RUGĂCIUNEA

"Precum în cer"

"Tată,... facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ."

Ce este cerul? Ce este pământul? Sfântul Augustin, explicând rugăciunea Tatăl nostru, ne dă trei interpretări, una mai frumoasă decât cealaltă.

Prima: Biserica e cerul; duşmanii Bisericii sunt pământul. Ce vrea să spună: Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ? Vrea să spună: Duşmanii noştri să creadă în tine aşa cum noi credem în tine; să devină prieteni, să pună capăt duşmăniei. Sunt pământ şi de aceea sunt împotriva noastră: să devină cer şi vor fi cu noi.

A doua interpretare: cerul e spiritul, pământul e carnea din noi. Spiritul îmbrăţişează voinţa lui Dumnezeu. Carnea se împotriveşte. E realitatea pe care a experimentat-o şi apostolul Pavel şi pe care o descrie în cuvinte dramatice în scrisoarea către Romani: "Ştiu, într-adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac... Cu mintea eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului" (Rom 7,18.25). Precizează Sfântul Augustin: când spunem: Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ, cerem ca aşa cum spiritul nu se împotriveşte lui Dumnezeu, ci îi urmează şi îi împlineşte voinţa, tot astfel trupul, să nu se împotrivească spiritului sau sufletului.

Şi a treia interpretare: Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ înseamnă: oamenii pe pământ să împlinească poruncile tale aşa cum le împlinesc în cer îngerii, după cum stă scris în psalmul 103: "Binecuvântaţi pe Domnul voi, îngerii lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile lui, care ascultaţi de glasul cuvântului lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate oştirile lui, voi slujitorii lui, care împliniţi voinţa lui" (103,20-21).

Îngerii din cer, prompţi în a executa voinţa lui Dumnezeu, sunt maeştri şi modele pentru oamenii de pe pământ şi ei intervin atunci când pe pământ sunt dificultăţi în împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Maria spune: "Fie mie după cuvântul tău", în prezenţa unui înger. Isus în seara agoniei spune: "Tată, nu voia mea, ci a ta să se facă", în prezenţa unui înger care îi aduce de la Tatăl forţă şi alinare.

Două lucruri ne învaţă îngerii cu privire la împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Pentru îngerii din ceruri n-are importanţă misiunea pe care le-o încredinţează Dumnezeu sau munca pe care le-o dă de făcut. Sfântul Alfons de Ligouri este de părere că dacă Serafimii ar considera că voinţa lui Dumnezeu ar fi ca ei să se ocupe toată veşnicia strângând nisip de pe ţărmurile mărilor sau săpând pământul, ar face-o cu cea mai mare plăcere.

La Sfânta Liturghie momentul central şi esenţial e consacrarea sau prefacerea: formula de consacrare: Acesta este trupul meu, Acesta este sângele meu. Prin actul consacrării bucăţica de pâine şi picăturile de vin fără valoare, se transformă în tot ce are mai valoros cerul şi pământul: în trupul şi sângele lui Cristos. Actul de acceptare a voinţei lui Dumnezeu: "Tată, facă-se voia ta", e formula de consacrare, de prefacere a celor mai banale acţiuni, în valori infinite. Eroismul creştin nu constă în a face fapte eroice, ci în a săvârşi totul din supunere la voinţa lui Dumnezeu.

Ascultarea lui Isus izvora din iubire, nu din frică: Eu îl iubesc pe Tatăl. Scrie Sfântul Francisc de Sales: Dacă tu îţi neglijezi datoriile umile ale stării tale spre a te uni cu Dumnezeu în rugăciune, meditaţie, citirea cărţilor sfinte, înseamnă mai degrabă a-l părăsi pe Dumnezeu spre a te uni cu tine însuţi şi cu amorul tău propriu. Un act de abandonare la voinţa lui Dumnezeu, după părerea Sfântului Alfons de Liguori, valorează mai mult decât a construi o mie de spitale. Gradul de sfinţenie pe care îl realizăm în viaţă depinde de gradul de conformare a propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu. Aici e secretul sfinţilor. Sfânta Tereza cea Mare de 50 de ori pe zi îi oferea lui Dumnezeu propria voinţă.

Al doilea lucru pe care ni-l învaţă îngerii: să împlinim voinţa lui Dumnezeu cu bucurie, aşa cum o fac ei. E uşor de observat în Evanghelie că ori de câte ori Dumnezeu trimite oamenilor un mesaj de bucurie, de pace, mesajul e transmis prin îngeri. Un înger aduce lui Isus mângâierea în Grădina Măslinilor. Un înger aduce omenirii mesajul de bucurie în noaptea Crăciunului: "Vă vestesc o mare bucurie". Şi mesajul este completat de o întreagă oştire de îngeri care cântă: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă". Şi care oameni sunt de bunăvoinţă? Când au ei voinţă bună? Atunci când voinţa lor coincide cu voinţa lui Dumnezeu care nu poate fi decât bună.

