RUGĂCIUNEA

Şi nu ne duce pe noi în ispită

"Şi nu ne duce pe noi în ispită."

În rugăciunea lui Isus cuvântul ispită - "peirasmos" în greacă - poate fi luat, după cum am văzut în meditaţia precedentă, cu sensul de încercare. Dar nu e singurul înţeles, nici cel mai important. Căci dacă încercările sunt necesare pentru a ne întări în credinţă, pentru a dovedi credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu, ar fi absurd şi ipocrit să ne rugăm: "Doamne, cred în tine şi te iubesc, dar nu mă pune la probă ca să-ţi dovedesc credinţa, iubirea şi fidelitatea mea".

În rugăciunea Tatăl nostru cuvântul "peirasmos" trebuie înţeles în primul rând cu sensul de ispită ce vine de la pornirile noastre rele, de la lumea din jurul nostru şi mai ales de la Satana, ispititorul prin excelenţă. Acest lucru rezultă din construcţia rugăciunii: după " şi nu ne duce pe noi în ispită" urmează , "ci ne mântuieşte de Cel Rău". Acelaşi lucru rezultă şi dintr-o binecuvântare - berakah - pe care Isus, ca orice evreu, o spunea dimineaţa şi seara şi din care, foarte probabil, s-a inspirat când ne-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru: "Nu mă lăsa în stăpânirea păcatului nici în stăpânirea vinei, nici în stăpânirea ispitei, nici în stăpânirea ruşinei".

E vorba, aşadar, de un strigăt de alarmă prin care îi cerem Tatălui nostru ceresc nu atât să fim scutiţi de ispite, cât mai ales să nu îngăduie să cădem, să consimţim la ispită. Conţinutul acestei cereri din Tatăl nostru este explicat de o frază din Evanghelia lui Ioan: "Tată... nu îţi cer să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău". În aceeaşi Evanghelie a sfântului Ioan, cererea este formulată astfel: "şi nu lăsa să intrăm în ispită" , "eispherein eis" în greceşte. Acelaşi cuvânt grec este folosit pentru expresia "a intra în împărăţie", "a intra în viaţă". Sensul cererii este aşadar: "Nu lăsa să intrăm în starea de păcat care ne exclude de la împărăţia cerurilor, de la viaţa veşnică".

Cele trei surse ale ispitelor le cunoaştem cu toţii. Prima e în noi înşine. E natura noastră rănită de păcatul originar: poftele, patimile dezordonate din noi. Apostolul Iacob după ce scrie: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "sunt ispitit de Dumnezeu". Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău, şi el însuşi nu ispiteşte pe nimeni" adaugă: "ci fiecare este ispitit, când este atras şi momit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a zămislit, naşte păcatul şi păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea"(moartea sufletului, a harului sfinţitor) (Iac 1,13-15). Cine se lasă stăpânit de patimile josnice din el, e abandonat nu numai de Dumnezeu, dar şi de Satana. Diavolul nu-l mai ispiteşte, nu se mai ocupă de el. Poetul francez, Baudelaire, nu putea să o suporte pe Georges Sand, celebra scriitoare de romane imorale, care a provocat atâtea ravagii mai ales în rândul tineretului şi zicea că, dacă ar întâlni-o, i-ar izbi de cap un vas cu aghiazmă. Scria despre ea: "N-a fost ispitită de Diavol. Diavolul nu-i ispiteşte decât pe oamenii inteligenţi. Pentru ceilalţi sunt suficiente patimile lor".

În al doilea rând ispitele vin din lumea din jurul nostru. Fără să-şi dea seama, omul devine un instrument în mâinile Satanei în încercarea acestuia de a zădărnici planul de mântuire al lui Dumnezeu, de a-l separa pe om de Dumnezeu. Diavolul, pierzându-şi nevinovăţia, nu poate suporta nevinovăţia la om. De aceea o ispiteşte pe Eva şi o face să-şi piardă nevinovăţia.

