RUGĂCIUNEA

Care este voinţa lui Dumnezeu?

"Tată... facă-se voia ta!"

Rugăciunea de abandonare la voinţa lui Dumnezeu era cunoscută şi în lumea păgână. Grecii din antichitate admiteau că Dumnezeu e mai capabil să ne organizeze viaţa decât ne-o organizăm noi înşine. De pildă, se spune că Socrate, înainte de a bea cupa cu otravă, ar fi exclamat: "Dacă acest lucru e pe placul zeilor, fie!" O maximă a lui Seneca zice: "O, dacă ar fi pe placul oamenilor ceea ce e pe placul zeilor!" Epictet stoicul zicea: "Eu preţuiesc mai mult voinţa lui Dumnezeu decât voinţa mea."

Pentru israelitul credincios, în Vechiul Testament, singurul ideal al vieţii era să descopere în Sfânta Scriptură, în Legea sfântă, voinţa lui Dumnezeu şi să o împlinească. Dintre toţi psalmii, cel mai lung este psalmul 119 având 176 de versete. După fiecare verset se repetă, ca un refren: "Cât de mult iubesc legea ta! Niciodată nu voi uita poruncile tale!"

Isus, învăţându-ne să ne rugăm: Tată... facă-se voia ta!, ne-a adus vreo noutate, ori a copiat ceea ce au spus alţii înaintea lui? Da, Isus aduce o noutate absolută. El ne dezvăluie în ce constă această voinţă a lui Dumnezeu. El dezvăluie, cum se exprimă apostolul Pavel, taina ascunsă în Dumnezeu din veşnicie, planul care n-a fost făcut cunoscut generaţiilor de mai înainte şi pe care, la plinirea timpurilor, l-a dezvăluit prin Fiul său. Sfântul Pavel le scrie Filipenilor (1,9-10): Dumnezeu "a binevoit să ne descopere taina voinţei sale, după planul pe care îl alcătuise în el însuşi, ca să-l ducă la împlinire la plinirea timpurilor, spre a aduna împreună sub un singur cap, în Cristos, toate: cele din ceruri şi cele de pe pământ". Iar ucenicului său Timotei îi face cunoscut că acest plan al voinţei lui Dumnezeu porneşte din iubirea cea mai curată şi mai dezinteresată şi vizează exclusiv binele şi fericirea oamenilor: "Dumnezeu, Mântuitorul nostru, vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (I,2,4).

Voinţa lui Dumnezeu este instaurarea împărăţiei sale. Evanghelistul Luca sare peste invocaţia: "facă-se voia ta" fiindcă "facă-se voia ta" coincide cu "vie împărăţia ta". Vrea să evite o dublură. Aşadar e vorba de un proiect al iubirii lui Dumnezeu, de un plan uriaş, cosmic, unitar, care a început prin crearea universului neînsufleţit. În acest univers voinţa lui Dumnezeu e împlinită perfect, totul se mişcă în armonie desăvârşită, aştrii îşi urmează calea trasată lor. Folosind o imagine poetică deosebit de frumoasă, profetul Baruh, ne spune că pentru aştrii universului unica bucurie este aceea de a urma legile fixate lor de Creator: "Stelele strălucesc cu bucurie la locul lor şi se veselesc. Le-ai chemat şi ele au răspuns: Iată-ne! Ele strălucesc cu bucurie pentru cel care le-a făcut" (3,34-35).

Continuându-şi proiectul său de iubire, Dumnezeu îl crează pe om, îşi alege un popor al său, dându-i o misiune specială. Cuvintele "facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ", ar putea să exprime dorinţa ca omul de pe pământ să execute voinţa lui Dumnezeu cu aceeaşi exactitate cu care o fac stelele de pe cer. În acest caz, scrie Origene, "dacă voinţa lui Dumnezeu s-ar face pe pământ aşa cum se face sus în cer, pământul nu ar mai fi pământ... Atunci toţi am fi cer". Dar iată că n-a fost să fie aşa. Creându-l pe om cu voinţă liberă, vedem că istoria poporului ales e presărată la tot pasul cu infidelităţi şi împotriviri faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu culminează cu întruparea Fiului său. Isus, venind în lume, spune: "Iată vin, Dumnezeule, ca să împlinesc voinţa ta". Iar voinţa Tatălui era instaurarea împărăţiei. "Eu nu caut voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis" (In 5,30). Hrana lui este să împlinească voinţa Tatălui.

