RUGĂCIUNEA

Conştiinţa

"Copilaşii mei... nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel care face voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci" (1 In 1,15-17).

Apostolul Ioan ne îndeamnă şi el să nu ne conformăm mentalităţii lumii, să ne împotrivim atracţiilor ei păcătoase. Cine împlineşte voinţa lui Dumnezeu, în mod inevitabil devine un non-conformist. Dar pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să o cunoaştem. Cum o cunoaştem? Dumnezeu a aşezat în adâncul fiinţei noastre un aparat extrem de fin care indică ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm: e conştiinţa. "În conştiinţa ta, scrie Sfântul Augustin, îşi are Dumnezeu ochiul, inima şi gura: acolo te pedepseşte şi tot acolo te răsplăteşte."

Dumnezeu a pus în trupul omului un simţ special ca să poată deosebi mâncarea bună de cea rea: e simţul gustativ. Cu cât o mâncare este mai folositoare cu atât este mai plăcută la gust; cu cât este mai dăunătoare cu atât este mai neplăcută. Scriau ziarele despre un aviator care s-a prăbuşit cu avionul în mijlocul unei păduri tropicale. A scăpat cu viaţă. Douăzeci şi două de zile a mers prin junglă mâncând numai fructe sălbatice, până să ajungă într-un sat. A fost întrebat: "Cum ai putut deosebi fructele comestibile de cele otrăvitoare?" Răspunsul: "Le gustam. Dacă erau bune la gust le mâncam; dacă erau rele la gust le aruncam". Animalele de asemenea au un simţ foarte fin cu ajutorul căruia pot deosebi ierburile bune de cele otrăvitoare: e mirosul. Conştiinţa e simţul cu care Dumnezeu a înzestrat sufletul omului pentru ca omul să poată deosebi ce este bine şi ce este rău, ce este conform şi ce se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu.

V-aţi pus vreodată întrebarea, cum reuşesc avioanele să ajungă la destinaţie, să cunoască direcţia, fără ca pilotul de la înălţime să vadă ceva pe pământ? Toate aeroporturile din lume sunt legate între ele cu o reţea de emiţătoare aşezate pe pământ la o anumită distanţă unele de altele. Un aparat la bord percepe semnalele de la sol. Zburând pe linia indicată de emiţătoare, păstrând coridorul aerian, avionul ajunge la destinaţie. Altminteri, îşi pierde direcţia, se poate ciocni cu nu alt avion, zborul se termină cu o catastrofă. Ca să putem ajunge la destinaţia noastră care este cerul, Dumnezeu a trasat în conştiinţa noastră o linie precisă de emiţătoare. Dacă mintea şi voinţa noastră nu ţin cont de semnalele ei, se abat de la această linie, îşi pierd direcţia, existenţa noastră pământească se termină cu o catastrofă, cu un faliment. Conştiinţa este un aparat de o precizie extremă. În caz că nu-l distrugem, ne arată în orice moment dacă viaţa ne este conformă cu voinţa lui Dumnezeu, ne arată dacă ne abatem, cât ne abatem, cum putem reveni la linia corectă.

Ne amintim din manualele de anatomie de fenomenul feed-back. În ce constă acest fenomen? Sistemul nervos central trimite comenzi spre muşchi pentru efectuarea anumitor mişcări. Un segment din sistemul nervos central numit comparator, este continuu informat pe calea conexiunii inverse, de la efect la cauză, despre felul cum este executată mişcarea. Comparatorul compară efectul, mişcarea, cu forma optimă a mişcării comandate de sistemul nervos central şi, dacă e cazul, dă semnalul de corecţie pentru îndeplinirea exactă a mişcării. Un sistem asemănător funcţionează în sufletul omului. Dumnezeu dă comenzile. Conştiinţa e comparatorul care analizează, informează permanent despre modul cum îndeplinim voinţa lui Dumnezeu şi, dacă e cazul, dă semnalul de corecţie. Acest semnal de corecţie în viaţa spirituală se numeşte remuşcare. E un semnal dureros. Remuşcare vine de la a muşca, a muşca în mod repetat. E o muşcătură mult mai dureroasă şi mai sfâşietoare decât muşcătura câinelui care îşi înfinge colţii în noi. E ceea ce se întâmplă şi în viaţa biologică. Suferinţa fizică e o binefacere. E un semnal de alarmă care ne avertizează că acea parte a trupului care ne doare e bolnavă şi trebuie să o tratăm. Fără suferinţă am muri căci nu ne-am da seama de bolile care se abat asupra noastră.

