SACRAMENTE

Sfântul Sacrament al Pocăinţei (I)

Necesitatea şi foloasele lui

I. Este necesară această Taină? Căile ce duc la Cer sunt numai două: nevinovăţia primită în Botez şi păstrată până în clipa morţii, şi Pocăinţa. Dar câte sunt sufletele care şi-au păstrat tot timpul vieţii imaculată haina harului sfinţitor primită în botez. Marea majoritate, după ce au ajuns la anii priceperii, şi-au întinat-o cu păcate mortale, şi toţi, fără deosebire, cu păcate veniale, căci - cum spunem în slujba înmormântării - "nu este om în viaţă care să nu păcătuiască". Or, dat fiind faptul că, pe de o parte, botezul nu se poate primi decât o singură dată în viaţă, iar, pe de altă parte, păcătosul nu se poate împăca singur, cu puterile sale, cu Dumnezeu, era nevoie de o altă baie spirituală în care păcătosul să se spele de păcatele săvârşite după botez. Iată de ce Mântuitorul, Care a întemeiat Botezul, a rânduit şi Taina Sfintei Pocăinţe, a Spovedaniei, ca o a doua baie spirituală, care îşi primeşte puterea curăţitoare şi înnoitoare din acelaşi sânge răscumpărător vărsat de El pe Cruce.

Ştim că această Taină a întemeiat-o după Înviere, când, arătându-Se Apostolilor retraşi în foişorul din Ierusalim, le-a spus: "Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi". Apoi, suflând peste ei, le-a zis: "Luaţi Spirit Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele li se vor ierta, şi cărora li le veţi ţinea vor fi ţinute" (In 20, 23). Aşadar, prin aceste cuvinte, Isus le-a dăruit Apostolilor - şi urmaşilor lor - puterea dumnezeiască de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, iertându-le păcatele. Prin urmare, noi nu avem dreptul şi nu putem să ne alegem noi mijlocul de a ne împăca cu El, şi nu este deci suficient să facem pocăinţă şi mortificări, să oferim jertfe după placul nostru - lucrări, de altfel plăcute lui Dumnezeu -, ci trebuie să ne supunem păcatele judecăţii persoanei căreia El i-a încredinţat puterea de a ne dezlega de păcate, adică preotului. Conc. Tridentin precizează: "Precum necredincioşii şi păgânii nu se pot mântui fără Botez, tot aşa cei care au căzut după Botez în păcate de moarte nu pot ajunge în rai fără Taina Pocăinţei". Iar Sf. Ieronim spune: "Sfânta Taină a Pocăinţei este a doua scândură de salvare după naufragiu". Când o corabie, lovită de furtună, este pe punctul de a se scufunda, marinarilor şi echipajului nu le rămâne alt mijloc de salvare decât colacul de salvare ori o bucată de lemn care să-i menţină la suprafaţă. Astfel ei sunt sortiţi pieirii. Aşa este şi în naufragiul spiritual pricinuit de căderea în păcat. După ce nevinovăţia originară primită la creaţie de primul om a fost pierdută prin păcatul originar, Dumnezeu, la împlinirea vremii, L-a trimis pe Fiul Său ca prin Jertfa Lui să-L împace pe om cu Dumnezeu, în apa Botezului, prima scândură de salvare din naufragiu. Dar, după botez, pentru a fi salvat din al doilea naufragiu, cel provocat de păcatele sale personale, Isus i-a oferit păcătosului a doua scândură de salvare: Taina Sfintei Pocăinţe mijloc de împăcare cu Dumnezeu. A respinge această Taină este a face inutilă orice strădanie de mântuire. Alternativă nu este: Aut paenitendum aut ardendum (trebuie ori să faci pocăinţă, ori să arzi).

Sfânta Pocăinţă este piscina miraculoasă din Betezda unde îşi află tămăduire de paralizia sufletească, oricât de gravă ar fi ea, nu numai cel ce intră primul, ci toţi care coboară în ea cu dispoziţiile sufleteşti necesare.

II. Foloasele. Dar ceea ce trebuie să ne determine să apelăm la acest mijloc de sfinţire este nu numai necesitatea lui bazată pe porunca Mântuitorului, ci şi imensele foloase spirituale, roade ale unei bune spovedanii.

1. Cel dintâi rod este distrugerea păcatului. Sufletul încărcat cu păcatul mortal este atât de hidos, monstruos, încât, dacă ar putea fi văzut, ar umple de groază pe oricine l-ar privi. "Să ştii şi să vezi ce rău şi amarnic este că L-ai părăsit pe Domnul Dumnezeul tău" (Ier 2, 19). Or, prin dezlegare harul sfinţilor redă sufletului frumuseţea şi strălucirea de dinainte de cădere. "De vor fi păcatele tale ca zgura, ca zăpada se vor albi" (Is 1, 18).

2. Odată cu harul sfinţitor primit prin dezlegarea preotului, sufletul este eliberat din cătuşele în care satana îl ţinea legat şi devine din nou fiul lui Dumnezeu, părtaş firii Dumnezeieşti, tabernacol al Sfintei Treimi, cetăţean al Împărăţiei cereşti, al cărei moştenitor este ca frate mai mic al lui Cristos.

3. Prin dezlegarea primită, sufletului i se iartă nu numai păcatele ci şi pedeapsa veşnică ce-l separa de Creatorul şi Mântuitorul său, precum unui condamnat la moarte i se redă, prin amnistie, libertatea şi drepturile civile pierdute. Mai mult, prin împlinirea canonului, penitentului i se iartă şi o parte din pedepsele vremelnice pe care ar urma să le sufere, după moarte, în purgatoriu.

4. Cu o clipă înainte de dezlegare, sufletul era despuiat de toate meritele supranaturale dobândite prin faptele sale bune: milosteniile, vizitele la bolnavi, jertfele, mortificările, suferinţele, rugăciunile, frecventarea bisericii. Toate îşi pierduseră orice valoare în faţa lui Dumnezeu, deoarece prin păcat omul îşi pierduse demnitatea de fiu al Lui, şi deci, dreptul de a fi răsplătit ca atare; astfel că faptele lui erau moarte pentru cer. Lipsit de această demnitate, păcătosul, mort pentru cer, nu putea, în această stare, să-şi câştige nici un merit "[...] toată neprihănirea lui va fi uitată pentru că s-a dat nelegiuirii şi păcatului" (Ezechiel 18, 24). Chiar dacă şi-ar fi câştigat meritele unui sfânt Paul Tebanul care a trăit 98 de ani în pustie, sau meritele sfântului Francisc Xaveriu, care a încreştinat sute de mii de păgâni, toate, toate i s-ar fi pierdut chiar şi numai printr-un singur păcat de moarte. Cu tot acest dezastru provocat de un singur păcat mortal, iată un alt imens efect, rod al Spovedaniei: păcătosul, în clipa când primeşte dezlegarea în Tribunalul sfânt al Pocăinţei, redobândeşte, odată cu harul sfinţitor, toate meritele zise mortificate, adică acele ale faptelor bune săvârşite înainte de căderea în păcat, dar pierdute "omorâte" prin acel păcat. Prin întoarcerea la Dumnezeu ele au reînviat; în plus penitentul, redevenit fiu al lui Dumnezeu, îşi poate câştiga noi merite prin fapte bune.

5. Un alt mare folos, rod al unei bune spovedanii, este puterea pe care o primeşte penitentul de a învinge ispitele şi îndeosebi obişnuinţa păcătoasă, oricât de înrădăcinată ar fi: de pildă, a beţiei sau a necurăţiei. Una din urmările cele mai nefericite ale păcatului este obişnuinţa pe care o aduce repetarea lui. Păcatul, o dată comis, dezlănţuie patima; înclinarea spre păcat creşte cu fiecare cădere, rezistenţa sufletului în faţa ispitei scade tot mai mult, păcătosul cade tot mai des, devine sclavul patimii, căci pofta dezordonată creşte proporţional cu satisfacerea ei. Păcatul intră astfel în sânge, obişnuinţa rea devine a doua natură. Dar, prin dezlegarea preotului, harurile ajutătoare pe care sufletul le primeşte îl va ajuta să-şi învingă treptat obişnuinţa, trezindu-i iubirea de Dumnezeu şi încrederea în mila Lui. "Dacă vrei să te aperi de ispitele necurăţiei", spunea un cardinal, "foloseşte-te cât mai des de Taina Pocăinţei. Mijlocul acesta este arma cea mai puternică. Ea te va schimba cu totul şi pornirea spre păcatul cel mai josnic o va schimba în iubirea pentru cea mai frumoasă dintre virtuţi" (I. P. Toussaint, Mântuieşte-ţi sufletul, Blaj 1906, p. 125).

6. Şi, ca o încoronare a tuturor roadelor spirituale ce le aduce Sfânta Pocăinţă, este pacea şi bucuria ce o gustă penitentul în momentul dezlegării, pace şi bucurie ce nu se poate asemăna cu sentimentul de uşurare a suferinţei când este împărtăşită unui prieten.

Aşadar, învierea sufletească, prin distrugerea păcatului şi îmbrăcarea în haina strălucitoare a harului sfinţitor; dezrobirea din servitutea satanei şi redobândirea demnităţii de fiu liber al lui Dumnezeu, Tatăl ceresc, şi de moştenitor al Împărăţiei cereşti; redobândirea meritelor pierdute prin păcat şi putinţa de a dobândi din nou merite; puterea de a birui ispitele şi a vindeca sufletul de obişnuinţa vicioasă; iertarea nu numai a pedepsei veşnice, ci şi a unei părţi din pedeapsa vremelnică din purgatoriu şi, în sfârşit, nespusa bucurie şi pace vărsate de Spiritul Sfânt în sufletul celui ce face o bună spovadă - iată tot atâtea nepreţuite daruri, roade ale Sfintei Pocăinţe.

Să presupunem că, într-o zi, un înger ar fi trimis la iad să le spună celor osândiţi: "Domnul m-a trimis să vă anunţ că vă acordă o oră tuturor care vreţi să vă spovediţi". Nu-i greu să ne închipuim că toţi ar alerga, într-un suflet, lăsând gol iadul.

Din nefericire însă acel înger niciodată nu va fi trimis.

Dar câţi, oare, dintre cei ce cunosc mai mult sau mai puţin ce este şi ce roade mântuitoare produce Sacramentul împăcării, acest leac universal al rănilor păcatului şi al urmărilor lui, îl preţuiesc cum se cuvine şi-l folosesc ori de câte ori satana le răneşte sufletul cu păcate uşoare sau li-l ucide cu păcatul de moarte?

Personal, cum am preţuit Sfânta Spovedanie şi cum ne-am folosit de ea? Nu am amânat spovedania când conştiinţa ne spunea că nu suntem în relaţii bune nici cu Dumnezeu, nici cu semenii? Ne-am pregătit cu seriozitatea şi sfinţenia ce se cuvine? Ne-am rugat în prealabil pentru a ne câştiga dispoziţiile sufleteşti cerute pentru o bună mărturisire? Să răspundem.