RUGĂCIUNEA

Ci ne mântuieşte de Cel Rău

Am ajuns la ultima cerere din rugăciunea Tatăl nostru: ci ne mântuieşte de Cel Rău. Este a şaptea cerere, după Evanghelia Sfântului Matei. Numărul şapte, atât de des întâlnit în Vechiul cât şi în Noul Testament (numai în Apocalipsă apare de 50 de ori), este simbolul plinătăţii, al perfecţiunii. Tatăl nostru e rugăciunea perfectă. Nimic din ceea ce trebuie să cerem de la Tatăl ceresc nu e lăsat afară.

Ci ne mântuieşte de Cel Rău. E un strigăt dramatic de ajutor care ar mai putea fi formulat şi aşa: "Salvează-ne, scoate-ne din ghearele Satanei!""Căci duşmanul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care mugeşte, căutând pe cine să sfâşie" (1Pt 5,8) ne avertizează Apostolul Petru. Dar ne asigură apostolul neamurilor: "Domnul este fidel; el vă va întări şi vă va păzi de Cel Rău" (2Tes 3,3).

Sfântul Ignaţiu de Loyola stabileşte ca subiect de meditaţie pentru săptămâna a doua de exerciţii spirituale - ştim că exerciţiile spirituale ignaţiene durează o lună de zile - tema celor două stindarde. Omenirea e un uriaş câmp de bătălie. Două tabere, două oştiri stau faţă în faţă, pregătindu-se pentru lupta decisivă. Căpeteniile care conduc cele două oştiri: Cristos şi Anticristul (Satana) sunt dincolo de hotarele lumii vizibile. Noul ordin religios, Compania lui Isus - expresia e cazonă - se voia un corp de armată de elită în oastea lui Isus. Imaginea celor două fronturi de război opuse, îi plăcea militarului de profesie care era Sfântul Ignaţiu. Dar imaginea aceasta nu a inventat-o el. Această luptă între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana, între partizanii lui Dumnezeu şi partizanii Satanei, este o realitate ce ţine de istoria mântuirii.

Isus a purtat personal această luptă cu Cel Rău. Nu numai în timpul ispitirilor în pustiu, dar toată viaţa lui Isus a fost o luptă piept la piept cu Satana. Misiunea lui Isus pe pământ, în esenţă, a fost aceea de a "distruge lucrările Diavolului", cum se exprimă apostolul Ioan. Isus l-a învins pe Satana. Pe Calvar, ascultarea lui şi supunerea faţă de voinţa Tatălui, a învins trufia, neascultarea şi revolta îngerului rebel "L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer" (Lc 10,18). Vorbind despre patima sa apropiată, Isus spune: "Acum Stăpânitorul acestei lumi este judecat; acum Stăpânitorul acestei lumi va fi izgonit afară" (In 16,11; 12,31).

Deşi învins, Satana continuă să lupte până la sfârşitul veacurilor împotriva celor care sunt ai lui Cristos. E ceea ce ne spune Sfântul Ioan în Apocalipsă. Balaurul, şarpele infernal, stătea în faţa femeii ce era pe punctul de a naşte, ca să-i înghită copilul după ce îl va fi născut. După ce a eşuat în încercarea sa de a-l înghiţi, "balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu cei rămaşi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Cristos" (Ap 12,17).

Îndemnându-i pe creştin la vigilenţă şi la luptă, apostolul Pavel foloseşte un limbaj militar: "Luaţi asupra voastră toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului. Căci nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui... ci împotriva duhurilor rele" (Ef 6,11-12).

În armata Bisericii a existat întotdeauna un corp de elită: aceştia sunt asceţii, persoanele consacrate lui Dumnezeu, iar locul ales pentru luptă a fost pustiul. Monahii din pustiu se numeau atleţi, soldaţi, luptători. Ei aveau funcţia de paratrăsnet. Ei au atras asupra lor loviturile iadului, iar în secolul al IV-lea când ei s-au afundat în pustiu şi au stabilit acolo frontul de luptă, Biserica a primit libertatea.

Conciliul Vatican II de optsprezece ori vorbeşte despre acest război permanent pe care omul şi omenirea, în general, îl are de purtat cu Cel Rău. De pildă, în Constituţia pastorală Gaudium et Spes ni se spune: "Întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric" (14). "Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. Aceasta a început la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu îşi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu" (37).

Cuvintele Conciliului reflectă Cuvântul Scripturii. Prima carte a Scripturii, Geneza, ne descrie ce s-a petrecut la începutul istoriei omenirii: Ispititorul, Satana, îi atrage pe cei dintâi oameni în păcatul său de neascultare şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. Ultima carte a Scripturii, Apocalipsa, ne descrie ce se va întâmpla când se va pune punct final istoriei omenirii, la sfârşitul lumii: înfrângerea definitivă a Satanei: "Balaurul cel mare numit Diavolul şi Satana, cel care înşeală lumea întreagă, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas puternic care zicea: "Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Unsului său"" (Ap 12,9-10).

