RUGĂCIUNEA

Secretul fericirii

Pe când spunea Isus aceste cuvinte, o femeie din mulţime şi-a ridicat glasul şi a zis: Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii care te-au alăptat. El a răspuns: Ba mai fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc" (Lc 11,27-28).

Ştim că elementul cel mai important în care e posibilă apariţia şi dezvoltarea vieţii - indiferent ce formă de viaţă: vegetală, animală sau umană - este apa. Şaptezeci, optzeci, nouăzeci la sută din corpul nostru este apă. Purtăm în noi cinci, şase, şapte găleţi de apă. De aici senzaţia cea mai puternică şi cea mai chinuitoare: setea. Setea fizică, biologică. Ceea ce este apa pentru viaţa biologică e Dumnezeu pentru sufletul omului. Iar aspiraţia fundamentală şi cea mai chinuitoare a sufletului omenesc e setea de Dumnezeu care, altfel spus, e setea de fericire. E setea despre care vorbeşte în repetate rânduri psalmistul: "După cum doreşte cerbul izvoarele de apă, tot aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu" (Ps 42,1-2).

Isus, în episodul cu femeia din mulţime care îşi înalţă glasul, ne descoperă secretul fericirii autentice: fericit este cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu, ascultându-i şi împlinindu-i cuvântul! Mai fericit decât preafericita sa mamă Maria care preafericită a fost nu pentru că l-a purtat în sânul său şi l-a alăptat pe Fiul lui Dumnezeu, ci fiindcă în toate împrejurările vieţii i-a spus lui Dumnezeu: Fie mie după cuvântul Tău.

Nu există în viaţa omului decât o singură fericire: să rămână unit cu Dumnezeu prin împlinirea voinţei lui. După cum nu există în viaţa omului decât o singură nefericire şi tristeţe: să te separi de Dumnezeu, izvorul fericirii, încălcându-i voinţa. Aceste lucruri cel mai bine le cunoaşte diavolul. Le cunoaşte din propria experienţă. El, tatăl minciunii, îl îndeamnă pe om să facă aceeaşi experienţă nefericită, făcându-l să schimbe fericirea cu iluzia fericirii care este plăcerea: plăcerea păcătoasă, plăcerea care se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu şi îndepărtează de Dumnezeu. Erau poate sute de mii de fructe în paradisul pământesc. Satana le-a creat celor dintâi oameni iluzia că dintre toate unul singur e mai frumos şi mai plăcut la gust: cel interzis de Dumnezeu. Şi primii părinţi au schimbat fericirea cu plăcerea. Când a trecut plăcerea, au rămas cu amărăciunea şi dezamăgirea. Au văzut că sunt goi: inima le-a rămas complet goală.

Dumnezeu le-a dat fiilor lui Israel în pustiu pâinea aceea delicioasă, mana. Nu era bună. Nu era bună fiindcă le-o dădea Dumnezeu. Diavolul le crea iluzia că erau mult mai gustoase ceapa şi usturoiul pe care le primeau de la stăpânii lor pe când erau sclavi în Egipt. Datorită permanentei împotriviri la voinţa lui Dumnezeu, acest popor în călătoria prin pustiu apare profund nefericit: un popor de nemulţumiţi, de nesatisfăcuţi, de cârtitori. Plăcerea care este iluzia, surogatul fericirii, e un drog, care urmează legea drogului: după ce îşi face efectul, lasă pe fundul paharului drojdia amărăciunii, a nesatisfacţiei, a deprimării. Medicina dispune astăzi de o mulţime de substanţe psiho-farmaceutice euforizante. Îţi moare mama sau tata, iei o pastilă şi râzi toată ziua. Dar când a trecut efectul, cazi într-o stare de deprimare, de prăbuşire psihică vecină cu delirul, sau nebunia.

Un lucru e uşor de observat: un om nefericit fiindcă s-a îndepărtat de Dumnezeu, izvorul fericirii, acuză şi găseşte pe toată lumea vinovată de nefericirea şi nemulţumirea sa: ambianţa, şcoala, regulamentul, superiorii, colegii, societatea în care trăim, şi nu îşi dă seama că singura şi adevărata cauză a nefericirii sale e în el însuşi. E exact ca un om bolnav, cu febră, care nu e mulţumit cu nimic şi cere să fie mutat când lângă sobă, când lângă geam, când într-o poziţie, când în alta; care se plânge că totul e fie prea tare, fie prea moale, că mâncarea, orice i s-ar da, nu e bună şi nu-şi dă seama că nu patul, nu poziţia, nu mâncarea e de vină; cauza nefericirii sale e în el însuşi, e febra, e boala. Seneca, păgân, dar bun psiholog, arată că omul nu poate fugi de tristeţe şi nefericire, atâta vreme cât poartă în el viciul, cauza tristeţii şi a nefericirii:

"Nu puteţi izgoni tristeţea care vă apasă sufletul prin călătorii lungi şi prin schimbarea locului. Trebuie să schimbi ce este în tine însuţi, nu locul. Chiar dacă străbaţi mările întinse, viciile te urmează oriunde ai merge. De ce te miri că nu-ţi folosesc la nimic călătoriile, ştiind bine că te duci în călătorie pe tine însuţi? Tu trimiţi înaintea ta pe cel care te alungă din locul unde te afli. Cu ce te poate ajuta noutatea locului, cunoaşterea oraşelor şi a ţinuturilor? Trebuie să lepezi greutatea de pe sufletul tău, altfel nici într-un loc nu te vei simţi bine. Vei merge într-o parte şi alta... Şi cu cât vei merge mai departe, povara va fi mai insuportabilă. Deplasarea aceasta îţi face rău, căci deplasezi un bolnav. Poţi să ajungi până la capătul lumii, nu importă locul unde ajungi, ci sufletul cu care ajungi acolo. Căci fericit poţi fi oriunde".

În locul plăcerilor păcătoase, care ne îndepărtează de Dumnezeu, în locul plăcerii banului murdar, a plăcerii necurăţiei, a plăcerii necumpătării, a plăcerii răzbunării, Isus, în predica de pe munte, ne propune alte reţete ale fericirii: fericiţi, cei săraci, fericiţi cei curaţi, fericiţi cei flămânzi, fericiţi cei care plâng.

Având toate plăcerile poţi fi nefericit. Lipsit fiind de toate plăcerile poţi fi fericit. Cunoaştem, în timpurile noastre cazul Evei Lavalli?re, renumita balerină franceză. Unul din miile de exemple ce s-ar putea aduce. În culmea celebrităţii, bogată, aplaudată, adorată, e nefericită şi disperată. Vrea să se arunce în Sena, încearcă să se sinucidă. Salvată de la sinucidere, se converteşte. Se îmbolnăveşte, ajunge o epavă. Se zbate în dureri cumplite. O vizitează o cunoştinţă, Robert de Flers. I se confesează: "Sunt atât de fericită! Nu vă puteţi imagina cât sunt de fericită!" "Cu toate aceste dureri?" "Tocmai pentru aceste dureri. Da, da. Spuneţi celor care mă cunosc că aţi văzut femeia cea mai fericită".

Isus, în predica de pe munte, ne arată că plăcerile păcătoase sunt duşmanul propriei fericiri, întrucât ne îndepărtează de Dumnezeu, singurul izvor al fericirii. Acesta e duşmanul dinăuntrul nostru. Dar mai este un duşman care ne poate îndepărta de Dumnezeu şi de propria fericire. Acesta e în afara noastră şi e mult mai greu de luptat cu el şi de învins. E opinia publică, e mentalitatea lumii care confundă plăcerea cu fericirea. De unde frica de a fi arătat cu degetul, de a fi luat în râs, de a fi criticat, marginalizat. Şi cu privire la acest duşman Isus ne avertizează în predica de pe munte. "Fericiţi veţi fi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă pentru că răsplata voastră mare este în ceruri."

Curajul de a înfrunta opinia lumii, e semnul ucenicului autentic al lui Isus. A aştepta, în schimb, elogii, a cerşi popularitate şi aplauze e semnul falsităţii. Exact ca şi în cazul profeţilor: "Căci tot aşa i-au prigonit pe profeţii care au fost înaintea voastră. Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot aşa făceau părinţii lor cu profeţii mincinoşi".

