RUGĂCIUNEA

Pâinea noastră cea de toate zilele

Prima parte a rugăciunii Tatăl nostru ne îndreaptă gândul către Dumnezeu. Vizează sfinţenia numelui lui Dumnezeu, împărăţia sa, voinţa sa. Nu formulăm în această primă parte nişte cereri, ci formulăm nişte dorinţe. În centrul atenţiei stă Dumnezeu.

În a doua parte a rugăciunii, în centrul atenţiei se află omul. E o rugăciune cu patru cereri. Prima: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Cuvântul pâine apare în Evanghelie de 79 de ori. De 38 de ori apare chiar pe buzele lui Isus. Pe vremea lui Isus în Palestina pâinea era mâncarea de bază şi multă lume suferea de foame. Săracii formau o categorie socială numeroasă şi dispreţuită. Episodul înmulţirii pâinilor ne arată că era lume care îşi ducea viaţa de la o zi la alta. Şi era normal ca mulţimile, văzându-se sătule cu pâinea înmulţită în mod miraculos, să încerce să-l facă rege pe Isus ca să aibă pâinea asigurată pentru tot restul vieţii lor.

Ne putem întreba: cererea aceasta este potrivită pentru toată lumea? Mai este ea actuală? Pâinea era mâncarea de bază în Palestina şi în bazinul mediteranean pe vremea lui Isus. Dar asiaticii pentru care mâncarea de bază e orezul, africanii pentru care mâncarea de bază e maniocul, laponii şi eschimoşii pentru care mâncarea de bază este carnea, ei pentru ce să ceară de la Dumnezeu pâine când aproape că nu ştiu ce este pâinea? Dar oamenii din ţările bogate, de ce să mai ceară de la Dumnezeu pâine, de vreme ce şi aşa au prea multă şi nu ştiu ce să facă cu ea? Fără să mai ţinem cont de faptul că medicii, dieticienii, cer consum de pâine cât mai mic sau deloc, întrucât provoacă obezitate şi favorizează o mulţime de boli. Pe de altă parte, cei care se roagă şi cer pâinea cea de toate zilele, au mai multă pâine decât cei care nu se roagă şi nu o cer? Nu ne atrage atenţia Isus că Tatăl ceresc face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi face să cadă ploaia şi peste cei recunoscători şi peste cei nerecunoscători? El dă căldură şi ploaie ca să aibă pâine toată lumea, şi cei care se roagă şi cei care nu se roagă. Şi dacă Dumnezeu ne dă pâinea pe care o cerem, de ce să mai muncim să o scoatem din pământ? Şi dacă muncim şi o facem cu mâinile noastre, de ce să o mai cerem de la Dumnezeu? Căci o avem deja.

Pentru a răspunde la aceste întrebări să vedem mai întâi ce a voit să spună Isus prin cuvântul pâine. Cuvântul pâine în Biblie spune mult mai mult decât în limbajul nostru obişnuit. După cum cuvântul biblic Shalom - pace, înseamnă nu numai pace, ci toată plinătatea bunurilor, după cum cuvântul biblic inimă înseamnă şi sentiment, şi minte şi voinţă şi tot ce ţine de viaţa morală şi spirituală. Aşadar, cuvântul pâine care a ieşit de pe buzele lui Isus, fie cuvântul ebraic "lehem", fie cuvântul aramaic "lahma", înseamnă tot ce este necesar pentru a trăi. Când fraţii lui Iosif din Vechiul Testament au venit în Egipt aducându-l cu ei pe Beniamin, Iosif a zis administratorului său: "Bagă pe oamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte, căci oamenii aceştia au să mănânce pâne cu mine" (Gen 43,16). Cu siguranţă că fraţii lui Iosif la masă nu au mâncat numai pâine. Dar expresia include toate bucatele care s-au servit.

Isus, învăţându-ne să cerem de la Tatăl nostru pâinea cea de toate zilele, desigur nu ne îndeamnă la trândăvie: să stăm cu mâinile pe piept, aşteptând să ne cadă pâinea de sus de la Tatăl ceresc. Apostolul Pavel hotărâşte clar: cine nu munceşte să nu mănânce. Pâinea este rodul pământului şi al muncii oamenilor.

Isus, în Tatăl nostru vrea să aducem necontenit mulţumire şi să-l binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că ne-a dat pământul care rodeşte pâinea şi mâini cu care să muncim ca să scotem pâinea din el. Aşa cum ne rugăm la fiecare liturghie: "Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea pe care ţi-o oferim, rod al pământului şi al muncii oamenilor care va deveni pentru noi pâinea vieţii".

Isus este de acord cu ceea ce învăţau rabinii, şi anume, că a mânca fără a rosti rugăciunea de binecuvântare, de ar fi fost mâncarea numai o măslină, era ca şi cum ai fi furat acea mâncare. Fără îndoială că însuşi Isus rostea această admirabilă rugăciune de binecuvântare (berakaht) pe care o rostea orice evreu când se aşeza la masă: "Binecuvântat să fii tu, Dumnezeul nostru, regele universului care hrăneşti lumea întreagă întru bunătatea ta. Cu darul, iubirea şi mila ta, dăruieşti pâine oricărui trup, căci bunăvoinţa ta dăinuie în veac. Pentru marea şi veşnica ta bunătate, nu îngădui să ducem lipsă de ceva... Hrăneşte-ne, ocroteşte-ne şi îngrijeşte-te de tot binele şi pregăteşte hrană pentru toate făpturile tale. Binecuvântat eşti Doamne, tu cel care ne hrăneşti".

