RUGĂCIUNEA

"Nostru"

Ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i înveţe să se roage, au reţinut bine ce le-a spus Mântuitorul: "Voi când vă rugaţi să spuneţi aşa: Tatăl nostru." Nu Tatăl meu, ci Tatăl nostru. Rostind această rugăciune, toţi copiii lui Dumnezeu se proclamă solidari între ei, fraţi în credinţă şi iubire, uniţi cu toţii prin legătura minunată a botezului lor. Pustnicul cel mai singuratic, întemniţatul izolat în celula închisorii, bolnavul uitat de toţi pe patul spitalului, nu spune: Tatăl meu, ci Tatăl nostru, căci ştie că nu se roagă singur, nici nu se roagă numai pentru el. El este unit cu toţi fraţii săi de departe şi de aproape care se roagă în lume aceeaşi rugăciune. Când un bărbat, o femeie, un copil spune: Tatăl nostru, e întreaga Biserică din toate timpurile şi din toate colţurile lumii care se roagă cu el, prin el şi pentru el. E rugăciunea care ne leagă pe unii de alţii şi pe toţi ne leagă de Cristos care a rostit-o cel dintâi. Scrie Sfântul Ciprian în tratatul său De dominica oratione:

"Mai presus de toate, Învăţătorul păcii şi Maestrul unităţii, nu vrea ca noi să ne rugăm individual şi izolat, adică numai pentru noi înşine. Nu spunem: Tatăl meu care eşti în ceruri; şi cu atât mai puţin: pâinea mea cea de toate zilele dă-mi-o mie astăzi. Şi nimeni nu se roagă să-i fie iertată numai greşeala lui, nici nu cere ca el singur să nu fie dus în ispită şi să fie mântuit de Cel Rău. Rugăciunea noastră este publică şi comunitară şi, când ne rugăm, ne rugăm pentru tot poporul, nu pentru fiecare în parte, pentru ca tot poporul să fie una. Dumnezeul păcii şi Maestrul armoniei ne-a învăţat unitatea, a voit ca unul să se roage pentru toţi, aşa cum el, ne-a purtat în el pe toţi."

Iar cuvintele Sfântului Augustin, vorbind despre rugăciunea Tatăl nostru, ne merg de-a dreptul la inimă:

"Uneori, părinţii după ce au adus pe lume un copil, doi sau trei, le e teamă să mai aducă alţii pe lume, ca să nu-i vadă cerşind. Dar moştenirea pe care (Dumnezeu) ne-o promite este atât de mare încât pot s-o obţină mulţi fără ca cineva să ducă lipsă sau să îndure necazurile sărăciei, de aceea a chemat la fraternitate popoarele păgâne şi astfel unicul Fiu are fraţi nenumăraţi care pot să spună: Tatăl nostru, care eşti în ceruri. Aşa s-au rugat cei care au fost înaintea noastră, aşa se vor ruga cei care vor veni după noi. Vedeţi câţi fraţi are unicul Fiu prin harul său, împărţind moştenirea cu cei pentru care a îndurat moartea. Avem un tată şi o mamă pe pământ ca să ne naştem pentru suferinţe şi pentru moarte; am găsit alţi părinţi: Dumnezeu Tatăl nostru şi Biserica mama noastră, prin care să ne naştem la viaţa veşnică. Să fim cu băgare de seamă, preaiubiţilor, ai cui fii suntem şi să trăim aşa cum se cuvine să trăiască cei care au un atare Tată. Uitaţi-vă, Creatorul nostru a binevoit să fie Tatăl nostru".

Am spus în meditaţia precedentă că pentru ucenicii lui Isus şi pentru prima generaţie de creştini a fost foarte greu să rostească primul cuvânt din rugăciunea învăţată de Mântuitorul: să se adreseze lui Dumnezeu numindu-l Abba-tăticule! Au îndrăznit totuşi să-l rostească, fiindcă aşa era porunca Mântuitorului şi învăţătura lui dumnezeiască. În plus, era Duhul Sfânt care, cum spune Sfântul Pavel, a fost trimis de Dumnezeu în inimile lor şi îi făcea să strige: Abba, adică Tată. Dar a rosti al doilea cuvânt, cuvântul "nostru" e, de fapt, mult mai greu şi cere şi mai multă îndrăzneală. Iar dacă îl rostim cu atâta dezinvoltură, se datorează faptului că suntem distraţi, neatenţi, inconştienţi atunci când îl rostim. Dreptul de a spune: Tată, ne vine de sus, de la Isus. Dreptul de a spune: nostru, trebuie să-l cucerim prin munca şi eforturile noastre. Ne amintim de scena din Cartea Genezei: Dumnezeu adresează lui Cain această întrebare tulburătoare: "Unde este Abel, fratele tău?" Din răspunsul lui Cain nu lipseşte o doză de obrăznicie: "Nu ştiu. Ce, sunt eu păzitorul fratelui meu?" Când ne rugăm lui Dumnezeu: Tatăl nostru, Dumnezeu ne pune aceeaşi întrebare: dacă eu vă sunt Tată, unde sunt fraţii voştri?