Această voinţă a lui Dumnezeu de instaurare a Împărăţiei a cunoscut şi cunoaşte în continuare o opoziţie înverşunată. Dar acest mare proiect al lui Dumnezeu se va realiza în cele din urmă cu certitudine, chiar dacă aparent este deviat, este întârziat de împotrivirea şi răutatea oamenilor. El se va realiza definitiv la sfârşitul veacurilor când întregul univers va fi transfigurat şi Cristos va aşeza Împărăţia la picioarele Tatălui. Dumnezeu, ce-şi propune să realizeze, realizează: "Aşa vorbeşte Domnul, Sfântul lui Israel, Făcătorul său: "Vrea cineva să mă întrebe asupra viitorului, să-mi poruncească cu privire la copiii mei şi cu privire la lucrarea mâinilor mele? Eu am făcut pământul şi l-am făcut pe om pe el. Eu, cu mâinile mele, am întins cerurile şi am aşezat toată oştirea lor... Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este împlinit. Eu zic: Hotărârile mele vor rămâne în picioare şi îmi voi duce la împlinire toată voinţa mea" (Is 45,46).

Dar Împărăţia lui Dumnezeu care se va realiza în mod sigur, nu are nimic de a face cu împărăţiile utopice ale ideologiilor totalitare politice sau rasiste, pentru care individul nu are nici o valoare; pot şi trebuie să piară sute de milioane de oameni pentru ca proletariatul sau o anumită rasă să stăpânească pământul. În Împărăţia lui Dumnezeu fiecare om are o valoare infinită. Dumnezeu îl cunoaşte şi îl iubeşte pe fiecare în parte. Dumnezeu nu-i crează pe oameni în serie, fiecare om este un unicat. Gândiţi-vă numai: degetul nostru gros de la mâna dreaptă nu se aseamănă cu degetul de la mâna stângă; amprentele sunt diferite. Sunt în prezent peste zece miliarde de degete groase: câte sute de miliarde vor fi fost de când Dumnezeu l-a creat pe om? Câte sute de miliarde vor mai fi până la sfârşitul lumii? Ei bine, nici un deget din aceste sute de miliarde nu-i identic cu alt deget. Dumnezeu cunoaşte nu numai câte fire de păr am pe cap, dar îmi cunoaşte şi amprentele degetelor care sunt unice, în istoria omenirii, nu sunt altele identice cu ale mele.

Şi iată, în al doilea rând, voinţa lui Dumnezeu: voinţa lui Dumnezeu este ca fiecare om să se salveze, să se mântuiască. E ceea ce Mântuitorul a spus în repetate rânduri: "Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: ca nici unul dintre aceştia mici să nu se piardă" (Mt 18,14). "Voinţa celui care m-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce mi-a dat el... Voinţa Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în el, să aibă viaţă veşnică..." (In 6,39-40). Dar dacă planul pe care voinţa lui Dumnezeu îl are cu privire la omenire în general, nu poate da faliment, planul pe care voinţa lui Dumnezeu îl are cu fiecare om în parte se poate termina cu falimentul. În crez spunem: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. În cazul nostru voinţa omului înfrânge atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om liber şi îi respectă libertatea de a-şi hotărî singur destinul. Aici e toată măreţia şi tragedia omului. Dumnezeu vrea ca fiecare om să se mântuiască. Omul poate să vrea contrariul: să se osândească. Îmi spunea cineva nu de mult: nu pot să cred în iad. Dacă Dumnezeu e tată, ce fel de tată este acela care sapă o groapă în casa lui ca să-i cadă acolo copilul şi îl lasă apoi să ardă o veşnicie în groapa cu foc? Dumnezeu nu este un asemenea tată monstruos care le sapă gropi - capcane fiilor săi. Groapa, iadul nu e în casa lui Dumnezeu-Tatăl, ci în afara casei. Cade în ea numai cine părăseşte casa părintească, şi numai cine refuză toate încercările Tatălui, de a-l readuce în casă. Iadul nu este dovada că Dumnezeu nu ne iubeşte ci e dovada că sunt oameni care nu-l iubesc pe Dumnezeu şi nu se lasă iubiţi de el. Iadul nu se evită lăsându-ne inima sfâşiată de spaime, de angoase sterile, ci simplu: armonizându-ne propria voinţă cu voinţa lui Dumnezeu, răspunzând cu iubire la iubirea lui Dumnezeu.

