RUGĂCIUNEA

Castitatea şi ascultarea

Voi începe această meditaţie cu un citat, ceva mai lung, din acelaşi document al Conciliului Vatican II, Optatam totius, asupra căruia ne-am oprit şi în meditaţia precedentă: "Seminariştii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru Ritul lor, urmează tradiţia venerabilă a celibatului preoţesc, trebuie educaţi cu atenţie pentru această stare în care, renunţând, pentru Împărăţia cerurilor, la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19,21), se ataşează de Cristos cu o iubire neîmpărţită, profund conformă Noului Legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36) şi primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârşite prin care, în slujirea preoţească, se pot face tuturor toate. Să fie profund convinşi că această stare trebuie îmbrăţişată cu recunoştinţă, nu numai ca o poruncă a legii bisericeşti, ci ca un dar preţios al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilinţă şi căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea şi generozitatea, sub inspiraţia şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt. Seminariştii... să fie conştienţi de superioritatea fecioriei consacrate lui Cristos (faţă de căsătorie), aşa încât să se ofere lui Dumnezeu printr-o dăruire completă a trupului şi sufletului pe baza unei alegeri matur chibzuite şi generoase.

Să fie avertizaţi asupra primejdiilor care le ameninţă curăţia, mai ales în societatea de astăzi: ajutaţi de mijloacele potrivite, divine şi umane, să înveţe să-şi asume astfel renunţarea la căsătorie încât viaţa şi activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma celibatului, ci mai curând ei să dobândească o stăpânire mai adâncă a sufletului şi trupului, o maturizare mai deplină şi o pătrundere mai desăvârşită a fericirii evanghelice(10)."

Ascultând acest text, e normal să vă întrebaţi: ce legătură are celibatul preoţesc, castitatea, cu rugăciunea Tatăl nostru, cu împlinirea voinţei lui Dumnezeu, cu ascultarea? Are o legătură puternică de tot. Castitatea, am putea spune, e celălalt nume al ascultării. Desigur nu-l putem lua în serios pe Freud şi psihanaliza lui care vede în sexualitate rădăcina şi explicaţia tuturor problemelor omului şi ale omenirii. Dar nu putem nega că, de foarte multe ori, nesupunerea, neascultarea, nemulţumirea, revolta, aici îşi au rădăcina şi explicaţia.

În viaţa fiecărui om, criza ascultării apare la vârsta critică, adică la vârsta pubertăţii. Tulburările interioare specifice acestei vârste se manifestă în exterior prin nemulţumire, încăpăţânare, nesupunere, revoltă, critici. Pentru un adolescent la această vârstă toţi: şi părinţi şi profesori, au mentalităţi şi metode învechite, retrograde, nu ştiu să facă educaţie, nu înţeleg idealurile de libertate ale celor tineri. Adolescentul se simte chemat să revoluţioneze, să schimbe această lume rău întocmită. Cu vârsta, mai târziu, când patimile s-au potolit şi şi-a găsit echilibrul interior, omul recunoaşte, dacă e sincer, că de fapt glasul care vorbea în el nu era glasul raţiunii ci glasul pasiunii.

Şi iarăşi e un lucru cunoscut că întotdeauna în comunităţile religioase, în seminarii, cei care crează focare de nemulţunire, de încordare, de critică, de revoltă, de contestaţie, de dezordine sunt cei incapabili să-şi rezolve problema castităţii: nu au vocaţia la celibat sau sunt infideli acestei vocaţii şi totuşi stau în seminar, căci în seminar au de toate - cu excepţia femeilor: şi dacă aceştia ajung preoţi, vai de capul lor, şi nu numai de al lor! Sunt oamenii cei mai nefericiţi de pe lume, care răspândesc nefericirea în jurul lor. Oameni refulaţi, cum se spune în psihiatrie, care ascund, mocnesc otrava în inima lor, şi se defulează, răbufnesc în afară ori de câte ori găsesc o supapă deschisă. Vinovaţii sunt întotdeauna alţii: regulamentul, superiorii. Cauza reală şi nemărturisită însă e în ei înşişi, este sexualitatea nedominată. Ceea ce se invocă drept pretext nu e cauză ci ocazie.

