RUGĂCIUNEA

Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru

"Vie împărăţia ta".

Această dorinţă pe care noi creştinii o exprimăm când ne rugăm Tatăl nostru, mistuia mai mult decât oricare altă dorinţă sufletul evreului înainte de venirea lui Cristos în lume. În ciuda tuturor oprimărilor, deportărilor, invaziilor, poporul evreu aştepta de veacuri, cu o neobosită speranţă, ca Dumnezeu să instaureze pe pământ o împărăţie în care să înflorească libertatea şi pacea. Psalmii pe care evreii îi ştiau pe de rost întreţineau această speranţă.

"Să intre Împăratul slavei!
Cine este acest Împărat al slavei?
Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel viteaz în lupte.
Porţilor, ridicaţi-vă capetele;
ridicaţi-vă porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei!
Cine este acest Împărat al slavei?
Domnul oştirilor:
El este Împăratul slavei!" (Ps 24,7-10).

Acest psalm probabil că iniţial era o cântare cu care era însoţită intrarea solemnă a unui rege în templul din Ierusalim recent construit. Dar evreii uitaseră de destinaţia lui iniţială. Cu timpul căpătase o dimensiune mesianică şi exprima speranţa venirii unui Eliberator, a unui împărat trimis de Dumnezeu care va domni nu numai peste micuţul popor al lui Israel, dar asupra întregului pământ.

"Bateţi din palme toate popoarele!
Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!
Căci Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoşat.
El este mare Împărat peste tot pământul.
El ne supune popoarele,
El pune neamurile sub picioarele noastre...
Dumnezeu domneşte peste neamuri,
Dumnezeu şade pe tronul lui cel sfânt.
Domnitorii popoarelor se adună împreună
cu poporul Dumnezeului lui Abraham" (Ps 47).

Profeţii au descris cu accente de un vibrant lirism venirea acestei împărăţii în care singurul stăpân va fi Dumnezeu. În descrierea lor nu lipseşte o anumită nostalgie după împărăţia lui David, devenit tipul regelui fidel şi credincios. În anii tulburi ai deportării în Babilon, un ucenic al lui Isaia lansează acest imn plin de speranţă: "Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui care zice Sionului: "Dumnezeul tău domneşte!"" (Is 52,7).

După exil, cu chiu cu vai se încropeşte în Israel un fel de regat. Am zis un fel de regat, întrucât este supus suveranităţii Imperiului Persan. Dar şi acest regat se prăbuşeşte sub loviturile invadatorilor greci şi apoi romani. Profetul Daniel, în cuvinte încărcate de imagini şi simboluri misterioase, apocaliptice, vesteşte prăbuşirea marilor imperii invadatoare. Cel Prea Înalt va reda poporului său împărăţia: o împărăţie universală şi veşnică. Cel care va instaura această împărăţie va fi un misterios Fiu al omului. El va veni pe norii cerului spre a judeca omenirea. Va avea şi un înainte mergător. Îl descrie Malahia: "Iată îl voi trimite pe crainicul meu, el va pregăti calea înaintea mea. Şi deodată va intra în templul său Domnul pe care îl căutaţi... Cine va putea însă să sufere ziua venirii lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta el?" (Mal 3,1-2).

Febra aşteptării acestui împărat trimis de Dumnezeu creşte pe măsură ce dominaţia romană devine tot mai grea, mai apăsătoare, mai insuportabilă, datorită brutalităţii, a avidităţii în materie de impozite şi a păgânismului impus cu silnicia. "Vie împărăţia ta! Vino, eliberează poporul tău şi nimiceşte odată pentru totdeauna pe cei care ne oprimă"! Aceasta era rugăciunea evreilor ajunşi la pragul disperării, când apare Isus şi îşi revendică titlul de Fiu al omului prevestit de Daniel. El răspunde aspiraţiilor şi speranţelor de veacuri ale lui Israel: "Timpul s-a împlinit: Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Mc 1,15).

Numai că Isus nu e regele politic şi militar pe care îl aşteptau evreii. Zeloţii şi sicarii, extrema dreaptă de pe vremea aceea, aşteptau ca el să dea semnalul de luptă spre a declanşa masacrarea cotropitorilor. Poporul entuziasmat îl primeşte pe Isus la intrarea în cetatea sfântă ca pe un erou naţional: "Hosana! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului! Binecuvântat fie împărăţia părintelui nostru David care soseşte!" Dar noul David nu are nimic din forţa şi măreţia unui împărat. Vine călare pe un măgar. E un om simplu din popor, un meseriaş sărac din Galileea. Nu-l interesează nici banul, nici puterea, nici politica. Poporul vrea să-l facă rege. Fuge, se ascunde în munţi şi se roagă. Mai mult, are cuvinte dure împotriva celor bogaţi şi puternici, împotriva politicienilor ipocriţi. Simpatia lui se îndreaptă către cei săraci, bolnavi, neajutoraţi. Împărăţia lui nu are nimic de a face cu împărăţiile acestei lumi întemeiate pe orgoliu, pe teroare, pe diplomaţie, adică pe minciună. E o împărăţie spirituală întemeiată pe iubire fraternă, pe iertare, pe milă, pe dăruirea de sine. Soldaţii săi au o singură armă: crucea. Fericiţi cei săraci, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, căci a lor este împărăţia cerurilor. Isus e recunoscut în toată splendoarea regală atunci când se încinge cu un ştergar, îngenunchează şi spală picioarele ucenicilor: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22,27).

De două mii de ani Isus a inaugurat împărăţia lui Dumnezeu, şi tot de două mii de ani ucenicii lui se roagă: "vie împărăţia ta!" Dar a venit împărăţia lui Dumnezeu? S-ar părea că, din contră, a venit împărăţia Satanei. Cultele satanice nicicând nu au proliferat în decursul istoriei ca în zilele noastre. Astăzi asistăm la un fenomen nemaiîntâlnit în istorie: ateismul în masă, mult mai rău decât păgânismul. Păgânismul nu excludea divinul, chiar dacă îl înţelegea greşit. Sute de milioane de oameni îmbrăţişează astăzi culturi ateiste. Negarea divinului e considerată drept condiţie a eliberării omenirii. Cei care au lansat aceste culturi ateiste au prevestit catastrofe uriaşe. Nietzsche a prevestit că oamenii vor deveni toţi nebuni, dar când ateismul va cunoaşte dimensiuni planetare, omenirea va fi, în sfârşit, liberă.

Şi totuşi împărăţia lui Dumnezeu a venit şi continuă să vină. Împărăţia lui Dumnezeu nu apare în mod spectaculos: ea este ascunsă în inimile oamenilor care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi se convertesc. Ea trece neobservată, e îngropată în inima omului, cum spune Isus, ca o comoară ascunsă într-un ogor, ca o fărâmă de drojdie ascunsă în trei măsuri de făină. Într-o zi farizeii îl întreabă pe Isus: "Când vine împărăţia lui Dumnezeu?" Isus le răspunde: "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se poate spune: Uite-o aici sau uite-o acolo! Căci iată Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru" (Lc 17,20,21).

De fapt, împărăţia lui Dumnezeu se realizează şi la cei care îl resping pe Dumnezeu. Dumnezeu are două modalităţi de a domni: iubirea şi dreptatea. Când spunem: vie împărăţia ta! - îi cerem lui Dumnezeu să vină împărăţia lui în inimile oamenilor, acceptând iubirea lui.

Vine însă împărăţia lui Dumnezeu şi pentru cei care resping iubirea lui: vine la judecată, când înfăptuieşte dreptatea. Un singur suflet condamnat pentru veşnicie! E un mister teribil care îl tulbura profund pe Dostoievski, aşa cum apare în Fraţii Karamazov. Un mister care îl chinuia pe Ch. P?guy. În opera sa Jeanne d˙Arc apare toată angoasa lui.

Cât timp suntem în viaţă trebuie să ne străduim ca împărăţia lui Dumnezeu să nu vină la nimeni prin dreptate. Ch. de Foucauld nu putea să se resemneze ca sufletele să se osândească. Pe prima pagină a micului catehism pe care l-a compus, el a scris aceste cuvinte: "Dumnezeul meu, fă ca toţi oamenii să se mântuiască!"

Important este să ştim cum vine împărăţia lui Dumnezeu, să nu cădem în greşeala evreilor de pe vremea lui Isus. Împărăţia lui Dumnezeu nu se întemeiază pe gânduri şi calcule omeneşti. Nu se realizează aşa cum se realizează şi se menţin împărăţiile pământeşti care aparţin Duhului întunericului, aşa cum acesta afirmă pe bună dreptate în episodul ispitirilor. Ea nu face demonstraţie de forţă, nu uimeşte prin spectacol. Banii, cârdăşia cu puternicii lumii, cu politicienii, diplomaţia omenească, soboarele eventual televizate şi manipulate de politicieni, nu contribuie cu nimic la răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, nu grăbesc nici măcar cu o clipă venirea ei, dimpotrivă. "Lumea nu se mântuieşte cu fapte şi declaraţii mari, nici cu stadioane şi pieţe pline de triumfuri ecleziastice, lumea se mântuieşte în tăcere, printr-un ajutor de urgenţă acordat lumii în suferinţă, cu mici doze de bunătate şi dăruire interioară" (G. Zizola).

Împărăţia lui Dumnezeu nu e legată nici de darurile excepţionale, de înalta ştiinţă şi de arta oratorică a propagatorilor ei. Într-o parohie din Palestina soseşte un vicar, tânăr, plin de entuziasm. Se pregăteşte bine pentru prima sa predică, gândea el, extraordinară. Dovadă, faptul că imediat după liturghie vine la el un arab, cunoscut ca fiind un om de vază şi cere să fie botezat. Tânărul preot, în al nouălea cer de bucurie, nu poate să nu-i pună întrebarea: "Dumneata ai luat parte la liturghie. Ai ascultat predica. Ce anume te-a impresionat atât de mult la predică şi te-a făcut să ceri imediat botezul?" Arabul, puţin încurcat, îi răspunde: "Ştiţi, ca să fiu sincer nu am putut să ascult cum trebuie predica. Am călătorit toată noaptea şi am dormit aproape tot timpul liturghiei. Dar nu predica mă face să cer botezul, ci şoferul meu. El e creştin. La început râdeam de el. Acum doresc să-mi trăiesc viaţa aşa cum o trăieşte el". Împărăţia lui Dumnezeu se răspândeşte, am putea spune, nu prin vorbe ci prin contaminare. "Convertiţi-vă, spune Isus, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Dacă toţi cei care predică împărăţia lui Dumnezeu s-ar converti sincer, într-adevăr împărăţia lui Dumnezeu ar fi foarte aproape.