Cât priveşte conştiinţele oamenilor, cardinalul Faulhaber face această observaţie: "Conştiinţele oamenilor sunt atât de diferite pe cât de diferite sunt feţele lor. Între conştiinţa delicată a Sfântului Francisc de Assisi şi conştiinţa brutală a unui criminal care ucide mase de oameni sunt mai multe trepte decât avea scara lui Iacob".

Simplificând lucrurile, putem spune că sunt patru categorii de conştiinţe: Prima: e conştiinţa bună, dar neliniştită, chinuită de remuşcări. E vorba de conştiinţa scrupuloasă, torturată de îndoieli, în stare de confuzie totală, stăpânită de remuşcări sâcâitoare, obsesive, de sentimentul zdrobitor al vinovăţiei. Scrupulosul vede păcate grele unde nu e vorba de nici un păcat. În viaţa biologică este un fenomen asemănător: ipohondria. Ipohondricul acuză dureri ale unor boli pe care nu le are. Şi durerile lui sunt reale. Semnalele bolii sunt, dar boala nu există, nu există leziuni organice. Cum se întâmplă la o maşină. Diferite beculeţe se aprind când e o defecţiune la motor sau se termină benzina sau uleiul. Uneori, din cauza unui contact greşit al firelor electrice, beculeţul se aprinde, deşi motorul n-are nici o defecţiune, benzină este, ulei este.

Cine trece prin asemenea stări de suferinţă lăuntrică să nu se sperie. Le-au cunoscut şi sfinţii, le cunosc cei chemaţi la un grad de sfinţenie deosebită. E calea purificării - purgatorul - mai ales după convertire, e calea maturizării în viaţa spirituală. Pentru a ieşi din această stare e absolut necesar să renunţi la propria judecată, întrucât nu mai eşti capabil să te analizezi în mod obiectiv. Trebuie să urmezi orbeşte ceea ce îţi spune duhovnicul. A cunoscut o perioadă de scrupulozitate cumplită şi Sfânta Tereza a Pruncului Isus. O descrie în cuvinte dramatice în Istoria unui suflet. A trecut prin acest purgator, după convertirea sa, şi marele maestru al vieţii spirituale, Sfântul Ignaţiu de Loyola. Ne vorbeşte pe larg în amintirile pe care le-a scris. Când s-a convertit, s-a spovedit. Apoi a fost cuprins de îndoială, de întrebarea chinuitoare: oare m-am spovedit bine? Oare am spus totul la spovadă? Oare am avut căinţă? Oare a înţeles preotul ce am spus? Nemulţumit, a repetat spovada. Şi iar a repetat-o, şi iar a repetat-o, până s-a împotmolit de tot. După luni de zile de luptă, nelinişte, îndoială, sfâşiere interioară, era complet epuizat fizic şi sufleteşte. L-a capătul puterilor s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat: - Doamne, arată-mi o cale ca să ies din această stare de suferinţă. Şi chiar dacă ar trebui să urmez un câine care să mă ducă la salvare, sunt dispus să-l urmez. A urmat porunca duhovnicului de a nu mai reveni asupra spovezilor din trecut şi din acea zi a început eliberarea de scrupule.

A doua categorie: conştiinţa rea, vinovată şi chinuită de remuşcări. E conştiinţa lui Cain care, după ce comite crima, nu-şi mai găseşte liniştea; fuge, rătăceşte pe faţa pământului, dar nu poate scăpa de ochiul care îl urmăreşte pretutindeni şi îl torturează. Cine comite păcatul, scrie Sfântul Pavel, devine sclavul păcatului. Comentează Sfântul Augustin:

"O, jalnică sclavie! Când nu mai poţi suporta un stăpân dur, îl schimbi, nu pentru a fi liber, ci pentru a fi mai puţin sclav. Dar celui care a devenit sclavul păcatului, ce-i mai rămâne de făcut? Să se vândă? Cui? El trage pretutindeni după dânsul lanţul cu care este legat. Nu poate scăpa de propria conştiinţă; ea îl urmează, îl însoţeşte peste tot. Tiranul său e în adâncul inimii sale. S-a lăsat ademenit de cursa înşelătoare a păcatului, iată, l-a comis. Fatală greşeală! Plăcerea a plecat, păcatul (remuşcarea) a rămas".