În cuvintele îngerilor apare dublul efect al împlinirii voinţei lui Dumnezeu: unul în cer, al doilea pe pământ. Bunăvoinţa oamenilor aduce suprema mărire în cer lui Dumnezeu, iar oamenilor pe pământ le aduce pace în inimă, mulţumire sufletească, linişte, bucurie. Fiindcă Dumnezeu ne este Tată, şi nu stăpân de sclavi, nu este un tiran, el vrea o ascultare, o supunere la voinţa lui izvorâtă din iubire sinceră, din prietenie, deci cu bucurie, nu din frică, nu din constrângere aşa cum ascultă sclavii. Iubirea autentică, prietenia sinceră, fac întotdeauna din două inimi o singură inimă, din două voinţe o singură voinţă. Cea mai bună definiţie a iubirii, a prieteniei a dat-o Sfântul Ieronim: "Eadem velle et eadem nolle firma amicitia est (Prietenia solidă înseamnă a voi aceleaşi lucruri şi a respinge aceleaşi lucruri)"

Unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire din literatura universală este Cântarea Cântărilor. Scris probabil cu ocazia nunţii împăratului Solomon, poemul cântă de fapt iubirea dintre Dumnezeu şi poporul său. Pe buzele miresei sunt puse aceste cuvinte: Anima mea liquefacta est, ut locutus est: sufletul meu s-a lichefiat de îndată ce iubitul meu a vorbit. Expresia este extraordinară: aşa cum un lichid nu are formă proprie, ci ia forma vasului în care este pus, la fel sufletele care îl iubesc pe Dumnezeu, nu mai au voinţă proprie, nu mai au forme proprii, iau formele inimii lui Dumnezeu.

Marele mistic Henric Suso spune: "Prefer să fiu cel mai mizerabil vierme al pământului din voinţa lui Dumnezeu decât să fiu un serafim din propria-mi voinţă." Isus spune: eu mă supun voinţei Tatălui şi îi păzesc poruncile fiindcă îl iubesc pe Tatăl. De la ucenicii lui Isus cere aceeaşi ascultare din iubire nu din frică sau din interes meschin: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi poruncile mele". Isus n-are nevoie de ascultare slugarnică, fiindcă el nu are slugi, ci prieteni: "V-am numit pe voi prieteni, nu slugi".

Citind Evangheliile, rămânem cu impresia că persoanele cele mai antipatice nu sunt păcătoşii neascultători, ci executorii fanatici ai poruncilor lui Dumnezeu, dar care executori se supun voinţei lui Dumnezeu ca sclavi, din frică sau din interes. În parabola fiului risipitor, dintre cei doi fii mult mai simpatic apare cel mic, cel dezordonat, care se întoarce de la rătăcirile sale decât, cel mare, cel ascultător, dar care e nemulţumit, e ţâfnos, e supărat, stă în drum, refuză să ia parte la bucurie, la sărbătoare. Îi reproşează tatălui său: "Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca" (Lc 15,28). Copil care trăieşte în casa tatălui, dar munceşte ca o slugă, adică fără dragoste, nemulţumit ca un rob!

Apoi farizeii, alţi insuportabili. Observau cu fanatism cele mai mici prescripţii ale Legii: dar nu din iubire, ci din interes, ca să fie văzuţi şi aplaudaţi de oameni. Fără bucurie, cu feţele schimonosite de tristeţe, de suferinţă, de nemulţumire.

În continuare, în istoria Bisericii, s-ar părea că fac impresie mai proastă şi aduc mai mari deservicii cauzei lui Cristos cei care execută voinţa lui Dumnezeu, dar gem sub povara Legii lui Dumnezeu, nefericiţi şi trişti ca nişte sclavi, ca nişte condamnaţi la muncă forţată, decât cei care nu ţin cont de voinţa lui Dumnezeu.

Revenim la cuvintele îngerilor: Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă. Pacea, calmul, liniştea sufletească, mulţumirea, bucuria domneşte în inima celui care a îmbrăţişat, din iubire, fără rezerve, voinţa lui Dumnezeu. Cine a zburat cu avionul la opt sau zece mii de metri înălţime, poate vedea privind pe geam un ocean de nori. Jos poate fi furtună, ploaie, grindină. Dar deasupra e linişte, cerul e senin, văzduhul curat, soarele străluceşte, nimic nu afectează zborul liniştit al avionului. În viaţă pot fi nori, ceaţă, furtuni, greutăţi, mizerii. Dar dacă am îmbrăţişat total voinţa lui Dumnezeu, acestea nu ne afectează, nu ne temem de nimic; zburăm liniştiţi purtaţi pe braţele lui Dumnezeu.

Gândurile din această meditaţie să nu le considerăm ca nişte exagerări pioase, bune pentru urechile bigoţilor. Ele constituie esenţa Evangheliei. Într-o zi cineva i-a spus lui Isus: "Mama ta şi fraţii tăi stau afară şi vor să te vadă". Răspunsul: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc" (Lc 8,19). Nu mai e nimic de comentat: a împlini voinţa lui Dumnezeu e mai mult decât a fi mamă, sau frate după trup al lui Cristos.

Şi ce se întâmplă dacă omul refuză voinţa lui Dumnezeu, îi impune lui Dumnezeu propria voinţă? Să-l ascultăm pe Sfântul Bernard ce ne răspunde: "Cesset propria voluntas et infernus non erit. In quem enim saevi ignis ille, nisi in propriam voluntatem? Nam propria voluntas Deum impugnat et adversus eum extollitur. Ipsa est, quae paradisum spoliat, infernum dilat, sanguinem Christi evacuat et ditioni diaboli mundum subjugat". (Să înceteze propria voinţă şi iadul nu va mai exista. Căci ce devorează focul acela dacă nu propria voinţă? Propria voinţă îl atacă pe Dumnezeu, se ridică împotriva lui. Ea este aceea care goleşte paradisul, umple iadul, zădărniceşte sângele lui Cristos şi pune lumea la picioarele Satanei).