RUGĂCIUNEA

Împietrirea inimii

Dumnezeu, cu toată atotputernicia sa, are şi el neputinţele sale: de pildă, nu-l poate ierta pe acela care nu îşi recunoaşte păcatele şi nu se căieşte de ele. Toate jertfele, inclusiv jertfa vieţii noastre pe care i-o consacrăm lui Dumnezeu, însăşi jertfa lui Cristos de pe cruce, sunt inutile fără căinţa inimii. "Dacă ai fi voit jertfe ţi-aş fi adus" - spune psalmistul. "Dar arderile de tot nu-ţi sunt plăcute. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Inima zdrobită şi mâhnită, Dumnezeule, tu nu o dispreţuieşti" (Ps 50, 16-17).

Pe Calvar, alături de Isus, sunt răstigniţi doi tâlhari, unul la dreapta, celălalt la stânga. Unul moare cu o inimă căită, celălalt cu o inimă împietrită. Unul recunoaşte că a greşit, acceptă moartea ca ispăşire, fără să se scuze, fără să arunce vina asupra altora şi primeşte iertarea: "Adevăr îţi zic, astăzi vei fi cu mine în paradis". Celălalt moare în disperare, hulind. Vorbind despre importanţa radicală a recunoaşterii păcatelor şi a căinţei inimii, un autor antic, Isac Sirianul, spune: "Cel care îşi cunoaşte păcatele proprii e mai mare decât cel care învie un mort cu rugăciunea sa... Cel care se plânge pe sine un ceas e mai mare decât cel care îi contemplă pe îngeri. Cel care în singurătate îl urmează pe Cristos cu căinţă în inimă este mai mare decât cel pe care îl aplaudă mulţimile în biserici."

E vorba, de fapt, de două operaţii care se condiţionează reciproc: una a minţii, cealaltă a inimii. A-ţi vedea propriile păcate, a te recunoaşte păcătos, ţine de minte; a te căi de ele, ţine de inimă.

"Dacă zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi" - scrie apostolul Ioan. "Dacă zicem că nu am păcătuit îl facem mincinos pe el (pe Dumnezeu) şi Cuvântul lui nu este în noi". Apostolul insistă asupra faptului că trebuie să ne lăsăm pătrunşi de lumina lui Cristos pentru a vedea mizeria din sufletul nostru. Altminteri, rămânem în întuneric şi nu putem avea nici iertare, nici comuniune cu el. "Dacă umblăm în lumină, după cum el însuşi este lumină... sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat... Dacă ne recunoaştem păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (şIn 1,7-9).

Într-una din Parabolele pentru azi, scriitorul Jean Vernette ne arată ce se întâmplă când refuzăm lumina care vine de la Cristos. "Era o casă cu ziduri groase, cocoţată dintotdeauna pe coama dealului. Era frumoasă. Dar, izolată fiind, nu se putuse trage curent electric. Până într-o bună zi, când bătrânul ţăran care locuia acolo, a văzut o camionetă încărcată cu materiale urcând spre ferma lui.
- Tragem linie electrică peste deal. Va trece pe lângă casa dumitale. Vrei să fii racordat la reţea?
- Bineînţeles! O să fie nemaipomenit! Voi avea în sfârşit lumină seara, îmi voi instala ferăstrău electric şi o să-mi iau şi televizor, să-mi umple casa cu imagini ziua întreagă!
- Numai că zidurile casei sunt groase. Va trebui să facem o mică gaură, cât să treacă firul.
- A, nu, asta nu! Asta înseamnă zgomot, praf. N-o să intraţi în casa mea! N-o să vă atingeţi de zidul meu!
Şi refuzând să spargă carapacea vechilor obiceiuri, ţăranul încăpăţânat n-a avut niciodată lumină electrică în casă. A ales să trăiască în întuneric şi în întuneric a rămas."

Întunericul din minte se transmite totdeauna la inimă, provocând ceea ce se numeşte împietrirea inimii; sclerocardia - e termenul folosit de Biblia greacă - scleroza inimii, boală care face inima de granit, insensibilă la orice remuşcare, la orice sentiment de căinţă şi hipersensibilă la toate patimile josnice. Inima, această cetate interioară a lui Dumnezeu, cum se exprimă Pseudo-Macarie în Omiliile sale duhovniceşti, devine câmp de şerpi şi fiare sălbatice.