Ne mai amintim de o scenă, de data aceasta din Evanghelie. Fiul mai mare din parabola Fiului risipitor, cel foarte corect, care niciodată nu călcase porunca tatălui său, supărat, refuză să intre în ogradă şi îi reproşează tatălui său: "Acest fiu al tău care ţi-a tocat averile cu desfrânatele..." Replica tatălui vine prompt: "Acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit". În acea zi, tatăl din parabolă şi-a regăsit copilul rătăcit dar şi-a pierdut copilul cuminte. Mai exact, în acea zi, copilul cuminte şi-a pierdut tatăl refuzând să-l recunoască de frate pe fratele său. Expresia: acest fiu al tău, echivala cu acest individ care nu e fratele meu". Fratele care nu-şi mai recunoaşte fratele, încetează de a mai fi fiu, rămâne fără tată. Dumnezeu spune: dacă acesta nu e fratele tău, eu nu pot fi Tatăl tău. Nu ai voie să mă invoci cu acest titlu.

Scriitorul bisericesc Tertullian are un cuvânt surprinzător. Zice: "Creştin nu te naşti, ci devii". Cum devii creştin, adică fiu al lui Dumnezeu? Iubindu-i pe fraţii tăi cu iubirea cu care îi iubeşte Dumnezeu, Tatăl ceresc, pe copiii săi. Cu cât iubeşti mai mult pe fraţii tăi, cu atât devii mai mult fiu al lui Dumnezeu. E spus în alte cuvinte ceea ce Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sfântului Matei: "Eu vă spun: Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc". Şi aici, atenţie: "Ca să fiţi - să deveniţi - fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, şi face să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... Voi fiţi, aşadar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt 5,44-45;48). Iată prin urmare condiţia recerută ca să fiţi, să deveniţi, fii ai Tatălui care este în ceruri.

Iubirea de aproapele, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, nu e un sentiment, nu e simpatie, nu e înclinaţie naturală, ea se cucereşte prin luptă, prin eforturi uneori eroice. E bine să amintim o teorie pe care psihologia astăzi o consideră dovedită ştiinţific. Potrivit acestei teorii, subconştientul fiecăruia dintre noi emite aşa-numiţii feromoni, adică mii şi mii de unde bio-magnetice pe secundă, care se răspândesc cu o viteză extraordinară. Feromonii fiecăruia dintre noi au o anumită lungime de undă. Dacă întâlnesc feromonii altor persoane care au aceeaşi lungime de undă atunci se stabileşte imediat simpatia, atracţia, iubirea faţă de acele persoane. Aşa se întâmplă că persoane pe care le vedem pentru prima dată, ne apar imediat simpatice. Dacă se întâlnesc feromoni cu lungimi de undă diferită, apare imediat antipatia, repulsia, ura. Aşa se explică faptul că persoane pe care le vedem pentru prima dată, ne apar imediat antipatice şi respingătoare. E ceva asemănător cu grupele sanguine compatibile sau incompatibile. O perfuzie cu sânge de altă grupă sanguină înseamnă uciderea bolnavului. Există şi feromoni universali, după cum sunt şi grupe sanguine universale. Deţinătorii acestor lungimi de undă sunt persoane simpatice, atrăgătoare pentru toată lumea.

Nimeni nu este răspunzător de feromonii pe care îi emite şi nimic nu se poate schimba în subconştientul nostru. Feromoni emit şi gâzele şi păsările şi animalele, căci şi la ele există simpatie şi antipatie, iubire şi ură, atracţie şi repulsie. Dar omul, spre deosebire de ele, are încă două nivele superioare în psihicul său: e inconştientul şi conştientul. Aici intervine judecata şi voinţa. El are posibilitatea de a-şi domina feromonii, de a nu urma impulsurile subconştientului, de a zâmbi, de a face binele chiar când simte antipatie şi repulsie faţă de cineva. Aceasta este iubirea creştină care ne face fii ai lui Dumnezeu şi ne permite să-i spunem lui Dumnezeu: Tatăl nostru. "Dacă iubiţi numai pe cei care vă iubesc, întreabă Isus, ce mare lucru faceţi? Nu fac aceasta şi păgânii?" Şi la fel de bine ar fi putut să întrebe: nu fac aceasta şi gâzele şi păsările şi patrupedele care se lasă călăuzite de pornirile firii, de instincte?

Dacă ne rugăm Tatăl nostru, fără iubire fraternă, Mântuitorul ne adresează cuvintele aruncate odinioară evreilor: Voi îl aveţi de tată pe Diavolul şi faceţi faptele tatălui vostru. Ura, răutatea, egoismul, răzbunarea, invidia sunt faptele Diavolului. Fără dragoste fraternă, exact ca şi în cazul fiului cuminte care nu-i călca niciodată porunca tatălui, din parabolă, nu-l putem numi pe Dumnezeu Tată. Unui tânăr monah, cunoscut pentru posturile şi faptele sale extraordinare de pocăinţă, un monah bătrân i-a zis într-o zi: "Mai bine ai face să mănânci carne şi să bei vin decât să mănânci din fratele tău cu bârfele şi vorbele tale". E ceea ce ne învaţă apostolul Pavel: "De aş agonisi toată ştiinţa, de aş avea credinţă încât să mut munţii din loc, de aş da toată averea săracilor, de aş da trupul să-mi fie ars pe foc, dacă nu am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic".