RUGĂCIUNEA

Pasărea paradisului

Trăieşte în ţările îndepărtate o pasăre care se numeşte pasărea paradisului. Nu ştiu pentru ce naturaliştii i-au dat numele acesta. Caracteristic la această pasăre este faptul că ea nu poate să zboare în direcţia vântului, ci numai împotriva lui. Penele ei frumoase sunt atât de delicate încât vântul, în caz că pasărea vrea să zboare în direcţia vântului, i le zburleşte şi o dezechilibrează, o face să-şi piardă direcţia.

În această pasăre se reflectă perfect destinul creştinului autentic. Ucenicul lui Isus, pentru a nu se dezechilibra, pentru a nu pierde direcţia paradisului unde se ajunge prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu, trebuie să meargă împotriva curentului, împotriva lumii lipsite de logica lui Dumnezeu. Apostolul Pavel le scria Romanilor (12,2): "Ca să puteţi deosebi bine voinţa lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită, nu vă conformaţi mentalităţii acestei lumi, ci transformaţi-vă prin înnoirea minţii voastre."

Cum spuneam în meditaţiile precedente, Dumnezeu de care ne apropiem în măsura în care împlinim voinţa lui, este singurul izvor al fericirii. Dar fericirea aceasta nu e o fericire dobândită odată pentru totdeauna, ci o fericire care se cucereşte clipă de clipă prin luptă. Când Eminescu scria despre "Setea liniştei eterne" care îl mistuia se gândea probabil la nirvana religiilor orientale unde fericirea se confundă cu liniştea, cu impasibilitatea, cu inerţia absolută. Buda le spunea călugărilor săi în celebrul discurs de la Benares:

"Nirvana... Ce este aşadar această nirvană? Anihilarea dorinţei, anihilarea urii, anihilarea uimirii: iată ce este, ceea ce noi numim nirvana... Când valurile, schimbătoarele valuri, se înalţă către cei înconjuraţi de ape, striviţi de bătrâneţe şi de moarte, unde găsesc aceştia o insulă?... Acolo unde nu există nimic, acolo unde nu există vreo dorinţă, acolo e insula, singura insulă: pe ea noi o numim nirvana, sfârşitul bătrâneţii şi al morţii".

Fericirea adusă de Isus nu are nimic de a face cu nirvana lui Buda. Evanghelia sa e dinamită nu somnifer sau drog. E ardere, e consum de energie: Foc am venit să aduc pe pământ şi nu doresc altceva decât să ardă. N-am venit să aduc pace, ci sabie, război; unde vor fi cinci, doi vor lupta de o parte, trei de cealaltă parte. Război între părinţi şi copii, între noră şi soacră.

Dar nu a spus Isus în predica de pe munte: Fericiţi făcătorii de pace? Da, dar nu noi pornim războiul. Cu cât vom fi noi mai făcători de pace, cu atât cei din jurul nostru vor fi mai făcători de război. De aceea apostolul Pavel e prudent când face îndemnul: Cât stă în puterile voastre, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Cât stă în puterile voastre, cât depinde de voi!

Ucenicul lui Isus rămâne un luptător şi se roagă cu psalmistul: "Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea care îmi deprinde mâinile la luptă şi degetele la bătălie" (Ps 144,1). De ce lumea ne declară război? "De aceea nu vă iubeşte pe voi lumea, fiindcă nu aparţineţi lumii. Dacă voi aţi aparţine lumii, lumea ar iubi ce este al său. Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu".

Iată o realitate pe care o constatăm permanent: lumea nu are nimic de reproşat celui vicios, beţiv, destrăbălat. În schimb, toate sarcasmele, ironiile, batjocurile sunt îndreptate către cel care împlineşte cu exactitate legea lui Dumnezeu, e cumpătat, e ataşat de cele sfinte. Acesta din urmă în ochii lumii e farizeu, e sfânt, e bigot, e pocăit, e fanatic, e sucit, e cel care spune la "popa" şi de aceea trebuie ocolit cu grijă, ca un adevărat duşman de clasă. E o realitate care nu putea să-i scape Sfântului Francisc de Sales şi pe care o descrie astfel în Introducerea la viaţa religioasă:

"Am văzut domni bine şi doamne petrecând o noapte întreagă sau chiar mai multe nopţi la rând la jocuri de cărţi. Este un lucru mai dureros, mai trist... decât acesta? Cu toate acestea, oamenii de lume nu scot un cuvânt, prietenii nu-şi fac nici o grijă. Dar dacă ne văd făcând o oră de meditaţie, sau sculându-ne dimineaţa un pic mai devreme ca să ne pregătim la împărtăşanie, toţi aleargă să aducă medicul ca să ne vindece de tulburările mentale. Poţi să petreci treizeci de nopţi la rând dansând, nimeni nu se plânge de asta, dar dacă la Crăciun ai vegheat o singură noapte, toţi tuşesc şi trag clopotele a doua zi. E clar că lumea este un judecător nedrept; e plină de atenţie şi favorabilă pentru copiii săi, dar severă cu copiii lui Dumnezeu".

Şi de ce lumea este necruţătoare şi îi prigoneşte pe copiii lui Dumnezeu? Pentru că simpla lor existenţă o incomodează, îi provoacă teamă, nelinişte, remuşcare. E atitudinea omului urât care trânteşte oglinda de pământ şi o sfarmă pentru că nu poate suporta urâţenia pe care o vede în ea.

Viciul, păcatul, are capacitatea de a-i face pe păcătoşi solidari în rău şi îi face în acelaşi timp agresivi. E impresia de putere şi siguranţă pe care o dă numărul mare al celor care încalcă legea: suntem mulţi, suntem puternici, suntem majoritari, noi hotărâm, n-are nimeni ce să ne facă. Această coalizarea în rău a dus astăzi la legalizarea unor lucruri abominabile, a unor crime, considerate mari cuceriri ale progresului şi civilizaţiei cum sunt avortul, divorţul, eutanazia, homosexualitatea. S-a început prin încălcarea masivă a legii. Legiuitorul a fost pus în faţa faptului împlinit: ce rost are să mai menţii o lege pe care nimeni nu o mai respectă? Numai că legea morală nu încetează prin încălcarea ei masivă. De aceea astăzi, mai mult ca oricând, creştinul autentic e un erou, care merge împotriva curentului. Şi aici e o mare suferinţă: să te vezi singur, să te vezi un număr mic de marginalizaţi. Tentaţia e firească: de ce să nu fiu ca toată lumea? De ce să mă arate toţi cu degetul? De ce să mă ia de prost? A nu te lăsa demoralizat, acesta a fost eroismul Sfântului Ioan Gură de Aur. A rezistat când toţi confraţii săi erau la picioarele împăratului. Acesta a fost eroismul Sfântului Atanaziu când toţi episcopii orientali trecuseră la arianism. Iar Biserica lor le-a dat dreptate, nu celor mulţi.

În jurnalul secret al Mariei Noël, mistica din zilele noastre, găsim scrise aceste cuvinte, aş zice, deprimante, care exprimă suferinţa cauzată de cei din jurul ei, izolând-o, marginalizând-o:

"Caut un loc unde să trăiesc. Am umblat mult, îmbătrânesc deja şi încă nu l-am găsit. Caut un loc unde să mor. Vreau să găsesc acolo un soare mare, pentru ca, adormind, inima mea să aibă căldură; vreau să găsesc un pământ dulce şi tainic, care să mă cuprindă, să mă acopere, să mă ascundă.
Ah, pământule bun! Toţi mi-au făcut rău - şi prietenii mai mult decât ceilalţi - dar nu spune aceasta nimănui. Fă ca deasupra mea să crească prunii, pentru ca nimeni să nu-mi găsească mormântul şi să nu poată curge deasupra mea lacrimile celor pe care i-am iubit: generoasele lor lacrimi lipsite de durere... care m-ar îndurera încă şi mai mult. Lasă mai degrabă să cadă peste mine ploaia tristă, ploaia adevărată".

În ciuda acestor dorinţe triste, Marie Noël, fiind o mistică, a fost o fiinţă fericită, căci spaţiul lăsat gol de cei din jurul ei, a fost umplut de Dumnezeu. Tulburate trebuie să fi fost şi sufletele ucenicilor de perspectiva cărării înguste pe care merg cei puţini, spre deosebire de cei mulţi care merg spre pieire pe drumul cel larg. Isus îi încurajează: "Nu te teme turmă mică, căci vouă i-a plăcut Tatălui să vă dea împărăţia".