Cunoaştem cu toţii mai mult sau mai puţin istoria Bisericii. Un lucru cutremurător apare foarte limpede: toate fenomenele de neascultare, tensiuni, contestaţii, revolte, erezii, schisme, rupturi, au fost provocate de clerici: călugări, preoţi, episcopi, patriarhi, teologi celibatari fără vocaţie la celibat sau infideli angajamentului asumat. Vina a fost dată întotdeauna pe alţii: cauza adevărată, dar nemărturisită, a fost patima necurăţiei din ei, desfrâul.

Un cunoscut jurist din timpurile noastre Alfons Stickler, german, într-o carte publicată nu demult cu titlul Celibatul preoţesc, arată că celibatul a fost la început lege generală în toată Biserica. În Orient a fost desfiinţat oficial printr-o lege a Împăratului Bizanţului la sinodul al II-lea din Trullo (Constantinopol) 691, nerecunoscut de papi ca sinod ecumenic, obligaţia celibatului fiind ridicată pentru diaconi şi preoţi şi rămânând numai pentru episcopi. În cartea sa, Stickler, face următoarea constatare: orice ruptură de la unitatea Bisericii a fost marcată de abolirea celibatului preoţesc. Să fi avut dreptate totuşi Freud când găseşte în neînfrânare, în sexualitate rădăcina şi explicaţia fenomenelor din viaţa omului şi a omenirii?

La toţi contestatarii, la toţi revoltaţii, la toţi înfăptuitorii de rupturi în Biserică, şi la toţi cei care i-au urmat în neascultare, de la sectele gnostice din primele veacuri şi până la sectele ieşite din protestantism în timpurile noastre, istoria descoperă invariabil aceleaşi elemente: Iată-le:

Mai întâi un raţionalism absurd. Pretenţia minţii de a explica misterele credinţei, refuzând magisteriul şi autoritatea Bisericii, ajungându-se astfel la erezii. Această cunoaştere superioară este gnoza la sectarii din antichitate şi Evul Mediu. Interpretarea liberă a Sfintei Scripturi la protestanţi şi la teologii moderni care vor să impună magisteriul lor; e tot o gnoză.

Al doilea element: un orgoliu şi un dispreţ nemărginit faţă de alţii. Mântuirea, după ei, nu este darul obţinut de Cristos prin ascultarea sa şi făcut celor ascultători. Ci mântuirea se realizează prin cunoaştere, prin ştiinţă, prin gnoză. Ei care deţin această ştiinţă superioară şi-au luat diferite nume: perfecţi, sfinţi, puri - catar înseamnă pur-aleşi, spirituali, pneumatici. Muritorii de rând, massa damnata, excluşii de la mântuire, ignoranţii, carnalii, nu merită decât dispreţ.

