RUGĂCIUNEA

"Care eşti în ceruri"

"Tatăl nostru care eşti în ceruri".

Scrie Sfântul Augustin:

"Se cuvine şi poate ajuta mult la progresul în cele religioase, ca toţi credincioşii, mari şi mici, să se slujească de simţurile lor pentru a trezi sentimente potrivite şi proporţionale cu măreţia lui Dumnezeu".

Ce sentimente vrea Mântuitorul să trezim în inima noastră atunci când ne îndeamnă să privim spre ceruri spunând Tatăl nostru? Sentimentele pe care le aminteşte Sfântul Augustin: sentimente pe potriva măreţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tată, dar în această calitate de Tată nu pierde nimic din măreţia sa dumnezeiască. Dacă noi privim bolta înaltă şi imensă a cerului, ziua luminată de soarele strălucitor, noaptea de puzderia de stele, suntem cuprinşi într-adevăr de sentimentul măreţiei. Însuşi Isus, prin exemplul său, ne îndeamnă să ne înălţăm, nu numai mintea, dar şi ochii spre cer când ne adresăm Tatălui în rugăciune. Evangheliştii notează de mai multe ori acest gest al lui Isus la rugăciune: "şi-a înălţat ochii spre cer". De pildă, la înmulţirea pâinilor, la învierea lui Lazăr, la Cina de adio, din ajunul morţii sale, în introducerea la "rugăciunea sacerdotală".

"Tatăl nostru care eşti în ceruri". Expresia aceasta nu-şi propune o localizare a lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar locui undeva foarte sus, dincolo de nori, într-un spaţiu inaccesibil, înconjurat de îngeri şi de sfinţi, căci în cazul acesta, ar zice Sfântul Augustin, păsările văzduhului ar fi mai aproape de Dumnezeu decât noi. O asemenea concepţie aparţine păgânismului. La greci Zeus şi ceilalţi zei din preajma sa - erau 12 cu totul - locuiau pe vârful Olimpului înconjurat permanent de nori. Muritorii nu numai că nu aveau acces pe acest munte sfânt, dar nici nu puteau să privească reşedinţa lui Zeus. Vizitând recent Olimpul n-am putut urca mai mult de o mie de metri. Mai sus, încă aproape 2000 de metri, urcarea este interzisă vizitatorilor. Lui Zeus nici astăzi nu-i place să fie deranjat de muritori.

Când Isus ne învaţă să ne rugăm Tatălui nostru care este în ceruri, vrea să ne spună că Tatăl ceresc este cu totul diferit de taţii pământeşti. Tatăl nostru care eşti în ceruri vrea să spună: Tatăl nostru care eşti şi rămâi Dumnezeu, Tatăl nostru cel Preaînalt, cel învăluit în mister, cel plin de maiestate, cel Sfânt, iar Sfânt, în înţelesul biblic al cuvântului, înseamnă cel transcendent, cel care orbeşte cu strălucirea maiestăţii sale pe îngerii care se văd nevoiţi să-şi acopere faţa cu aripile lor. Isus ne-a îngăduit să ne adresăm lui Dumnezeu spunându-i abba-tăticule. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că acest tătic este "singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu l-a văzut, nici nu-l poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică. Amin" (şTim 6,15-16).

Isus a voit ca numele de Tată al lui Dumnezeu să fie înconjurat cu tot respectul, să se evite orice formă de familiaritate excesivă. De aceea ne învaţă că, după ce ne-am adresat lui cu cuvintele: Tatăl nostru care eşti în ceruri, trebuie să spunem imediat: sfinţească-se numele tău, adică recunoască-se maiestatea, transcendenţa numelui tău de Tată. Vie Împărăţia ta: dacă Dumnezeu are o împărăţie, înseamnă că e nu numai Tată, dar şi Împărat. Însuşi Isus când se ruga nu spunea doar abba - tăticule - ci adăuga un adjectiv: Tată sfânt, adică Tată plin de maiestate, sau Tată drept, adică tată care rămâi judecătorul ce înfăptuieşti dreptatea, care îl ierţi pe copilul ce se căieşte, dar îl pedepseşti pe cel care refuză să se convertească.

