RUGĂCIUNEA

Facă-se voia ta

"Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ".

Ne dăm seama că am ajuns la partea cea mai grea şi mai spinoasă a rugăciunii Tatăl nostru. A spune "sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta", e uşor de tot, nici nu ne dăm seama când am rostit aceste cuvinte. Dar când spunem: facă-se voia ta, instinctiv se trezeşte în inima noastră o reacţie, un sentiment de teamă ca în faţa unei agresiuni, a unei ameninţări. Ne temem să nu ne fie răpită sau îngrădită libertatea noastră, să nu ne fie violată autonomia. Căci la nimic nu ţine omul mai mult decât la libertatea sa, la autonomia sa.

Şi nu există cerere din Tatăl nostru mai greşit înţeleasă ca aceasta: e înţeleasă în sens restrictiv, adică în sens dolorist, trist, tragic, inevitabil, repugnant. A renunţa la propria voinţă, spre a face voinţa altuia: e un sacrificiu, o rană, o mutilare ce face să sângereze inima omului. Dacă ne examinăm pe noi înşine, punându-ne întrebarea: când spunem noi: Doamne, facă-se voia ta? Constatăm că o spunem numai în situaţii dureroase, triste, fără ieşire, când nu mai e nimic de făcut. Vine o boală: Doamne, facă-se voia Ta. Ne moare cineva în familie: Doamne, facă-se voia ta. Alunecăm pe gheaţă şi venim de pământ: Doamne, facă-se voia Ta. Cădem la un examen: Doamne, facă-se voia Ta. Avem în faţă o mâncare proastă pe care stomacul o refuză, o mâncăm totuşi în silă din supunere la voinţa lui Dumnezeu. Am pierdut o întrecere, un meci: Doamne, facă-se voia Ta. Dar când am primit o veste bună, am luat un zece la un examen, am câştigat un meci, am scăpat de o boală, am avut în faţă o mâncare delicioasă, am spus: Doamne, facă-se voia Ta? În situaţiile fericite ale vieţii voinţa lui Dumnezeu nu are nici un amestec? Uneori acceptarea voinţei lui Dumnezeu ia aspectul unei resemnări fataliste în situaţii disperate, atunci când ceea ce am voit şi am urmărit noi se încheie cu un eşec: Doamne, facă-se voia Ta fiindcă, şi aşa, voia mea nu poate să se mai facă.

În timpul unei călătorii pe mare s-a iscat o furtună cumplită. Valuri puternice înconjurau vaporul care începuse deja să se scufunde. Un preot care călătorea pe acel vapor aleargă alarmat la căpitan: - Care e situaţia căpitane? - Disperată! Nu mai e nimic de făcut. Nu ne rămâne decât să ne încredinţăm în mâinile lui Dumnezeu. - Chiar în situaţia asta am ajuns? spune preotul paralizat de frică. Ceva mai rău nu se putea întâmpla. În versiunea din traducerea românească: facă-se voia Ta dă şi ea o nuanţă de resemnare fatalistă care ne aminteşte de episodul din cartea întâi a lui Samuel (3, 18). Cei doi fii ai lui Eli, preotul din Silo, făceau fapte urâcioase înaintea Domnului. Tânărul Samuel, în urma unei vedenii, îi face cunoscută lui Eli pedeapsa cumplită cu care avea să-l lovească Dumnezeu pe el şi casa lui. La care Eli răspunde ridicând din umeri: - El e stăpânul, facă ce-o crede de cuviinţă!

Dacă stăm să analizăm bine lucrurile, această resemnare, această acceptare unilaterală a voinţei lui Dumnezeu când e vorba de situaţii limită, fără ieşire, de eşecuri, de insuccese, de suferinţe, de cruci, de amărăciuni, e pe undeva o blasfemie de care nu suntem conştienţi. E ca şi cum l-am face pe Dumnezeu responsabil de toate nenorocirilor ce se abat asupra noastră, e ca şi cum i-am atribui lui toate relele şi suferinţele vieţii. Dar oare bucuriile vieţii nu ţin de voinţa lui Dumnezeu? Dar ce este Dumnezeu? Un tiran nemilos care îşi impune voinţa cu orice preţ supuşilor? Un dictator? Uităm că am început rugăciunea invocându-l cu numele de Tată? Tată... facă-se voia ta. Dumnezeu ar fi un tată degenerat dacă şi-ar găsi plăcerea în a-şi vedea copiii suferind şi plângând. Nu, Dumnezeu care, cum spune apostolul Pavel, este "bogat în îndurare", Dumnezeu care este "iubire" cum îl defineşte Apostolul Ioan, este un tată care vrea binele copiilor săi, vrea fericirea, viaţa, sănătatea, deplina realizare a dorinţelor şi aspiraţiilor frumoase ale fiilor săi.

E adevărat că gândurile noastre nu sunt întotdeauna gândurile lui Dumnezeu, şi căile noastre nu sunt totdeauna căile lui. Voinţa noastră poate contrasta cu voinţa lui Dumnezeu. Sunt în viaţă momente de întuneric, de îndoială, de teamă, de nelinişte, de suferinţă sufletească sau fizică, situaţii care, pentru logica umană, sunt nedrepte sau absurde. Pentru mintea omenească nu există întotdeauna explicaţii pentru ce se abate asupra noastră o suferinţă sau alta şi Dumnezeu nu ne explică de ce voinţa sa nu coincide întotdeauna cu voinţa noastră. Dar ştim că ultimul cuvânt nu-l are nici crucea, nici suferinţa, ci învierea, biruinţa, fericirea. Suferinţa nu este altceva decât semnul care prevesteşte fericirea. Sfântul Pavel le scrie Romanilor: "Ştim că toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, şi anume, al celor care sunt chemaţi după planul lui" (8,28). Îndărătul fiecărei suferinţe e un bine pe care nici măcar nu-l bănuim. Acest lucru îl ilustrează foarte bine o anecdotă orientală:

"Un ţăran, pe nume Mikael, şi-a pierdut iapa, singura lui avuţie.
- Ţi-ai pierdut unica avuţie; ce nenorocire, cât de necăjit trebuie să fii! - i-au spus vecinii.
- De unde ştiţi că mi s-a întâmplat o nenorocire?
A doua zi iapa s-a întors însoţită de trei armăsari.
- Ce noroc pe tine Mikael!
- De unde ştiţi că e un noroc? - i-a întrebat Mikael pe vecini. În ziua următoare, încercând să dreseze un armăsar, unul dintre fiii lui Mikael şi-a rupt piciorul. Vecinii:
- Ce nenorocire!
- Sunteţi siguri? - i-a întrebat el.
După câteva zile izbucneşte războiul. Fiul lui Mikael, având piciorul rupt, nu e înrolat în armată. Scapă de război, scapă de moarte."

Una dintre cele mai nesuferite expresii pentru urechile noastre este expresia "ascultare oarbă". Ce înseamnă ascultarea oarbă? Ascultarea oarbă înseamnă ascultarea de propria voinţă, fără a ţine cont de voinţa lui Dumnezeu. Călăuziţi de voinţa noastră, suntem ca nişte cârtiţe oarbe. Acceptând voinţa lui Dumnezeu, acceptăm ochii lui Dumnezeu. Şi astfel ascultarea oarbă devine o ascultare luminată, luminată de ochii lui Dumnezeu; intervine misterul, dar dispare absurdul. Nu mai pluteşti în nesiguranţă. Viaţa are o ţintă precisă şi e bine pilotată. Ca într-o călătorie cu avionul. După ce avionul s-a înălţat în văzduh, pasagerii care plutesc între cer şi pământ, nu mai au nici un punct de sprijin, nici o posibilitate de a se ajuta, viaţa nu mai este în mâinile lor, nu le mai aparţine. Pasagerii nu cunosc nimic din complicata aparatură de bord, nu cunosc condiţiile atmosferice din văzduh. Viaţa lor e în mâinile comandantului. Ei sunt siguri că acesta îi va conduce la destinaţie, căci cunoaşte toate secretele aparatului de zbor. Când am acceptat voinţa lui Dumnezeu, viaţa noastră este în mâini sigure. Comandantul vieţii noastre vede totul, cunoaşte totul, în plus, e Tatăl nostru.

A accepta voinţa lui Dumnezeu nu este întotdeauna uşor. Uneori confruntarea dintre voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu e dură, dramatică, dureroasă. Să nu ne mirăm. Şi în viaţa lui Isus s-a întâmplat acest lucru. Să ne gândim la scena agoniei. Ce luptă, ce sfâşiere, ce tragedie a avut loc în inima Mântuitorului! Omul din el voia să trăiască, sensibilitatea sa umană nu accepta ideea morţii, îl făcea să transpire sânge. Voinţa Tatălui era alta. În cele din urmă Isus este învins, glorios învins, voinţa Tatălui triumfă; Tată nu voia mea, ci a ta să se facă. Dar triumful e de partea lui Isus, a învinsului.

Nu există o victorie mai măreaţă decât victoria unei voinţe omeneşti învinsă de voinţa lui Dumnezeu. Vă amintiţi de scena aceea misterioasă de la vadul Iabocului descrisă în cartea Genezei, capitolul 32? Iacob luptă o noapte întreagă, până în revărsatul zorilor, cu Dumnezeu. Dumnezeu, în timpul luptei, l-a lovit la încheietura coapsei, astfel încât i-a scrântit încheietura coapsei lui Iacob. Şi ce ne spune în continuare textul biblic este de-a dreptul uluitor: Iacob, omul mutilat, cu coapsa zdrobită e învingătorul. Dumnezeu cere să fie lăsat să plece. Şi îi schimbă numele din Iacob în Israel: "Numele tău nu va mai fi Iacob, ci te vei chema Israel (adică cel care luptă cu Dumnezeu). Căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor". În lupta, adesea crâncenă, dintre cele două voinţe, dintre om şi Dumnezeu, aparent omul iese învins, mutilat, cu voinţa distrusă, dar când în locul voinţei sale s-a impus voinţa lui Dumnezeu, omul este în realitate învingător, voinţa lui Dumnezeu fiind de acum voinţa lui, într-un fel, omul devine atotputernic asemenea lui Dumnezeu. Victoria în această luptă nu e posibilă fără rugăciune. De aceea Isus ne spune: când vă rugaţi spuneţi: - Tată... facă-se voia ta. El însuşi s-a rugat în agonia sa: "Tată, nu voia mea, ci a ta să se facă". Să nu uităm că agonia e un cuvânt grec care înseamnă luptă, confruntare. Nu e vorba de agonia fizică, acest lucru avea să se petreacă a doua zi, pe Calvar, ci de agonia, de lupta, de confruntarea între voinţa sa umană şi voinţa Tatălui.

Să ne recunoaştem slăbiciunea şi neputinţa noastră radicală în a împlini voinţa lui Dumnezeu, aşa cum o recunoaşte apostolul Pavel, scriindu-le romanilor: "Eu nu săvârşesc binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau" (7,19). Să implorăm permanent în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu, căci, după învăţătura aceluiaşi apostol, Dumnezeu care lucrează în noi, în bunătatea sa, ne face capabili nu numai să voim, dar să şi înfăptuim (Fil 2,13).