Această psihologie satanică o transmite omului. Eva, la rândul ei, devine ispită pentru bărbatul ei: e legea complicităţii în rău. Adam şi Eva au doi fii: pe Cain şi Abel. Cain îl ucide pe fratele său. De ce? Fiindcă, rău fiind, nu putea suporta nevinovăţia fratelui său. Isus, în Evanghelie, are cuvinte deosebit de severe la adresa celor care sunt prilej de ispită, de păcătuire, de scandal pentru alţii. "Vai lumii, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai omului aceluia prin care vine prilejul de păcătuire!" (Mt 18,7).

Lumea este plină de ispite, adică de prilejuri de păcătuire: literatură imorală, artă imorală, publicitate, filme, toată industria pornografiei. Ispita poate veni nu numai de la duşmanii lui Dumnezeu, dar şi de la prietenii lui Dumnezeu. Lumea, în sensul rău al cuvântului, poate fi şi în seminarii şi în mănăstiri. Un seminarist rău, un călugăr rău, nu se mulţumeşte niciodată să fie rău, dezordonat, numai pentru el. Potrivit psihologiei amintite, el nu poate suporta nevinovăţia la alţii, de aceea caută complici, creându-şi iluzia unei false siguranţe: suntem mulţi, suntem majoritatea, suntem puternici, nu ne poate face nimeni nimic, ne impunem punctul de vedere.

Avem în istorie un caz celebru şi nu e unicul. Sfântul Grigore cel Mare povesteşte în Dialogurile sale că Sfântul Benedict a fost în pericol să-şi piardă odată viaţa într-un complot. Călugării săi de la Vicovaro au încercat să-l otrăvească fiindcă nu era de acord cu viaţa lor destrăbălată. De aceea Sfântul Benedict a dat în regula sa, spre a se evita acest mare pericol ce se poate întâlni în viaţa monahală, această dispoziţie: "Dacă din întâmplare - sperăm să nu se întâmple niciodată - comunitatea a ales de comun acord ca abate o persoană care e complice la viciile lor, şi acest lucru ajunge la cunoştinţa episcopului, a abaţilor şi a creştinilor din localităţile învecinate, atunci cu toţii să împiedice realizarea complotului pus la cale de cei răi, şi să facă în aşa fel încât să fie pus la conducerea casei lui Dumnezeu un administrator demn".

Dar cele mai multe ispite sunt provocate de Satana, ispititorul de meserie. Ne spune Sfântul Pavel în scrisoarea către Efeseni: "Noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui... ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri" (Ef 6,12).

O strategie foarte subtilă a Satanei este aceea de a ne face să credem că toate ispitele sale se reduc la porunca a şasea şi a noua, să credem că singurele şi cele mai periculoase sunt ispitele necurate. La aceasta contribuie şi faptul că Diavolul se mai numeşte şi Necuratul, cel care provoacă ispite de necurăţie. Necurăţia Necuratului nu e de ordin corporal, sexual, ci spiritual: necurăţia spiritului e mândria. Castitatea este foarte importantă şi Diavolul ştie acest lucru. Dar a ne concentra toate forţele numai în acest punct, am fi ca soldaţii unei cetăţi asediate care îşi concentrează toate forţele spre a apăra o poartă şi ar lăsa descoperite alte porţi mai mari şi mai importante prin care duşmanul intră înăuntru.

Să nu uităm că poarta principală a sufletului e iubirea, caritatea. Ce rost are să luptăm până la sânge cu ispitele de necurăţie dacă îl lăsăm pe Satana să intre în sufletul nostru prin egoismul nostru, prin bârfele noastre, prin lipsa de atenţie şi respect faţă de cei din jur, prin lăcomie, lene, neascultare, ipocrizie, minciună şi aşa mai departe?

În pustiu Satana nu l-a ispitit pe Isus la necurăţie: a vizat un punct decisiv. A voit să-l abată de la planul trasat de Tatăl, adică de a nu accepta să fie un Mesia suferind, umilit, respins, şi de a alege calea uşoară a succesului, a puterii, a popularităţii. I-a propus un mesianism de ordin economic-material: spune acestor pietre să se prefacă în pâine. Un mesianism de ordin spectacular: aruncă-te de pe sprânceana tempului. Un mesianism de ordin politic: ţie îţi voi da împărăţiile lumii şi toată strălucirea lor.

Şi pentru noi, slujitorii altarelor şi viitori slujitori ai altarelor, aceleaşi sunt ispitele cele mai periculoase unde trebuie să ne concentrăm în primul rând forţele şi cărora nu le dăm poate nici o importanţă. Ispititorul ne face să credem că putem continua lucrarea de mântuire a lumii înfăptuită de Cristos mergând pe altă cale decât aceea pe care a mers el - o cale fără cruce, fără renunţare, fără jertfă, fără umilinţă, fără ascultare. Ne propune şi nouă Satana un mesianism de ordin economic, social, umanitarist; un mesiansim spectacular, triumfalist, cu liturghii-spectacol în care nici nu realizăm prezenţa lui Cristos; un mesianism politico-diplomatic, întemeiat pe alianţe cu puternicii lumii, cu deţinătorii de putere, pe relaţii.

O altă tactică subtilă a Ispititorului: ne poate convinge că suntem îngeri, adică suntem imuni la ispită, atât de maturi şi stăpâni pe noi înşine, încât nici o ispită nu ne mai afectează: putem citi şi privi orice, putem auzi orice, putem vedea orice film şi orice revistă. Spune un autor modern: "Ora cea mai tragică din viaţa noastră nu este aceea în care soseşte ispita, dar aceea în care ne credem îngeri. Îngerii s-au prezentat la Isus în pustiu, ca "să-i slujească", dar după ce Isus a învins ispitele Satanei. Şi, în Grădina Măslinilor, ca să-l întărească, dar după ce Isus a învins spaima, dezgustul şi neliniştea în faţa "paharului amar"".

În fond, această pretenţie de imunitate la ispită este erezie: erezia naturalismului profesată în vechime de pelagieni, în timpurile moderne de iluminism, de raţionalism, care neagă dogma păcatului originar şi pretinde că omul e pur, că poate fi bun numai cu puterile sale. Apostolul Pavel recunoaşte, fără să se ruşineze, că poartă în el o rană, un spin, o patimă, o ispită permanentă: "Ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pusă o ţepuşă în carne, un trimis al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori l-am rugat pe Domnul să mi-o ia. Şi el mi-a zis: "Harul meu îţi este deajuns căci puterea mea întru slăbiciune se vădeşte" (2Cor 12,7-9). "Şi dacă e să mă laud, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele" (2Cor 11,30). Nu cu imunităţile mele, ci cu slăbiciunile mele. Iar pe cei cu iluzia unei false siguranţe de sine, îi avertizează: "Cine crede că stă în picioare, să aibă grijă să nu cadă" (1Cor 10,12). Petru, cu toate declaraţiile sale solemne de imunitate: "eu nici într-un caz nu mă voi lepăda!", a căzut, deşi fusese ridicat la demnitatea de Papă. N-a rezistat la ameninţarea unei servitoare.

Pretenţia şi prezumpţia imunităţii la ispită este evident anti-evanghelică de vreme ce cunoaştem îndemnul Mântuitorului: "Rugaţi-vă şi vegheaţi ca să nu intraţi în ispită", adică: să nu consimţiţi la ispită, căci "duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios" (Mc 14,38).

Scrie Sfântul Augustin, el care ne spune că a văzut prăbuşindu-se cedrii Libanului: "O homo, ideo non vicisti, quia de tuo praesumpsisti. Qui praesumit de viribus suis, antequam pugnet, ipse prosternetur". (O omule, de aceea nu ai învins, fiindcă te-ai încrezut în tine însuţi. Cine se încrede în puterile sale e învins înainte de luptă).