Lipsa de respect şi familiaritatea excesivă cu Tatăl ceresc nu constituia un pericol prea mare pentru ascultătorii lui Isus. În climatul patriarhal al familiei evreieşti tatăl era totodată stăpânul şi copiii păstrau distanţa cuvenită. Pericolul, în schimb, e mare în timpurile noastre când taţii pământeşti şi-au pierdut autoritatea, când copiii îşi tutuiesc tatăl sau le adresează apelative ca: băi, tată! E pericolul de a proiecta asupra Tatălui ceresc imaginea deformată a taţilor pământeşti şi aşa ajungem să vedem în Dumnezeu un bătrân venerabil, cu barbă albă, care nu se poate supăra pe cineva, care zâmbeşte, închide ochii, sau, în tot cazul, nu poate lua în serios păcatele copiilor săi de pe pământ, cu atât mai puţin nu l-ar lăsa inima să-i arunce în iad.

Faptul că Tatăl nostru este în ceruri ne spune că el nu poate fi cuprins în schemele noastre mintale şi în formulele noastre verbale:

"Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre" (Is 55,8-9).

"Tatăl nostru care eşti în ceruri." Cerurile, locuinţa lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi. Infinit fiind, el singur poate să-şi adăpostească infinitatea sa divină. Dar, ca şi cum nu s-ar simţi în largul său în locuinţa fără hotare a dumnezeirii sale, îşi zideşte o locuinţă în plus: această locuinţă este omul.

"Desfătarea mea este de a fi împreună cu fiii oamenilor." (Prov 8,31).

"Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face lăca1 la el." "Voi sunteţi templul lui Dumnezeu... Şi templul lui Dumnezeu care sunteţi voi înşivă e sfânt." Iar când spunem: "Tatăl nostru care eşti în ceruri", de fapt spunem: Tatăl nostru care eşti în sufletele celor drepţi, Tatăl nostru care locuieşti în inimile noastre. "Purtăm această comoară în vase de lut."

Scrie Sfânta Tereza cea Mare în Calea desăvârşirii:

"Să presupunem că în interiorul nostru se înalţă un palat foarte somptuos, în întregime din aur şi pietre preţioase, vrednic în tot cazul de un stăpân atât de mare. Gândiţi-vă, că voi contribuiţi la înfrumuseţarea acestui edificiu. Acest palat e sufletul vostru: căci atunci când un suflet este curat şi înzestrat cu toate virtuţile, nu există edificii care să-l poată întrece în frumuseţe şi cu cât sunt mai mari virtuţile, cu atât strălucesc mai mult pietrele preţioase. Imaginaţi-vă că în acest palat locuieşte acel mare rege care a voit să devină Tatăl nostru, aşezat pe un tron nespus de preţios, care este inima noastră."

Cerul e sufletul în care se află harul sfinţitor. De aceea ne spune Sfântul Augustin "distanţa spirituală care îi separă pe cei drepţi de cei păcătoşi, e la fel de mare ca şi distanţa care, în lumea vizibilă, separă cerul de pământ". Dumnezeu suportă omenirea şi istoria ei va continua, cu tot puhoiul de crime şi păcate, atâta vreme cât va exista un număr de suflete în harul sfinţitor, în care Dumnezeu să poată locui. E ceea ce deducem din cuvintele adresate lui Abraham: Dacă sunt zece drepţi în care eu să pot locui, nu distrug Sodoma, deşi a ajuns în ultimul hal de corupţie.

"Purtăm această comoară în vase de lut." O comoară pe care trebuie să o descoperim mereu.

Noi suntem, ne învaţă acelaşi Sfânt Augustin, ca un sclav neştiutor de carte căruia stăpânul i-a încredinţat misiunea să poarte un manuscris preţios. Îl duce, dar nu ştie ce duce. Noi ascundem în adâncul inimii noastre un izvor, deasupra căruia se află o piatră uriaşă. E necesar, ne spune Sfânta Tereza cea Mare, dezvoltând tema castelului interior, să dăm la o parte pietroiul patimilor şi păcatelor noastre, să închidem ochii, să astupăm urechile, ca să putem descoperi acest izvor interior, să-i auzim susurul, să-l auzim pe Dumnezeu ascuns în sufletul nostru, mai lăuntric decât tot ce este mai lăuntric în noi.

A ne goli inima de tot ce este inutil, frivol, artificial, egoism, ambiţie, vanitate, invidie, înseamnă a crea un gol, un vid, absolut necesar ca Dumnezeu să poată locui în noi. Înţeleptul chinez, Lao-Tze, în poezia sa Vidul median arată că nu există forţă mai mare decât acest vid, în care Dumnezeu poate să locuiască şi să lucreze:

"Deşi treizeci de spiţe se întâlnesc în butucul roţii,
Vidul din interiorul butucului
Pune carul în mişcare.

Vasele sunt plămădite din lut,
Dar vidul dinlăuntru
Le hotărăşte întrebuinţarea.

Camera e alcătuită din ziduri,
Dar tot vidul
Îngăduie să fie locuită."