SACRAMENTE

Sfântul Sacrament al Pocăinţei (III)

Părerea de rău şi propunerea de îndreptare

Unui suflet evlavios care se ruga în timp ce penitenţii îşi aşteptau rândul la spovedanie, Mântuitorul îi descoperi starea în care se găseau persoanele respective în clipa când intrau în confesional şi starea în care ieşeau. Văzu cum unele erau negre şi ieşeau şi mai negre; altele, care la intrare erau negre, se întorceau albe; unele, mai puţine, erau albe şi se întorceau strălucitoare.

Cele din prima categorie erau suflete întinate cu păcate mortale şi, deoarece se spovedeau în mod sacrileg, se întorceau de la spovedanie şi mai negre; cele negre, din a doua categorie, ieşeau albe deoarece făcuseră o mărturisire bună, sinceră, iar celelalte care la intrare erau albe iar la ieşire erau şi mai albe, strălucitoare, erau suflete fervente ce nu aveau decât păcate uşoare pe care însă le mărturisiseră cu o profundă părere de rău.

Care poate fi cauza pentru care sufletele ca cele din prima categorie ies de la spovedanie mai încărcate cu păcate de cum erau la intrare? Să fie, oare, neglijenţa în examinarea conştiinţei şi, ca urmare, omisiunea vinovată a vreunui păcat mortal, ori chiar ascunderea lui? Posibil. Dar cauza cea mai frecventă a mărturisirilor rele, invalide, sacrilege, pentru care sufletele se osândesc este faptul că nu-şi stârnesc o adevărată părere de rău pentru păcate cel puţin înainte de primi dezlegarea dată de preot, deoarece fără o sinceră durere, căinţă, nu există iertare.

Toată strădania depusă în examenul de conştiinţă pentru a descoperi până şi cele mai mărunte şi ascunse greşeli nu este de nici un folos dacă nu ne pare rău de ele; părerea de rău este esenţa, sufletul pocăinţei, condiţia sine qua non pentru împăcarea cu Dumnezeu. Fără aceasta spovedania este ca trupul fără suflet.

Sunt cazuri de urgenţă, s. ex. în pericol de moarte, când o examinare şi mărturisire întreagă a păcatelor nu pot fi făcute, ba nici la preot nu se poate ajunge, dar, dacă în astfel de cazuri păcătosul îşi deşteaptă o adevărată şi profundă căinţă, supranaturală perfectă, obţine iertare.

Iată de ce în cele ce urmează ne vom ocupa de părerea de rău pentru păcate necesară unei bune spovedanii.

1. "Părerea de rău" spune Conc. Tridentin" este durerea sufletului pentru păcatele săvârşite şi detestarea lor unită cu hotărârea de a nu mai păcătui" (Conc. Tridentin ses. 14 c. 4). Ea are, deci, trei elemente: durerea sufletului pentru vătămarea pricinuită lui Dumnezeu; detestarea păcatelor ca fiind cel mai mare rău, şi hotărea de îndreptare, care, de altfel, este legată în mod necesar de primele două elemente, deoarece dacă ne pare rău şi urâm cu adevărat păcatul suntem şi hotărâţi să nu-l mai facem.

2. Ca să ne dăm seama pentru ce este necesară părerea de rău să ne amintim că păcatul este întoarcerea omului de la Creator la creatură, preferând-o pe aceasta Creatorului. În loc să se alipească de Creator şi să-i facă voia Lui slujinu-I, se alipeşte de creaturi, făcându-şi din plăcere scop, în locul adevăratului scop, care este Dumnezeu şi pe care L-a părăsit. Or, pentru a se întoarce la Dumnezeu, păcătosul trebuie să regrete şi deteste această răsturnare a ordinii, această nelegiuire şi ingratitudine faţă de Creatorul, Stăpânul şi Binefăcătorul său suprem, să se întoarcă de la creatură la Creator, precum ne îndeamnă Spiritul Sfânt prin profetul Ioil: "Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră [...] şi sfâşiaţi-vă inimile nu veşmintele" (Io 2, 12-13).

   În timp ce Sfântul Vicenţiu Ferreri predica unei mari mulţimi de ascultători, o femeie de moravuri uşoare, mişcată de harul divin, fu cuprinsă de o atât de vie durere pentru multele ei păcate, întât căzu la pământ fără suflare. Cum toţi o cunoşteau ca o mare păcătoasă, moartea ei stârni groază în cei prezenţi, socotind-o osândită. Sfântul, iluminat de Spiritul Sfânt, le zise: "Voi tremuraţi pentru soarta ce a lovit-o pe această femeie în cealaltă viaţă, dar să ştiţi că ea a avut o mare dorinţă de a se spovedi şi a murit din cauza durerii pentru păcatele ei; de aceea sufletul ei s-a mântuit".

3. Dar, ca să ne poată împăca cu Dumnezeu, părerea de rău trebuie să întrunească următoarele condiţii:

   1. Să fie internă, adică izvorâtă din inimă, deoarece păcatul s-a zămislit în inimă şi tot acolo trebuie nimicit prin căinţă sinceră. Rana s-a produs în inimă, deci acolo trebuie aplicat remediul. Ofensa a pornit din inimă, deci de acolo trebuie să iasă şi căinţa. Nu este de nici-un folos a rosti cu buzele formula părerii de rău învăţată la catehism dacă inima ta nu vibrează la fiecare cuvânt, după îndemnul profetului Iona, citat mai sus.

   2. Să fie supranaturală, precum ne învaţă tot Conciliul Tridentin, adică să fie determinată nu de motive naturale, de considerente omeneşti - cum ar fi pierderea unui bun natural, de pildă: onoarea, sănătatea ori averea - prin păcatul comis -, ci de motive de ordin supranatural, din credinţă, care ne dezvăluie monstruozitatea păcatului întrucât el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu vrednic în sine de a fi iubit ori pierderea fericirii veşnice. În primul caz părerea de rău supranaturală este perfectă, deoarece izvorăşte din iubirea perfectă de Dumnezeu, iubire dezinteresată, nu din pierderea unui bun spiritual al nostru, fericirea veşnică. În acest, al doilea, caz părerea de rău este tot supranaturală, dar imperfectă.

      Părerea de rău supranaturală perfectă ne împacă cu Dumnezeu chiar înainte de a ne spovedi; de aceea este recomandabil să ne-o deşteptăm cât mai des, zilnic, cel puţin seara după examinarea conştiinţei, ca să fim întodeauna pregătiţi pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Aceasta, desigur doar presupunând că nu avem decât păcate uşoare, lesne iertătoare. În caz contrar se impune şi mărturisire.

      Pentru o bună mărturisire este, însă, suficientă şi numai părerea de rău supranaturală imperfectă sau nedesăvârşită.

   3. Părerea de rău supranaturală trebuie să fie şi mai presus de toate. Ea poate fi ori intensiv mai presus de toate - când durerea ce o simţim pentru un păcat oarcare este mai puternică decât întristarea pentru chiar şi cel mai mare rău - ori apreciativ mai presus de toate când considerăm şi urâm păcatul mai mult decât oricare rău şi suntem dispuşi să suferim orice decât să mai păcătuim.

      Pentru o bună mărturisire nu ni se cere ca părerea de rău să fie intensiv mai presus de toate, deoarece durerea sufletească nu atârnă de mărimea răului, ci de temperamentul şi dispoziţia sufletească, de impresia pe care o produce asupra noastră reflecţia asupra păcatului, ceea ce nu stă în puterea noastră, fiind un dar al lui Dumnezeu, pe de altă parte, lucrurile ce cad sub simţuri impresionează mai puternic decât lucrurile spirituale, care nu ating simţurile. Pentru aceste motive, este suficientă în spovedanie părerea de rău apreciativ mai presus de toate, adică aceea care rezultă din reflecţia asupra răului care este păcatul.

   4. Părerea de rău trebuie să fie universală, adică să se extindă la toate păcatele de moarte, săvârşite de la ultima mărturisire bine făcută, atât la cele de care ne amintim în urma examenului de conştiinţă, cât şi la cele de care ne amintim, neexcluzând, desigur, nici păcatele uşoare.

   5. În sfârşit, părerea de rău trebuie să fie formală, adică se cere exprimat actul durerii pentru păcate; nu este suficientă numai o durere şi detestare care se cuprinde implicit în actul iubirii de Dumnezeu. Această părere de rău formală o găsim exprimată în următorul act de căinţă pe care creştinul trebuie să-l înveţe la catehism: "Îmi pare rău de toate aceste păcate pentru că prin ele m-am făcut vrednic de osânda veşnică, dar mai ales pentru că L-am vătămat pe Dumnezeu infinit de bun şi vrednic de iubire, şi mă hotărăsc, cu ajutorul Lui să nu-L mai supăr şi să evit orice prilej de păcat".