Sf. Francisc Xaveriu constata cu tristeţe: "Mulţi sunt cei cărora conştiinţa nu le reproşează nimic, fiindcă nu mai au conştiinţă sau, dacă au, e foarte tocită". Dar iată marele paradox, un "tremendum mysterium": cei chemaţi la slujba altarului, la viaţa consacrată, adică cei chemaţi să fie lumina lumii, chemaţi la culmile vieţii religioase şi ale sfinţeniei, sunt cei mai expuşi să ajungem la întunecarea minţii şi la împietrirea inimii, iar oamenii care nu sunt specialişti în sfinţenie şi lucruri sfinte, impresionează cu umilinţa şi sinceritatea în a-şi recunoaşte şi a-şi plânge păcatele. Acest lucru îl constatăm în textele Noului Testament. Pe vremea lui Isus, farizeii deţineau culmile cele mai înalte ale sfinţeniei. Şi ştim până unde au ajuns ei cu orbirea şi împietrirea inimii lor. Văd cu ochii lor atâtea minuni: un paralitic de 38 de ani vindecat; un orb din naştere care primeşte vederea; Lazăr mort de patru zile care învie sub ochii lor; soarele care se întunecă; pământul care se cutremură, stâncile Calvarului care se despică, mărturia soldaţilor că Isus a înviat. Dar inima lor e mai stâncă decât stâncile Calvarului. Se încăpăţinează în necredinţa lor. Preferă să plătească mită soldaţilor decât să accepte adevărul evident.

Unul dintre aceşti farizei, Simon, rămâne în orgoliul său de om ireproşabil, scandalizat de vederea unei prostituate în casa sa. Prostituata de la picioarele lui Isus îşi plânge păcatele şi primeşte iertare. El, farizeul, nu beneficiază de iertarea lui Isus.

Într-o zi cărturarii şi farizeii aduc în faţa lui Isus o femeie prinsă în adulter. Adultera primeşte iertare. Vajnicii apărători ai moralităţii se trezesc demascaţi: "Cine dintre voi e fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea". În loc să-şi recunoască propriile păcate, dispar, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni care erau cei mai încărcaţi de păcate. Nici unul nu beneficiază de iertarea lui Isus.

Şi mai bine iese în evidenţă împietrirea inimii, ca viciu fundamental al tagmei clericale, în capitolul şapte din Faptele Apostolilor. În predica sa, diaconul Ştefan le aruncă în faţă interlocutorilor săi: "Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt!... Când au auzit aceste vorbe îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui... Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre." Cine erau interlocutorii lui ştefan? Membrii sfântului sinod de la Ierusalim în frunte cu marele preot. În loc să-şi recunoască păcatele şi să se căiască, aceştia şi-au astupat urechile. Au recurs la crimă pentru a face să amuţească glasul care le spunea adevărul.

De câte ori Isus nu le reproşează chiar ucenicilor împietrirea inimilor! De pildă, după înmulţirea pâinilor: "Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi?" (Mc 8,17-18). Cum se explică acest fenomen tocmai în lumea clericală?

E un lucru cunoscut: clericii acceptă mai greu ca alţii ideea morţii; mor mai greu - cum se spune. Fiind mereu în contact cu moartea - cu moartea altora -, predicând mereu despre moarte, îngrijind muribunzii, înmormântând pe alţii, făcând mereu liturghii şi prohoade pentru morţi, îşi crează iluzia că moartea e numai pentru alţii nu şi pentru ei. La fel tunând şi fulgerând împotriva păcatelor altora, predicând altora pocăinţa, convertirea, iertând păcatele altora la spovadă, îşi crează iluzia că păcatul e o problemă care, ca şi moartea, pe ei nu-i priveşte, îi priveşte numai pe ceilalţi. Am văzut la Fatima persoane coborând pe genunchi pe beton până la sanctuar, am văzut la Lourdes soţi ţinându-se de mână, făcând Calea Crucii, desculţi, mergând de la o staţiune la alta cu tălpile sângerând, pe drumul plin de pietrele ascuţite ale muntelui, am văzut lume înconjurând, tărându-se pe genunchi, altarele sanctuarelor. Printre aceşti păcătoşi n-am văzut niciodată un preot, un călugăr sau o călugăriţă. Cei neatinşi de păcat, stau şi privesc cu admiraţie spectacolul oferit de aceşti penitenţi.