Al treilea element, din care izvorâsc toate celelalte: imoralitatea, desfrâul. Dacă mântuirea vine din cunoaştere, din gnoză, şi nu din transformare interioară, din convertire, viaţa morală nu are nici un rost. Gnosticul, perfectul, catarul, alesul nu poate fi afectat de mocirla viciilor în care trăieşte, aşa cum un lingou de aur, chiar dacă e aruncat în noroi, tot aur rămâne. La fel la protestanţi, la calvinişti, natura omului fiind atât de coruptă încât şi faptele bune sunt tot rele şi te mântuieşti numai fiindcă te-a predestinat Dumnezeu din veşnicie să te mântuieşti, moralitatea, faptele bune, n-au nici un sens: e deajuns să crezi. Ca să vă daţi seama de desfrâul neruşinat în care trăiau "desăvârşiţii", "purii", mai ales întemeietorii sectelor gnostice din primele veacuri, citiţi cartea I din Adversus haereses a Sfântului Irineu. În Evul Mediu a fost necesar ca Inchiziţia să aprindă rugurile pentru a stăvili epidemia dezmăţului propagat de catari şi albigenzi. Nu e nevoie să mai amintesc că părintele protestantismului Luther, călugăr şi preot cu votul castităţii, nu a găsit altă femeie cu care să trăiască în desfrâu a scos o călugăriţă cisterciană din mănăstire, pe Ecaterina Bora, cu care a trăit. În Germania circulă clandestin, într-un număr mic de exemplare, o carte cu glumele şi expresiile triviale în care se complăcea în cercul de intimi Luther, marele nemulţumit de decăderea Bisericii din vremea sa. Şi să mai aduc un exemplu şi mai recent. Celebrul teolog care a dorit să revoluţioneze Biserica în zilele noastre: Leonardo Boff. Câtă discuţie, câtă tensiune, câtă nemulţumire a creat luat fiind în braţe de mass-media anticlericală şi prezentat lumii întregi ca victimă a unei Rome autoritare, conservatoare, reacţionare, retrograde, care nu e în pas cu vremea, care înăbuşă libertatea de gândire şi de cercetare teologică! Totul s-a potolit când s-a aflat că Boff de 12 ani trăia în adulter, tot cu o călugăriţă, cu renume şi ea de mare teolog. A fost nevoit să abandoneze preoţia. Din ordinul franciscan căruia îi aparţinuse fusese izgonit mai înainte.

Şi ultimul element: ipocrizia. Toţi contestatarii şi neascultătorii în Biserică, în loc să se revolte împotriva păcatului din viaţa lor, se revoltă împotriva păcatelor altora. În loc să vadă bârna din ochii lor, văd paiul din ochii altora, cum spune Isus. Pretind să reformeze Biserica, instituţiile Bisercii, seminarul, ei care nu sunt capabili să se reformeze pe ei înşişi.

Scriitorul francez G. Bernanos, face o paralelă între Sf. Francisc de Assisi şi Luther, amândoi conştienţi de relele din Biserică, amândoi preocupaţi să reformeze Biserica. Dintre cei doi, numai Francisc a reformat-o, reformându-şi propria viaţă. Conchide Bernanos: Biserica are nevoie de sfinţi nu de reformatori care îşi acoperă cu păcatele altora păcatele proprii.

Sper ca această meditaţie să-i ajute pe unii să-şi descopere cauza adevărată a nemulţumirii şi neascultării lor şi să facă ordine în sufletul lor şi în viaţa lor. Este un lucru absolut sigur că cine nu trăieşte în castitate desăvârşită nu va găsi niciodată mulţumire şi nu va găsi regulamentul desăvârşit şi superiorul desăvârşit de care să fie mulţumit şi căruia să i se supună. Desăvârşit este numai Dumnezeu şi cine caută desăvârşirea în altă parte, caută idoli. Dar cine trăieşte în castitate desăvârşită, trage folos şi din lacunele inerente oricărui sistem de educaţie şi oricărui educator. E concluzia la care ajunge genialul Sf. Augustin, dar numai după ce abandonează viciul şi îşi recuperează curăţia. Scrie în Confesiuni-le sale referindu-se la cei care în tinereţe nu cunoşteau altă metodă să-l facă să înveţe decât constrângerea:

"Cei care mă constrângeau nu procedau bine, dar binele, Dumnezeul meu, venea de la tine... tu foloseai spre binele meu greşeala tuturor celor care mă forţau să învăţ şi de greşeala mea, care nu voiam să învăţ, te foloseai ca să mă pedepseşti. Meritam să fiu pedepsit căci, fiind uncopil atât de mic, eram deja un păcătos atât de mare! Oamenii aceştia nu procedau bine, dar din felul lor de a se comporta tu scoteai un bine pentru mine: eu păcătuiam şi tu scoteai din păcatul meu răsplata cuvenită. Căci tu ai voit, şi aşa este, ca orice suflet dezordonat să-şi găsească în el însuşi pedeapsa" (Confesiuni XII).