Nu pot uita o lecţie de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru pâine, o lecţie primită de la un om simplu. Era cu ani în urmă când se făceau cozi lungi la chioşcurile de pâine. Stăteam şi eu la rând. În faţa mea cucoanele, care mai de care mai pretenţioase. Luau pâinea, o pipăiau, o dădeau înapoi: "Dă-mi alta, asta e crudă, dă-mi alta, asta e prea arsă". Îi vine rândul unui ţăran cu chip blajin şi înţelept. Ia pâinea, o sărută, ridică pălăria, face cruce şi zice: "Să dea Dumnezeu să o avem şi la anul!"

În al doilea rând, învăţându-ne să spunem în rugăciune: "pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi", Isus ne îndeamnă la încrederea totală în providenţă, în grija de Tată a lui Dumnezeu. Această cerere scurtă din Tatăl nostru este expilcată de Isus mai pe larg în capitolul al şaselea din Evanghelia Sf. Matei:

"De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea. Nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului; ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în hambare. Şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?... Nu vă îngrijoraţi aşadar, zicând, "Ce vom mânca?" Sau: "Ce vom bea?" Fiindcă toate aceste lucruri le caută păgânii. Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate aceste lucruri se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi aşadar, de ziua de mâine, căci ziua de mâine îşi va purta singură de grijă" (Mt 6,25-26; 31-34).

Imaginea lui Isus cu păsările cerului este admirabil completată de o povestire a lui Félicité de Lamennais. Doi ţărani aveau casa unul lângă altul. Unul din ei, neliniştit, îi spunea mereu celuilalt: "Dacă am să mor, din ce or să trăiască copiii mei? Vor muri de foame". Era obsedat de gândul acesta. Într-o zi, mergând pe câmp, vede într-un tufiş două cuiburi de păsări. Într-un cuib mama lipsea; fusese răpită de un uliu. "Vor muri puişorii", şi-a zis ţăranul. "Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu copiii mei. Dacă mor eu, vor muri şi ei de foame." A doua zi vine din nou, nerăbdător să vadă dacă puişorii mai trăiesc sau au murit. Uimit vede cum mama din cuibul vecin, le aducea de mâncare puilor orfani. ?ăranul a înţeles lecţia preţioasă pe care i-o dădea bunul Dumnezeu.

Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci în acest caz nu credeţi că aveţi un Tată în cer care se gândeşte la voi, sau nu aveţi încredere în el. Isus foloseşte un pleonasm, o repetare a aceluiaşi cuvânt pentru a nu ne lăsa torturaţi de grija zilei de mâine: pâinea noastră cea de toate zilele, de astăzi, dă-ne-o nouă astăzi.

"Panem nostrum quotidianum" au tradus latinii. Cu quotidianus s-a tradus cuvântul grec epiusios din Evanghelie. Care a fost cuvântul aramaic folosit de Isus? Sf. Ieronim ne informează că în Evanghelia apocrifă a nazarenilor era cuvântul mahar care înseamnă: de mâine. Evanghelia nazarenilor se inspiră în primul rând din Evanghelia scrisă în aramaică de Sf. Matei. Probabil că acesta a fost cuvântul folosit de Isus. De aceea în multe traduceri creştine găsim cererea formulată astfel: pâinea noastră cea de mâine dă-ne-o nouă astăzi, dar cu sensul: dă-ne nouă astăzi pâinea care să ne ţină în viaţă până mâine. Atât şi nu mai mult.

Unii sfinţi au luat cuvântul lui Isus ad litteram. Sf. Iosif Labre, cerşetor de meserie, nu primea de pomană decât atât cât avea nevoie până seara. Ce i-ar fi rămas pe a doua zi refuza. Sf. Iosif Cottolengo primea pomeni pentru săraci, dar până seara trebuia distribuit totul, nu trebuia să rămână peste noapte nici un ban în casă. Acelaşi lucru l-a practicat Sf. Francisc de Assisi, el neavând nici familie, nici comunitate de fraţi, la început. Lucrurile s-au schimbat când în jurul lui s-au format comunităţi de călugări de care răspundea. Astăzi şi călugării plătesc cotizaţie la asigurările sociale pentru cazurile de incendiu, accident, boală, ca să aibă drept de pensie. Şi nu i se poate reproşa nimic unui tată care se gândeşte la viitorul familiei, al copiilor punând ceva deoparte. Rugându-ne Tatălui ceresc să ne dea pâinea cea de toate zilele, de fapt îi cerem să ne elibereze de orice formă de activism steril, de agitaţie, de tulburare, de frică pentru ziua de mâine. Nu există motiv de tulburare, de nelinişte pentru viitor. În meditaţiile sale asupra Evangheliilor episcopul Bossuet se întreabă: "Dar în sfârşit, Tu, Tată al nostru, dacă tu găseşti de cuviinţă, ca noi să ducem lipsă totuşi de pâine, sau de alt lucru care ne este necesar, ce vom spune?" Răspunde tot Bossuet: "Trebuie să ne întoarcem la ceea ce am cerut mai înainte: facă-se voia ta; a ta nu a mea". Şi completează Sf. Tereza cea Mare: "Nu am văzut niciodată pe cineva să moară de foame, pentru că s-a oferit cu totul lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar fi moartea cea mai frumoasă dintre toate". Să mori de foame din iubire faţă de Dumnezeu!