RUGĂCIUNEA

Şi ne iartă nouă greşelile noastre

După "pâinea noastră cea de toate zilele" vine "şi ne iartă nouă greşelile noastre". De fapt mai mult decât de pâinea noastră cea de toate zilele, avem nevoie de iertarea noastră cea de toate zilele.

Tată, iartă-ne greşelile noastre căci prin ele am necinstit numele tău, ne-am împotrivit venirii împărăţiei tale, am încălcat voinţa ta.

Şi ne iartă nouă păcatele noastre - găsim în formularea Sfântului Luca. Şi ne iartă nouă "debita nostra", datoriile noastre - găsim în aramaică la Sfântul Matei. În aramaică, cuvântul folosit înseamnă şi păcat şi datorie.

E un lucru foarte misterios şi foarte profund această nevoie de iertare pe care o simţim după ce am păcătuit. Remuşcarea, acest spin care ni se înfige în inimă şi de care nu putem scăpa până nu suntem iertaţi, e dovada clară a existenţei sufletului spiritual şi nemuritor în noi. Un animal nu simte niciodată remuşcare şi nici nevoia iertării. Un tigru sfâşie şi mănâncă o căprioară după care se culcă şi îşi face liniştit siesta. Nu putem trăi fără iertarea lui Dumnezeu fiindcă nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu. V-am amintit cu altă ocazie că omul nu poate trăi fără iubire. Cinci zeci la sută din copiii mici ai mamelor din puşcării, dacă sunt lăsaţi afară, mor, oricât ar fi de bune condiţiile de viaţă. Dacă sunt cu mamele lor în puşcărie, supravieţuiesc cu toţii. E o chestiune de viaţă şi de moarte. Unde nu e iubire e moarte. Cele mai multe sinucideri în rândul tinerilor se înregistrează la cei care au fost abandonaţi, n-au cunoscut iubirea părinţilor, nu au fost iubiţi de nimeni sau care au cunoscut o decepţie în iubire. Tot aşa, cei mai mulţi criminali provin dintre copiii abandonaţi, care n-au cunoscut în viaţă iubirea nimănui. Organizaţiile teroriste îşi recrutează membrii de la casele de copii abandonaţi.

Nevoia iertării aici îşi are explicaţia: nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu de care ne-am despărţit prin păcat. Căci noi nu păcătuim împotriva vreunei porunci sau legi, cum ne acuzăm uneori la spovadă: am păcătuit împotriva poruncii a patra, sau a şasea, sau am păcătuit împotriva voturilor, ci păcătuim întotdeuna, indiferent ce poruncă sau lege încălcăm, împotriva iubirii. Păcatul este întotdeauna o rană pe care o facem inimii de Tată a lui Dumnezeu.

Iertarea nu este altceva decât reîntoarcerea la iubirea Tatălui. Lui Simon farizeul, scandalizat de vederea femeii păcătoase plângând la picioarele lui Isus, Mântuitorul îi spune: "Îţi zic: păcatele ei care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Celui care iubeşte puţin, puţin i se iartă" (Lc 7,47).

Dumnezeu este un Tată dispus oricând să ne ierte. Gândindu-ne la tragedia lui Iuda, ne dăm seama că păcatul lui cel mai mare nu a fost vânzarea lui Cristos, ci disperarea, lipsa de încredere în iertarea lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu s-a prezentat poporului său la muntele Sinai, s-a descris pe sine, şi-a făcut portretul cu aceste cuvinte: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi fidelitate care îşi păstrează iubirea până în mii de generaţii de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărdelegea părinţilor în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam" (Ex 34,6-7). Acest text e numit de exegeţi "carta sau buletinul de identitate a lui Dumnezeu".

Rezultă din ultimele cuvinte citate că există şi o dreptate a lui Dumnezeu care poate izbucni şi de care trebuie să ne temem. Să nu fie îndurarea lui Dumnezeu o încurajare în a păcătui. Şi dreptatea lui Dumnezeu este infinită ca şi bunătatea. Al treilea şi al patrulea neam: trei plus patru fac şapte. Şapte, cifra perfectă, simbolul plinătăţii. Dar accentul cade mai puternic pe iertare: şapte generaţii pentru dreptate, mii de generaţii pentru iertare.

Atât de iertător este Dumnezeu încât Iona, predicatorul pedepselor necruţătoare, se scandalizează, căci în loc să vină pedepsele, cu care ameninţă el, vine iertarea lui Dumnezeu. Iar el, Iona, se face de râs şi este luat drept fals profet de ascultătorii săi. De aceea face scene de nemulţumire.

"Şi a fost cuvântul Domnului către Iona... zicând: "Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea". Iona fuge la Tars în loc să meargă la Ninive. După aventura cu peştele care îl înghite, merge la cetatea păcătoasă şi vesteşte catastrofele ce vor veni. "şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a împlinit. Şi Iona a fost cuprins de mare supărare şi s-a aprins de mânie. Şi l-a rugat pe Domnul zicând: "O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu când eram în ţara mea! Pentru aceasta eu am încercat să fug în Tars, căci ştiam că tu eşti Dumnezeu milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi îndelung iertător şi îţi pare rău de fărădelegi. Şi acum Doamne, ia-mi sufletul, căci este mai bine să mor decât să trăiesc" (Iona 1,1-2; 3,10; 4,1-3).