Când termină de proclamat fericirile, Isus adaugă imediat: "Voi sunteţi sarea pământului". V-aţi întrebat vreodată de ce sare şi nu miere, nu dulceaţa pământului? Fiindcă aşa cum sarea ustură, arde, doare pusă pe rană, la fel ucenicul lui Isus care i-a fericirile ca program de viaţă devine sare care ustură; devine incomod, deranjează, se face insuportabil pentru cei din jur care au drept program de viaţă plăcerile. Mergând împotriva curentului, el apare ca o sfidare, crează probleme, e un reproş pentru ceilalţi, le zdruncină falsa siguranţă pe care şi-o clădesc în viaţă. Devine nesuferit, considerat drept anormal, inadaptabil; e ocolit, izolat, criticat, vorbit, în cel mai bun caz compătimit ca fiind bolnav psihic, nebun. Continuă Isus: "Ucenicul nu poate fi mai sus de Învăţătorul său... M-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni".

Pentru a împlini voinţa Tatălui, Isus a mers cu curaj împotriva curentului, înfruntând ideile dominante. Toţi aşteptau un Mesia politic, militar, glorios. Voinţa Tatălui era alta. Putea să recurgă la un compromis cu deţinătorii de putere şi s-ar fi acoperit de glorie. Dar el preferă să-şi piardă popularitatea şi chiar viaţa, preferă să fie considerat un excentric, un anormal care nu gândeşte ca toată lumea. Rudele consideră că e nebun şi într-o zi vor să-l lege. Irod îl dispreţuieşte tratându-l de nebun. Soldaţii din pretoriu auzind că e un megaloman care se crede rege, se distrează punându-i mantia regală pe umeri, coroană pe cap şi sceptru în mână. Pilat încearcă să-l salveze, fiindcă un nebun nu e vinovat de ce spune şi face şi e nedrept să-l ucizi.

Ucenicul lui Isus nu se poate aştepta la altceva. După logica şi înţelepciunea lumii, sfinţii sunt nişte nebuni, chiar dacă lumea se închină la icoanele lor. Admirabilă poezia Ruga timpurilor noastre din volumul părintelui C. Hausner, Ramuri de măslini, recent tipărit. Se roagă poetul:

"Trimite-ne, Doamne, vreo câţiva nebuni...
din cei mulţumiţi cu o viaţă mai simplă,
dar care au pacea suprem ideal
şi nu ştiu ce-nseamnă a-nghiţi compromisuri."

"Voluntas Dei fons est totius boni; voluntas hominis totius est exordium mali" - scria Sfântul Anselm. (Voinţa lui Dumnezeu este izvorul oricărui bine; voinţa omului este începutul oricărui rău). Noi suntem privilegiaţii care învăţăm la şcoala lui Cristos mai bine ca alţii care este voinţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă că şi punem în practică pe măsura cunoaşterii? Apostolul Petru învăţase trei ani teologie la şcoala lui Cristos şi totuşi gândea şi vorbea ca toată lumea: aceeaşi mentalitate despre Mesia, neconformă cu voinţa lui Dumnezeu: "-Ferească Dumnezeu Doamne, să ţi se întâmple aşa ceva". - "Pleacă de la mine, Satano! Tu îmi eşti piatră de poticneală. Gândurile tale sunt gândurile oamenilor, nu gândurile lui Dumnezeu." Satana, piatră de poticneală. Aluzie la ispititorul din pustiu care îi punea în faţă strălucirea împărăţiilor acestei lumi, succesul, cariera, aplauzele spectatorilor când aveau să-l vadă luându-şi zborul de pe sprânceana templului şi aterizând la 200 de metri jos în Valea Cedronului, fără a-şi scrânti piciorul. Un număr excepţional de cascadorie. Abia după ce e luminat şi transformat de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, optica lui Petru se schimbă complet şi poate să scrie aceste cuvinte: "Dacă voinţa lui Dumnezeu aşa este, e mai bine să suferiţi pentru că faceţi binele decât pentru că faceţi răul" (I 3,17); "Voinţa lui Dumnezeu este ca făcând ceea ce este bine, să astupaţi gura oamenilor ignoranţi şi proşti" (I 3,17). E aruncat în temniţă, e anchetat, dar îi înfruntă cu curaj pe cei care vor să-i închidă gura: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fapte 5,29).