Poetul Clemens Brentano simţea, înainte de convertire, cum plânge în el copilul nevinovat de altă dată. Scrie într-una din poeziile sale: "Eu îmi îngân tot felul de cântece de leagăn pentru ca să se ogoaie, în sfârşit, copilul care plânge în inima mea".

Remuşcarea e viermele care nu doarme, roade zi şi noapte. Pentru a înăbuşi glasul conştiinţei, pentru a stinge ghimpele de foc al remuşcării care le străpunge inima, unii adaugă păcat peste păcat, plăcere peste plăcere, asemeni celor care în panica unui incendiu aruncă tot ce le cade în mână, pentru a stinge focul. Alţii recurg la psihiatri pentru a se elibera de angoasele, de tulburările lăuntrice care îi sfâşie. E lucru sigur că psihiatrul nu vindecă nici o boală sufletească. El tratează simptomele, nu cauzele. Poate distruge beculeţul de la bordul maşinii, dar nu repară defecţiunea de la motor. El administrează tranchilizante, amorţeşte pe moment angoasele, dar acestea revin când morfina nu-şi mai fac efectul.

Totuşi, cât mai durează neliniştea, remuşcarea, încă mai este o speranţă de salvare. Tragedia o găsim la a treia categorie de conştiinţe. Conştiinţa rea şi totuşi liniştită care nu mai simte nici o tulburare, nici o remuşcare. În această categorie intră cei pe care îi numim oameni fără conştiinţă, şi dacă sunt fără conştiinţă, evident, sunt fără caracter, fără principii morale, insensibili la bine şi la rău. Binele se confundă cu interesele şi plăcerile lor. Aparatul e distrus, nu mai captează nici un semnal. Acesta este efectul cel mai nefast al păcatului repetat: împietrirea inimii, pervertirea judecăţii. Plăcerea, viciul îşi impun logica lor. Încercaţi să-l convingeţi pe un vicios că e vicios. Timp pierdut. Spune unui beţiv notoriu: eşti beţiv. Se simte ofensat. - Eu? Nu-i adevărat. Eu beau întotdeauna numai cât trebuie. Spuneţi unui depravat: - Viaţa ta e rea. Replica vine imediat: - Nu e adevărat. Eu nu fac nici un rău. Încercaţi să-i explicaţi unui fumător că fumatul este dăunător. Puneţi-i în faţă ultimele rezultate ale ştiinţei. Timp pierdut. Nu-l poţi convinge. Îţi aruncă în faţă: Numai un om cu idei învechite poate face o asemenea afirmaţie. Patimile îşi au logica lor care nu poate fi clintită din loc. Pe aceşti oameni fără conştiinţă de care nu te poţi apropia ca să-i îndemni la bine, Sfântul Grigore cel Mare îi compară cu aricii care, când stai departe de ei, le vezi capul şi picioarele. Cum te-ai apropiat de ei, se fac ghem şi îşi zbârlesc ţepii.

În sfârşit, a patra categorie: conştiinţa bună, corectă şi în acelaşi timp liniştită, mulţumită. Aici intră cei pe care îi numim conştiincioşi, cei care îşi fac datoria urmând glasul lui Dumnezeu din inima lor, fără să fie nevoie să-i urmărească şi să-i constrângă cineva din afară. Conştiinţa curată, ne spune înţelepciunea poporului, este perna cea mai moale pentru somnul de noapte şi pentru somnul cel lung de la sfârşitul vieţii. Conştiinţa falsă se bazează pe minciună, pe nesinceritate faţă de sine, şi înseamnă sclavie şi nefericire. Conştiinţa curată se bazează pe adevăr şi sinceritate, şi înseamnă libertate şi bucurie. "Adevărul vă va face liberi" - spune Isus. Convertiţii au experimentat din plin acest lucru. Scrie I. Jorgensen: "Voind să fiu fericit, m-am eliberat de toate legile morale: dar fericirea nu am găsit-o. Atunci am gândit cu Ibsen: "Minciuna nu ne poate face fericiţi".