RUGĂCIUNEA

Pâinea noastră cea suprafirească

"Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi."

La ce pâine se referă Isus? La pâinea care ne satură stomacul? Şi la aceasta. Dar nu numai la aceasta şi nu în primul rând la aceasta. E vorba în primul rând de o pâine spirituală care satură sufletul şi care asigură viaţa nepieritoare. Natura acestei pâini ne-o poate dezvălui numai adjectivul care însoţeşte cuvântul pâine tradus cu "quotidianum" în latineşte, cu "cea de toate zilele" în româneşte. În aramaică mahar - cea de mâine - cuvântul găsit de Sf. Ieronim în Evanghelia apocrifă a Nazarenilor. Comentează Sf. Ieronim: "Pâinea noastră cea de mâine înseamnă pâinea viitoare". Pe vremea lui Isus "ziua de mâine" sau "ziua cea mare" însemna şi ziua de pe urmă, timpul mesianic. Astfel încât cererea din Tatăl nostru ar putea fi formulată astfel: "Pâinea noastră, hrana, care se serveşte la ospăţul escatologic, în paradis, dă-ne-o nouă astăzi."

Autorii evangheliilor folosesc în greacă, adjectivul "ton epiusion" şi cu acest cuvânt grecesc pâinea aceasta devine şi mai misterioasă. Termenul epiusion e folsit aici pentru prima şi ultima dată în Biblie, iar în literatura profană greacă e complet necunoscut. În alcătuirea cuvântului "epiusia" intră cuvântul "usia" care înseamnă substanţă, fire şi "epi" care înseamnă deasupra, peste. Şi atunci e vorba de o pâine supranaturală, suprafirească. Într-adevăr, aşa s-a tradus la orientali: pâinea noastră cea suprafirească dă-ne-o nouă astăzi. Despre ce pâine suprafirească este vorba? Sfinţii Părinţi orientali au înţeles-o în diferite feluri: e cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu de care omul are nevoie, pe lângă pâine, ca să poată trăi; este Duhul Sfânt, căci spune Cristos: "Cine este între voi tatăl acela care dacă îi cere fiul său pâine, să-i dea o piatră?... Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care îl cer" (Lc 11,11-13). Şi în acest caz am putea spune când ne rugăm Tatăl nostru: Duhul tău care dă viaţă, dă-ni-l nouă astăzi.

Dar aproape toţi Sfinţii Părinţi ai Orientului au văzut în pâinea din Tatăl nostru, pâinea euharistică. Sf. Ambroziu îi avertizează pe creştinii din Milan să nu cadă în greşeala grecilor care cer în fiecaree zi pâinea euharistică, rugându-se zilnic Tatăl nostru, dar se împărtăşesc odată pe an:

"Dacă pâinea este de toate zilele, de ce o primeşti la distanţă de un an, aşa cum obişnuiesc să facă grecii în Orient? Primeşti odată pe an ceea ce îţi este de folos în ficare zi! Trăieşte în aşa fel încât să fii vrednic să te împărtăşeşti în fiecare zi. Cine nu e vrednic să se împărtăşească în fiecare zi, nu e vrednic să se împărtăşească nici o dată pe an".

Sf. Augustin spune şi el că, nu numai în Orient, dar şi în Occident, pâinea pe care o cerem în Tatăl nostru este pâinea euharistică. Dar nu numai pâinea euharistică fiindcă, dacă ar fi numai pâinea euharistică, în Orient autorităţile bisericeşti ar trebui să-i pedepsească pe creştinii care cer pâinea zilnică a euharistiei şi se împărtăşesc odată pe an, iar în Occident n-am mai avea voie să ne rugăm Tatăl nostru după ce ne-am împărtăşit sau ar trebui să ne împărtăşim seara ca să-l putem spune toată ziua. Semnificaţia euharistică a pâinii pe care o cerem în Tatăl nostru apare clar în liturgie. Rugăciunea Tatăl nostru este rostită la liturghie înainte de împărtăşanie. Pâinea euharistică o cerem când spunem: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Însuşi Isus, la înmulţirea pâinilor, face legătura între pâinea de toate zilele din Tatăl nostru şi pâinea euharistică simbolizată prin pâinea de toate zilele din pustiu, cu mana care cădea în fiecare zi din cer, care ţinea numai o zi şi se strica dacă era lăsată pe a doua zi. "Aşadar, adevăr vă spun, că nu Moise v-a dat pâine din cer, ci Tatăl meu vă va da adevărata pâine din cer, căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa" (In 6, 32-33).

Dante în Purgatorul traduce astfel Tatăl nostru: "Mana noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi". Chiar primii creştini considerau că pâinea de toate zilele din Tatăl nostru e mana euharistiei de toate zilele; de aceea, după cum ne informează Faptele Apostolilor, ei se adunau în casele lor în fiecare zi şi frângeau pâinea, adică celebrau Euharistia.

De pâinea cerută în Tatăl nostru, de pâinea Euharistiei, în toată tradiţia Bisericii a mai fost legată o pâine: pâinea carităţii, pâinea în sensul larg al cuvântului: cele necesare vieţii, împărţite cu cel lipsit pentru ca pâinea pe care o cerem în rugăciune să nu fie pâinea mea, ci pâinea noastră. Cine e insensibil, închis la nevoile şi sărăcia altora nu are dreptul să se roage Tatăl nostru: e o blasfemie.

"Dumnezeu, ne învaţă Conciliul, a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire". În continuare Conciliul aminteşte cuvintele Părinţilor Bisericii: "Hrăneşte-l pe cel care moare de foame, căci dacă nu l-ai hrănit, l-ai ucis" (G.S. 69).

Rugăciunea specifică a ucenicilor lui Isus, a creştinilor, este Tatăl nostru în care ei cer de la Dumnezeu pâinea noastră pentru toţi oamenii. Şi aici este scandalul cel mare al timpurilor noastre. Popoarele creştine, zise civilizate, care formează 25% din populaţia globului au acaparat 75% din bunurile pământului; restul, 75% din populaţia globului se zbate în sărăcie cu doar 25% din bunurile pământului. Aceste popoare creştine, care se roagă Tatăl nostru folosesc banii pentru armament. Au fabricat 20 de miliarde de tone de trotil, adică 4 000 kg pe cap de locuitor al pământului - suficient ca să distrugă de 300 de ori întreaga populaţie actuală a globului. Aceste popoare trăiesc într-un huzur şi o risipă de nedescris - numai în Italia se aruncă zilnic la lada de gunoi 1 500 tone de pâine, ceea ce înseamnă 800 miliarde de lire - sau vreo trei mii cinci sute de miliarde de lei anual - în timp ce milioane de copii pe pământ mor de foame.

Doi musulmani din Bangladesh au trimis nu demult o scrisoare creştinilor din Occident în care spuneau printre altele: "Vă iertăm bogăţia voastră şi risipa voastră şi faptul că nu ne mai recunoaşteţi de fraţi, ca să nu ne mai daţi partea de moştenire ce ni se cuvine în lumea lui Dumnezeu. Vă iertăm totul, dar nu ne mai spuneţi că voi credeţi în Cristos al vostru. Căci un Cristos care v-a învăţat că o treime din oameni trebuie să mănânce pâinea tuturor celorlalţi în această lume mică, nu poate să fie cu siguranţă Dumnezeu".

Rugăciunea Tatăl nostru pe care o spunem mereu şi pâinea euharistică pe care o primim zilnic, ne obligă la o luptă permanentă împotriva egoismului din noi, a lăcomiei, a dorinţei de acaparare. Ne obligă să ne deschidem mereu inima şi mâna la cei care duc lipsă. La judecată nu ne va spune Cristos: -Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii pentru că v-aţi rugat de multe ori şi cu evlavie Tatăl nostru, ci pentru că am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare, am fost gol şi m-aţi îmbrăcat.

"Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările lui se întind peste toate făpturile lui... Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine şi tu le dai hrană la vreme potrivită. Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Ps 145,9.15-16).

La aceste cuvinte ale psalmistului ar trebui să ne gândim când ne rugăm Tatăl nostru: Tată, tu îţi deschizi mâna şi ne dai cele necesare vieţii. Învaţă-ne şi pe noi să deschidem mâna, căci condiţia mântuirii aceasta este: deschiderea mâinii. Duşmanul mântuirii, pentru a ne captura, nu face altceva decât să ne închidă mâna ca să nu scăpăm ce avem în ea, exact cum fac vânătorii de maimuţe în India. Pun pe pământ un vas de ceramică cu gâtul foarte îngust, iar în vas câteva curmale sau alte fructe. Maimuţa cu greutate reuşeşte să bage mâna în vas, dar nu o mai poate scoate afară. Ar fi suficient să deschidă mâna, să lase să cadă fructul şi să se elibereze. Dar nu e în stare. Preferă să se lase capturată decât să lase ce a apucat.

Pâinea pe care o aşteaptă alţii de la noi nu e numai pâinea materială. Mult mai necesară pentru viaţă e pâinea iubirii: un gest de bunătate, de atenţie, de bunăvoinţă, de respect poate salva un om pentru care viaţa şi-a pierdut sensul. Să ne gândim la trandafirul lui Rilke. Poetul vedea de multă vreme aşezată pe marginea unui zid o femeie bătrână, cu mâinile întinse în faţa ei, cu ochii lăsaţi în jos; nu privea niciodată pe nimeni, cerşea cu toată fiinţa ei. Ori de câte ori o vedea, poetul îşi zicea: "Poate într-adevăr e săracă: dar poate e şi o hapsână ca Harpagon: cerşeşte, dar cine ştie ce comoară are ascunsă!" A doua zi, împins parcă de o forţă misterioasă, poetul a venit din nou să se plimbe de-a lungul zidului, ţinând în mână un trandafir pregătit pentru altcineva. Avea o întâlnire. Cerşetoarea era acolo. Rilke s-a apropiat şi i-a pus trandafirul în mâini. Atunci pentru prima dată cerşetoarea şi-a ridicat capul, a lăsat să se vadă doi ochi minunaţi şi a sărutat mâna poetului. Acest gest simplu de bunătate, de respect a salvat-o. Şi-a redobândit demnitatea umană, încrederea şi dragostea de viaţă. Aceasta era pâinea cea de toate zilele pe care o cerşea.