Notează Cartea Genezei (3,1): "şarpele - şarpele e personificarea Diavolului - era mai viclean decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul". Un război nu îl câştigă neapărat cine este mai puternic, ci cine este mai viclean, cine ştie să se ascundă, să se mascheze, să întindă curse, să atragă duşmanul în capcană. Viclenia este tactica de luptă a Diavolului şi în această priviţă nu-l întrece nimeni. De aceea în traducerea cea mai răspândită a rugăciunii Tatăl nostru în limba română ultima cerere este formulată astfel: "Ci ne izbăveşte de Cel Viclean". Satana cunoaşte perfect arta deghizării. Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre impostorii veniţi la ei deghizaţi în apostoli, le scrie: "Dacă Satana se preface într-un înger de lumină nu este mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai nevinovăţiei" (2Cor 11,14-15).

Imaginea unui Diavol negru, urât, cu coarne şi coadă, cu furca în mână, speriind lumea nu mai este actuală. Dacă privim în străinătate faţadele, portalurile şi mai ales jgheaburile, aruncătoarele de apă ale catedralelor medievale, romanice, vedem o armată întreagă de diavoli cu chipuri monstruoase, diforme, rânjind înspăimântător. Astăzi Vicleanul şi-a schimbat chipul. El apare ca un personaj simpatic, atrăgător, fascinant, cu un zâmbet nevinovat şi cuceritor pe cât îi este faţa de mare. Probabil că politicienii, care prin definiţie sunt vicleni, de la Cel Viclean au învăţat să zâmbească pentru a cuceri electoratul.

Suprema viclenie a Diavolului mincinos şi tată al minciunii, este aceea de a convinge pe toată lumea că el nu există. Şi într-adevăr a reuşit să-i convingă pe mulţi creştini că el nu este o persoană în adevăratul înţeles al cuvântului ci o simplă personificare abstractă a tuturor relelor din lume sau un simplu simbol al patimilor distrugătoare care răvăşesc inima omului.

Celebrul discurs al Papei Paul al VI-lea din 15 noiembrie 1972 având ca temă: Tatăl nostru, mântuieşte-ne de Cel Rău, a avut un ecou extraordinar în lumea întreagă. Reafirmând revelaţia biblică şi învăţătura dintotdeauna a Bisericii, Papa vorbeşte de "intervenţia în noi şi în lumea noastră a unui agent obscur şi duşmănos care e Diavolul, Cel Rău, spune Papa, ... e o fiinţă vie, spirituală, pervertită şi pervertitoare. O realitate teribilă. Misterioasă şi îngrozitoare". Discursul a venit ca o bombă şi a dezvăluit dimensiunile necredinţei în existenţa Diavolului. Reproşuri şi acuze de pretutindeni: "acest discurs e o întoarcere la Evul Mediu, e obscurantism, superstiţie, e o insultă la adresa ştiinţei şi progresului!" Cele mai vehemente reproşuri au venit din lumea clericală şi teologică. Şi aceast, înseamnă culmea succesului pe care îl poate obţine Satana.

Benedictinul Pelegrino Ernetti, renumitul exorcist de la Veneţia, în numele lui Cristos şi cu autoritatea Bisercii, l-a obligat pe Diavol să declare prin gura celor posedaţi ce îi face plăcere şi ce îi face neplăcere. Autorul a înregistrat pe casetă cuvintele Satanei şi apoi le-a publicat în cartea sa Cateheza Satanei. Iată ce spune printre altele Duhul cel Rău: "Mai presus de toate îmi fac plăcere şi mă îmbucură acei episcopi şi acei preoţi care neagă existenţa mea şi lucrarea mea în lume... Şi sunt atât de mulţi... ah, ce bucurie, ce bucurie pentru mine... lucrez liniştit şi sigur... astăzi chiar teologii refuză să mai creadă în mine... ce frumos... ce bucurie... Şi astfel îl neagă şi pe acel Dumnezeu al lor care a venit să mă distrugă... în schimb l-am învins eu... eu l-am răstignit pe cruce... (urmează un hohot de râs prelung) Cumsecade aceşti preoţi... foarte cumsecade aceşti episcopi... foarte cumsecade aceşti teologi... sunt toţi scriitoraşii mei fideli... fac cu ei ce vreau... (alt hohot de râs). De acum sunt ai mei... îi duc unde vreau... îmbrăcaţi ca cioclii... veşnic cu ţigara în gură, în căutare de femeiuşti uşuratice... cu maşină de ultimul tip... plini de bani... se revoltă împotriva dogmelor Dumnezeului lor fals... Şi împotriva falsei Biserici a celui Răstignit care e victima mea... sunt soldaţii cei mai destoinici ai împărăţiei mele care e plină, plină de ei... Prin ei răspândesc confuzie şi dezorientare în poporul pe care ei îl îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeul cel fals... Şi pe care îl duc în împărăţia mea de ură şi de disperare veşnică... pentru totdeauna cu mine, cu mine. (din nou un hohot de râs prelung)".

Tatăl nostru care eşti în ceruri, mântuieşte-ne, salvează-ne din ghearele Celui Rău. Mai mult ca oricând în trecut, acest strigăt după ajutor astăzi fiecare creştin şi întreaga Biserică trebuie să-l înalţe către cer. Ne-o spune papa Paul al VI-lea în discursul amintit mai sus: "Care sunt astăzi cele mai mari trebuinţe ale Bisericii? Să nu vă mire răspunsul meu ca fiind naiv sau de-a dreptul superstiţios sau nerealist. Una dintre trebuinţele cele mai mari este aceea de a fi apărată de Cel Rău care se cheamă Diavolul".