Cu privire la inima de tată a lui Dumnezeu care suferă de suferinţa copilului său căzut în păcat a intuit ceva psalmistul când scria: "Tu înregistrezi paşii vieţii mele de om care rătăceşte; tu pui lacrimile mele în burduful tău. Oare nu sunt ele înregistrate în cartea ta? (Ps 56,8). Altfel spus: "Doamne, tu vezi cum rătăcesc de ici colo, nu-mi găsesc locul din cauza păcatelor mele. În cartea vieţii, în memoria ta, tu înregistrezi toate faptele mele, toate gândurile şi sentimentele mele cele mai secrete. Cu toată plăcerea înşelătoare şi trecătoare pe care o dă păcatul, nu-mi rămâne decât tristeţea şi amărăciunea. Rătăcind prin pustiu, lacrimile îmi cad în nisip. Dar tu culegi lacrimile mele şi le porţi în inima ta aşa cum păstorul, beduinul, în pustiu, poartă în burduf apa luată dintr-o oază ca să poată supravieţui până la oaza următoare".

Iar în Evanghelii Isus ne descoperă complet inima de tată a lui Dumnezeu: inimă rănită de nerecunoştinţa copilului său, inimă compătimitoare care suferă tot ce suferă copilul său nefericit când părăseşte casa părintească. Dumnezeu este Tatăl din parabola fiului risipitor a cărui inimă e sfâşiată de toate nenorocirile în care a ajuns copilul nesăbuit fugit de acasă: sărăcie, foame, zdrenţe, picioare fără încălţăminte, umilire, degradare fizică şi morală. A păzi porcii, animale necurate, era la evrei suprema degradare.

Există undeva o statuie a tatălui din parabola fiului risipitor, poate cea mai reuşită din câte cunoaşte arta creştină. Bătrânul tată e prezentat complet orb. Vederea i s-a stins de atâta plâns, mai ales de lacrimile vârsate în nopţile fără somn, în aşteptarea copilului plecat de acasă.

Părintele Huvelin, zelosul duhovnic al Parisului la care s-a spovedit prima dată Charles de Foucauld, mărturisea că, oridecâte ori vedea pe cineva, simţea o puternică dorinţă de a-i da dezlegarea. Dumnezeu a pus în inima lui ceva din dorinţa nepotolită a inimii sale de a ierta necontenit.

De fapt, prin păcat, înainte de a răni inima lui Dumnezeu, rănim propria noastră inimă. Ofensându-l pe Dumnezeu, cel care păcătuieşte se răneşte, se desfigurează, se distruge pe el însuşi. Dumnezeu spune prin glasul profetului Ieremia: "Ei toarnă jertfe de băutură altor dumnezei ca să mă rănească. Pe mine mă rănesc ei oare? - zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor? (Ier 7,18-19). Despre degradarea şi desfigurarea pe care şi-o provoacă omul prin păcat, vorbeşte şi Isus în Evanghelie: "Dinăuntru, din inima omului ies gândurile rele, adulterul, desfrâul, omorurile, hoţiile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl spurcă pe om" (Mc 7,21-23).

Iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu nu este o simplă amnistie, o uitare a păcatelor pe care le-am comis. E mult mai mult. E o refacere a sufletului nostru desfigurat. E o inimă nouă şi un duh nou pe care îl pune Dumnezeu în noi. E o nouă creaţie. De aceea psalmistul se ruga: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps 50,10). În loc de "zideşte în mine o inimă curată" s-ar fi tradus mai bine cu "crează în mine o inimă curată", fiindcă în Biblia ebraică e folosit cuvântul "bará", acelaşi cuvânt folosit când Dumnezeu a creat universul, la început.

Jean Vernette, într-o admirabilă povestire intitulată "Diamantul zgâriat" ne arată ce se întâmplă în sufletul nostru mutilat, desfigurat de păcat în momentul în care Dumnezeu ne iartă.

Un tânăr prinţ din nordul Indiei, foarte frumos şi putred de bogat, s-a îndrăgostit într-o bună zi de o preafrumoasă prinţesă dintr-un ţinut învecinat. Nunta a fost hotărâtă. Ca semn şi garanţie a iubirii sale veşnice, prinţul a scos la iveală din comorile sale cel mai frumos diamant ce urma să fie montat la loc de cinste în coroana de nestemate pe care se gândea să o ofere alesei inimii sale în dimineaţa nunţii.

L-a încredinţat giuvaergiului său preferat. Dar, o clipă de neatenţie, şi cleştele meşterului a alunecat, făcând o brazdă de-a lungul minunatei nestemate, spre marea disperare a meşterului, spre şi mai marea disperare a prinţului. Necazul a fost împărtăşit de toţi supuşii, căci prinţul era foarte iubit. Până când, într-o seară, un meşter bătrân s-a înfăţişat la palat şi i-a zis: "Măria ta, ţi-am aflat necazul. Încredinţează-mi diamantul pentru o noapte doar". Şi şi-a ţinut cuvântul. A doua zi în zori, ochii uimiţi ai prinţului au putut admira cel mai frumos giuvaer din câte s-au văzut vreodată. Cu migală şi răbdare, priceputul artist preschimbase sgârietura adâncă în tulpina unui minunat trandafir înflorit ce scânteia în mii de văpăi.

Gândindu-ne cum Dumnezeu, prin iertare, ne transformă inima noastră brăzdată, desfigurată de păcat într-o capodoperă de frumuseţe, ne vine în minte îndrăzneaţa expresie din imnul pascal Exultet, aparţinând probabil Sfântului Augustin: O, felix culpa! O fericită vină! O fericită greşeală! Şi ne mai vin în minte cuvintele părintelui Louis Evély: "Tu nu vei intra în cer înainte ca toate greşelile tale să fi devenit fericite greşeli".