În acest scop ne concentrăm atenţia şi reflecţia asupra a două lucruri. Primul: să nu trăim într-o falsă siguranţă, în minciună şi ipocrizie. Să ne amintim parabola lui Isus (cf. Mt 21,28-31). Un tată avea doi fii. I-a zis celui dintâi: "Fiule, du-te şi lucrează astăzi în via mea". "Nu vreau" - i-a răspuns. Dar apoi s-a căit şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus acelaşi lucru: "Da, tată, mă duc cu plăcere." - Şi nu s-a dus. Şi via n-a fost lucrată fiindcă acesta a zis: "Da, tată, mă duc". Iadul e plin cu cei ce spun: da, Tată, şi se roagă zilnic: "Tată,... facă-se voia ta". Dar fac ce vor ei. "În împărăţia lui Dumnezeu nu intră cei care îmi spun: - Doamne, Doamne, ci cel care face voinţa Tatălui meu din ceruri".

Al doilea lucru: Rugându-ne: Tată,... facă-se voia ta, nu înseamnă că nu trebuie să intrăm în inerţie; Dumnezeu, cerându-ne să facem, voia lui, nu ne retează voinţa, capacitatea de acţiune, nu ne vrea nişte mutilaţi. Dimpotrivă, ne vrea activi, inventivi, plini de iniţiative. Ceea ce ni se prezintă uneori drept sfântă abandonare la voinţa lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu creştinismul. Am fost surprins să găsesc într-o carte apărută recent, ilustrată invocaţia: "facă-se voia ta" cu această anecdotă: O dată, s-a iscat o ceartă între doi oameni cu privire la o bucată de pământ. Dumnezeu a dăruit atunci glas unei cărămizi dintr-un zid înălţat în acel loc:

- Am fost rege, a glăsuit ea, şi am stăpânit lumea timp de o mie de ani. După aceea am devenit cenuşă pentru încă o mie de ani. Apoi un olar m-a luat şi a făcut din mine o ulcică. După ce am fost astfel folosită, preţ de încă o mie de ani, m-au spart şi m-au preschimbat în pulbere. Un fabricant de cărămizi m-a luat atunci şi m-a făcut cărămidă şi stau în zidul acesta de atâţia ani. Pentru ce aşadar vă certaţi pentru o bucată de pământ pe care va trebui să o părăsiţi curând? (cf. J. Vernette, Parabole pentru azi).

Pilda poate ilustra cel mult învăţătura brahmană sau cea budistă pentru care fericirea constă în retezarea oricărei dorinţe, a oricărei aspiraţii, la gândul că în mod inevitabil într-o zi ne vom prăbuşi în Nirvana, în nefiinţă. Isus, dimpotrivă, ne vrea activi. Împărăţia cerurilor e o cetate care se cucereşte, numai eroii o cuceresc. Ori, cum poate cuceri o cetate, cum poate fi erou un soldat cu voinţa anihilată, paralizată?

Mântuirea e rodul colaborării a două voinţe: voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului. "Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu: - scrie apostolul Pavel. Iar Sfântul Augustin: "Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine".