RUGĂCIUNEA

Numele lui Dumnezeu

"Sfinţească-se numele tău".

Cele şapte cereri pe care le rostim în rugăciunea Tatăl nostru nu sunt puse la întâmplare. Ele se succed într-o înlănţuire şi o ierarhie admirabilă.

"Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău." Sfinţirea numelui lui Dumnezeu este lucrul cel mai important şi cel mai preţios pe care îl putem cere şi trebuie să-l cerem în rugăciune. Sfântul Toma de Aquino, comentând rugăciunea Tatăl nostru, face o observaţie foarte importantă. Ne spune că în această primă cerere sunt cuprinse, de fapt şi celelalte şase: dacă numele lui Dumnezeu este sfinţit în inimile şi viaţa noastră, înseamnă că vine împărăţia sa; dacă vine împărăţia, înseamnă că se face voia sa; dacă se face voia sa, putem fi siguri că Dumnezeu nu ne va lăsa să murim de foame, ne va da nouă pâinea cea de toate zilele - în intenţia lui Isus pâinea cea de toate zilele e în primul rând pâinea euharistică; iar dacă putem primi pâinea cea de toate zilele a euharistiei, înseamnă că Dumnezeu ne-a iertat toate greşelile noastre ca să ne putem apropia de ea; şi dacă el ne-a iertat, aceasta presupune că şi noi am iertat greşiţilor noştri; şi dacă ne-a iertat greşelile noastre, evident că el nu va lăsa să cădem din nou în ispită, ci ne va apăra de Cel Rău, ca să nu ne întoarcem la greşelile pe care ni le-a iertat.

Pentru a înţelege bine prima cerere din Tatăl nostru trebuie să cunoaştem ce importanţă avea numele la evrei şi la orientali, în general. Modernii pun copiilor nume din motive sentimentale: copilul primeşte un anumit nume pentru că aşa se chema şi bunicul, sau tatăl doreşte ca fiul să-i moştenească numele. Numele vedetelor de filme, al campionilor sportivi, numele cântăreţelor de muzică uşoară sunt mai îndrăgite decât numele sfinţilor din calendar. Când Nadia Comăneci era în vogă, Nadia era un nume foarte frecvent dat fetiţelor.

Pentru un israelit, în schimb, numele nu era o simplă etichetă pusă din exigenţe anagrafice, dar reprezenta esenţa persoanei şi destinul individului. Numele era decisiv pentru viitorul individului. Numele era o binecuvântare pentru copil şi un blestem pentru duşmanii lui. Numele exprima misiunea pe care o fiinţă o are de îndeplinit în univers. Israelitul gândea astfel: de când Adam a dat în paradisul pământesc un nume fiecărui animal, animalul îndeplineşte o misiune în lumea creată. De pildă, dacă Adam l-a chemat pe cal, cal, nu a făcut-o pentru că animalul era un cal, ci pentru ca, din acel moment, acest animal să îndeplinească în lume funcţia de cal. Tipic în această privinţă este episodul pe care îl citim în cartea întâi a lui Samuel (25,25). Când regele David vrea să-i aplice o pedeapsă exemplară lui Nabal care îl insultase, soţia regelui, Abigail, îi iese în întâmpinare şi încearcă să-l îmbuneze cu aceste cuvinte: "Să nu-şi pună Domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, aşa este şi el; Nabal (Nebun) îi este numele, şi este plin de nebunie".

Primul om pe care îl crează Dumnezeu primeşte numele de Adam, care înseamnă, simplu, om. Nu numai fiindcă a fost extras din ţărână roşietică, aşa cum indică etimologia cuvântului Adam, dar fiindcă omul, Adam, conţinea în germen, în embrion, întreaga omenire viitoare. Numele pe care îl primeşte soţia sa, Eva, exprimă ce este ea în esenţă: mama tuturor celor vii. Avram devine Abraham, ceea ce înseamnă "tată iubitor", Iacob, după misterioasa luptă cu îngerul Domnului, devine Israel, adică "puternic contra lui Dumnezeu", copilul pe care îl va aduce Maria pe lume va primi numele Isus, adică: "Dumnezeu salvează", Simon, primeşte numele de Petru; nu e o poreclă sau un supra-nume, efectiv din acest moment el devine stâncă a Bisericii lui Cristos până la sfârşitul veacurilor. Când Dumnezeu dă un nume sau schimbă un nume el fixează un destin sau schimbă un destin.

Numele nu numai că exprimă personalitatea, esenţa intimă, raţiunea de a fi, dar a rosti un nume înseamnă a te supune, a-l recunoaşte de stăpân pe posesorul numelui, a te pune sub protecţia lui, a beneficia de forţa cu care este dotat acel nume. Femeia, primind numele bărbatului, intră sub autoritatea şi protecţia lui. Apostolul Petru, la câteva zile după Rusalii, în pridvorul templului din Ierusalim, vindecă un olog cu forţa numelui lui Isus: "Argint şi aur nu am, da ce am îţi dau: în numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă" (Cf. Fapte 3,1-10).

Popoarele păgâne ţineau secretul cu privire la numele zeilor lor, căci a le cunoaşte şi a le invoca numele înseamna a profita de forţa lor. În timp de război, a descoperi duşmanului numele zeilor ţării însemna trădare de ţară şi se pedepsea cu moartea.

Dumnezeu îi descoperă lui Moise numele său: Iahve, adică, eu sunt cel care sunt; eu sunt fiinţa însăşi care dau fiinţă la tot ce fiinţează, eu sunt Creatorul tău şi Creatorul lumii. Trăsătura primordială a acestui nume care exprimă esenţa lui Dumnezeu este sfinţenia. "Eu sunt Iahve,Dumnezeul vostru... fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt." (Lev 11,44).

Rădăcina ebraică a cuvântului sfânt, ca de altfel şi cea latină: sancio, ire, cuprinde în ea ideea de separare. Aşadar, când spunem că Dumnezeu este sfânt, spunem că Dumnezeu este transcendentul, unicul, incomparabilul, cu totul Celălalt, puritatea totală, binele absolut, frumuseţea imaculată. Sfinţenia lui Dumnezeu este numită adesea în Biblie gloria lui Dumnezeu: "Aşa vorbeşte Domnul: Îmi voi arăta splendoarea şi sfinţenia înaintea mulţimii popoarelor şi vor şti că eu sunt Iahve" (Ez 38,23). Iahve nu are nimic de a face cu zeii şi idolii păgânilor cu chip de om, sau de animale ca în Egipt, sau de monştri ca în Babilon. El nu se confundă cu soarele şi cu luna la care se închinau păgânii. În Biblie sfânt e sinonim cu divin şi expresia Dumnezeu este sfânt se poate traduce cu expresia: Dumnezeu este Dumnezeu.

Când Dumnezeu îşi descoperă sfinţenia sa, adică maiestatea sa, omul îşi dă seama de distanţa infinită care-l separă de Creator; se recunoaşte mic, păcătos, incapabil să-şi deschidă gura. Exclamă plin de admiraţie, dar şi de groază, ca şi Isaia când l-a văzut pe Domnul căruia serafimii îi cântau acoperindu-şi faţa cu aripile: Sfânt, Sfânt, Sfânt: - Vai mie! Sunt un om pierdut (Is 6). Aşadar, sfinţească-se numele tău, s-ar putea traduce astfel: sfinţenia, transcendenţa, maiestatea ta dumnezeiască să fie recunoscută, cinstită, preamărită, respectată, iubită de toată făptura.

Această distanţă infinită, adică sfinţenia sa, Dumnezeu o afirmă la tot pasul în Vechiul Testament, spre a arăta că Dumnezeu e Dumnezeu iar omul e om şi nu se pot confunda unul cu altul. Să nu uităm că mentalitatea panteistă era generală în antichitatea păgână.

"Eu Domnul, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt" (Lev 19,2).
"Eu sunt Dumnezeu şi nu om, eu sunt cel Sfânt în mijlocul tău" (Osea 11,9).
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul tău" (Is 43,3).

Viaţa lui Isus s-a consumat în întregime în serviciul numelui lui Dumnezeu. Misiunea lui Isus a fost sfinţirea numelui lui Dumnezeu. Inima sa a ars permanent de această pasiune, de această dorinţă: să-l facă cunoscut, adorat, iubit pe Dumnezeu. Alt interes nu a avut în viaţă:

"Am făcut numele tău cunoscut oamenilor pe care mi i-ai dat în lume" (In 17,12). "Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi îl voi mai face cunoscut" (In 17,26). "Cât timp am fost cu ei, i-am păstrat în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat şi i-am păzit; şi nici unul dintre ei nu s-a pierdut afară de fiul pierzării" (In 17,12).

De mic copil Isus a recitat la sinagoga din Nazaret rugăciunea numită Qaddish, adică Sfinţirea Numelui:

"Să fie preamărit şi sfinţit Numele tău cel Mare, în lumea pe care ai creat-o potrivit voinţei tale... Să fie pururi lăudat numele lui din veci în veci. Să fie binecuvântat, celebrat, glorificat, exaltat, înălţat, onorat, magnificat şi lăudat numele celui Sfânt..."

Fără îndoială că şi Isus, când i-a murit tatăl purtător de grijă, Iosif, a spus rugăciunea Qaddish Yatom, adică binecuvântarea orfanilor, rugăciune pe care o spuneau copiii la moartea părinţilor, soţul sau soţia când îi murea partenerul de viaţă, ca şi părinţii când le murea un copil. Numele lui Dumnezeu trebuia sfinţit, adică preamărit, şi în clipele de durere şi de plâns.

Ucenicii lui Isus nu trebuie să uite nici o clipă, că asemenea Învăţătorului, preocuparea primordială, interesul suprem al vieţii, pasiunea mistuitoare şi unica dorinţă e aceea de a sfinţi numele lui Dumnezeu, adică de a-l face pe Dumnezeu cunoscut, recunoscut, adorat şi iubit de oameni.