Să fim foarte clari asupra unui lucru: lumea care îi prigoneşte pe adevăraţii ucenici ai lui Isus, lumea pe care o osândeşte Isus şi pentru care el nu se mai roagă nu este lumea din afara Bisericii, lumea prigonitorilor păgâni, atei, apostaţi. Lumea nu este un spaţiu geografic, ci un spaţiu spiritual. Ea se află pretutindeni: în biserică, în seminarii, în mănăstiri, printre teologi, printre clerici: "Duşmanii omului sunt chiar cei din casa lui". Duşmanii, prigonitorii din afară în general fac să strălucească Biserica lui Cristos. Cei dinăuntru fac ravagii. Acestora din urmă le scria Sfântul Augustin în momentul în care încetau prigoanele Bisericii din afară: "Voi prigoniţi în fratele vostru ceea ce tiranii n-au prigonit: ei nu le-au luat decât viaţa: voi vreţi să le răpiţi nevinovăţia şi virtutea; ei n-au voit de la ei altceva decât trupul; voi voiţi să le pierdeţi sufletul: Carnem persecutus est imperator; tu in christianos spiritum persequeris".

Erik Petterson, marele exeget german protestant convertit la catolicism în 1930 şi înmormântat în uitare de teologia modernă dominantă, scrie în jurnalul său: "A crede, împotrivindu-te lumii (lumii din afară), e nimica toată. A crede, împotrivindu-te lumii care e în Biserică, e decisiv".

Fiecare ne punem acum o întrebare simplă: ce sunt în faţa lui Dumnezeu? Prigonit sau prigonitor al celor din jurul meu? Victimă sau călău? Merg împotriva curentului sau mă las dus de curent? Iar dacă am dat dovadă de laşitate, ne-a fost frică să devenim incomozi şi odioşi pentru alţii prin împlinirea fidelă a voinţei lui Dumnezeu, dacă ne-am trădat conştiinţa şi am făcut compromisuri, pentru începutul liturghiei avem un act penitenţial mai amplu, compus de scriitorul italian Alessandro Pronzato: Mărturisesc lui Dumnezeu şi vouă fraţilor.

"Nu vă cerem iertare, fraţilor, pentru răul pe care vi l-am făcut.
Vă cerem iertare mai degrabă pentru răul pe care nu vi l-am făcut.
Da, ne simţim vinovaţi pentru că nu v-am făcut nici un rău.
Pentru că nu v-am neliniştit,
nu v-am incomodat,
nu v-am distrus pacea voastră,
nu v-am spulberat siguranţa voastră,
nu v-am întunecat orizonturile voastre.
Nu v-am stricat digestia voastră tihnită,
nu v-am tulburat somnul vostru,
nu v-am forţat să vă ridicaţi capul spre cer,
nu v-am răsturnat valorile voastre,
nu v-am complicat situaţia,
nu v-am creat probleme,
nu v-am oferit în dar remuşcări.
Păcatul care ne apasă pe conştiinţă este tocmai acela de a fi fost inofensivi...
În loc să fim sarea pământului, am fost miere.
În loc să fim lumină, ne-am mulţumit să scoatem un pic de fum.
Am transformat drojdia Evangheliei în vanilie.
În sfârşit, recunoaştem că nu ne-am făcut datoria... de a fi piatră de poticneală, semn de împotrivire, foc care arde.
De aceea simţim nevoia să cerem iertare în public.
Iertaţi-ne, fraţilor, inofensivitatea noastră, manierele noastre frumoase, calculele noastre omeneşti, alergia noastră la risc. Avem nevoie de iertarea voastră, fraţilor.
Promitem că pe viitor nu o să vă mai lăsăm în pace.
O să vă facem o mare mulţime de necazuri.
Vă promitem solemn.
Iar voi fraţilor, rugaţi-vă (la Domnul Dumnezeul nostru) ca, în sfârşit, să vă putem face puţin deranj."