      Precum se vede, această formulă conţine atât căinţa supranaturală perfectă, cât şi cea supranaturală imperfectă. Întrucât există credincioşi care nu ştiu că trebuie să-şi deştepte o părere de rău supranaturală, nu doar una vagă ori, poate, numai naturală, se impune de la sine rostirea acestei formule, pentru a nu expune nulităţii mărturisirea. Nu este de ajuns ca penitentul, la întrebarea preotului, "Îţi pare rău de toate păcatele?", să răspundă: "Da, părinte, îmi pare rău".

      Cu privire la ura ce trebuie avută faţă de păcat, Sf. Augustin face o remarcă vrednică de luat în seamă. El spune că, oricât ar fi de stricată, prin păcat, firea omenească, păcătosul nu iubeşte păcatul ca păcat, adică întrucât este ofensa lui Dumnezeu, aceasta o face numai satana. Păcătosul iubeşte obiectul, materia păcatului, plăcerea dezordonată pentru că îi procură satisfacţie, nu fiindcă aceasta este oprită de Dumnezeu, adică pentru că este păcat. Urmează că fără să iubească păcatul, ba chiar urându-l, omul totuşi îl săvârşeşte. Aici este drama omului exprimată de poetul Ovidiu: "Video meliora proboque, tamen deteriora sequor (văd cele bune şi le aprob, totuşi urmeze cele rele) (Metamorfoze, VII, 20-22).

      Prin urmare, adevăratul penitent, convertit, se deosebeşte de falsul penitent nu numai prin ura faţă de păcat întru cât este păcat, deoarece şi falsul penitent, cât timp mai păstrează un dram de credinţă urăşte păcatul ca păcat, ci prin ura materiei păcatului, a plăcerii dezordonate, pe care convertitul adevărat vrea s-o distrugă şi să-L slujească numai pe Dumnezeu, Care vrea "să stricăm trupul păcatului, ca să nu mai slujim păcatului" (Rm 6, 6). Să urâm poftele şi faptele care aparent îndulcesc viaţa, dar sunt purtătoare de venin ce ucide sufletul; să urâm şi să evităm conversaţiile ce strică moravurile; să detestăm denigrările şi calomniiile, care ucid fiinţa socială a semenilor; să urâm frecventarea întrunirilor şi spectacolelor obscene şi să ne supunem la acea permanentă "circumcizie a inimii", adică a întreitei concupiscenţe. Aceasta este adevărata căinţă. Chiar dacă urăşti păcatul, câtă vreme, însă, nu deteşti şi nu vrei să stârpeşti din tine cauza lui, adică "omul cel vechi" cu poftele lui, pocăinţa, convertirea ta este falsă şi făţarnică. În plus îţi lipseşte şi adevărata hotărâre de îndreptare, dispoziţie absolut necesară pentru o bună spovedanie. "Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti!" (In 8, 11), îi spune Isus femeii prinse în adulter.

4. Hotărârea de îndreptare trebuie să fie:

   1. fermă, adică penitentul trebuie să fie decis a evita orice păcat cu orice preţ, astfel încât dacă în acel moment i s-ar da prilej de păcat, să-l respingă cu fermitate.

   2. universală, adică să se refere la toate păcatele de moarte, atât la cele săvârşite cât şi la cele pe care le-ar putea comite în viitor;

   3. să fie eficientă, adică să-şi producă în viitor efectul: înconjurarea ispitelor şi a păcatelor, precum şi repararea daunelor pricinuite prin păcat.

   Pentru a putea evita în viitor recăderile în păcat, penitentul trebuie să-şi propună să folosească mijloacele pe care preotul, la mărturisire, i le va recomanda ca medicamente spirituale pentru însănătoşire, întărire şi rezistenţă împotriva ispitelor: rugăciunea, examenul zilnic de conştiinţă, meditaţia asupra ultimelor realităţi ale omului, lectură zilnică din Sfânta Scriptură şi vieţile sfinţilor şi, îndeosebi, spovedania deasă şi împărtăşirea cu Isus Euharisticul.

   Făcând, la lumina gândurilor de mai sus, o privire asupra spovedaniilor trecute, să ne întrebăm dacă părerea de rău şi detestarea păcatelor a fost întotdeauna sinceră, supranaturală, universală, mai presus de toate şi formală şi, de asemenea, dacă hotărârea de îndreptare a fost şi ea fermă, universală şi eficientă. Fost-am hotărâţi să rupem cu tot ce primejduieşte viaţa divină din noi, să evităm lenea spirituală, pierderea timpului, lecturile, emisiunile şi spectacolele pornografice? Răspunsul ne va arăta dacă nu cumva trebuie să revenim asupra trecutului printr-o mărturisire generală.