Un laic, Alexandru Paleolog, a apărut recent într-o emisiune penitenţială la televizor. A scris şi o carte în care îşi bate pieptul şi îşi recunoaşte public momentele de slăbiciune şi compromisurile din timpul dictaturii comuniste. Simt nevoia de iertare, spunea el, fiindcă mi-e frică de Dumnezeu. Însă, din câte ştiu, până în prezent, niciunul dintre slujitorii altarului, care au dat dovadă de servilism, s-au făcut complici şi s-au compromis cu duşmanii lui Dumnezeu şi ai Bisericii în timpul comunismului, nu a făcut în public "mea culpa". Dimpotrivă, îşi justifică compromisurile şi se consideră victime ale fostului regim şi eroi care prin diplomaţia şi prudenţa lor au salvat interesele Bisericii.

Observăm în Evanghelii un lucru clar: unde e recunoaştere sinceră a păcatelor, căinţă, convertire adevărată, iertare, acolo e bucurie fără margini, e banchet. Zaheu este iertat, face banchet. Fiul risipitor este iertat, se taie viţelul îngrăşat şi urmează chef cu lăutari. Maria-Magdalena în cursul unui banchet este iertată.

Există o dublă căinţă şi o dublă convertire: una radicală, care smulge rădăcinile păcatului din inimă adică, patimile rele, alta de suprafaţă, epidermică. Zaheu se converteşte radical, îşi smulge din inimă pofta dezordonată de bani; ca urmare despăgubeşte împătrit, dă jumătate din avere la săraci. Ca să-şi arate bucuria, face banchet. Tânărul chemat de Isus să-l urmeze, respectă din copilărie poruncile lui Dumnezeu. Dar rămâne cu inima lipită de bani. "şi a plecat foarte trist" - remarcă evanghelitsul Luca. Ca şi tânărul din Evanghelie şi noi putem să spunem că din copilărie respectăm Decalogul: nu ucidem, nu comitem adulter, dar căinţa şi convertirea noastră nu este radicală, spovezile noastre poate sunt operaţii estetice, fard menit să acopere simptomele unor boli lăuntrice. În adâncul sufletului nostru păstrăm anumite patimi şi afecţiuni dezordonate. De aceea suntem trişti, nemulţumiţi, chiar spovezile noastre sunt o povară, sunt lipsite de bucurie. Tristeţea noastră apare printr-o stare de veşnică nemulţumire, prin critici la adresa tuturor, prin dorinţe de reforme şi libertăţi care în fond trădează nişte patimi lăuntrice nemărturisite.

Căinţa, convertirea este radicală, după spitirualitatea orientală, atunci când renunţăm definitiv la cele opt patimi, ce corespund de fapt celor şapte păcate capitale din spiritualitatea occidentală: lăcomia, desfrâul, zgârcenia, tristeţea, mânia, lenea (sau apatia, indolenţa), mărirea deşartă şi mândria.

Un mare maestru al vieţii spirituale consideră că patima de care se lasă dominaţi cel mai uşor cei care îşi consacră viaţa lui Dumnezeu este lenea, trândăvia. "Diavolul trândăviei, scrie el, care este numit în Scriptură şi diavolul de la amiază, este cel mai periculos dintre toţi." El îţi crează impresia că soarele se mişcă prea încet sau chiar că s-a oprit şi că ziua are cincizeci de ore. Apoi te împinge să ai ochii mereu aţintiţi la ferestre, să ieşi afară din chilie să priveşti soarele ca să vezi cât mai este până la amiază (ora prânzului) şi să te uiţi în dreapta şi în stânga... te face să urâşti locul în care eşti, starea vieţii tale, munca mîinilor. Cu alte cuvinte te face mai mult să vegetezi decât să trăieşti o viaţă de om dăruită lui Dumnezeu.

"Şi ne iartă nouă greşelile noastre." Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă a ne recunoaşte cu umilinţă, cu sinceritate şi luciditate păcatele noastre zilnice, adică a ne recunoaşte mediocritatea noastră, slăbiciunea în faţa ispitelor, egoismul nostru adânc, lâncezeala şi lenea noastră, lipsa noastră de iubire şi a implora fără încetare îndurarea şi iertarea Tatălui ceresc.