Revista "Familia creştină" - 04/2007

Pentru copii  

În micuţa sa fermă situată în mijlocul unei câmpii, un agricultor sărac se plângea prietenilor săi de faptul că în anul acela recolta a fost slabă: "Aoleu şi vai de mine! Şi anul acesta recolta este de calitate inferioară. Boabele de grâu, secară şi orz sunt mici, iar preţul va fi pe măsura lor, adică mic! Pe terenul meu ar creşte foarte bine piersicile, dar de unde să le iau? Cum aş putea să ajung în Ţara Îndepărtată în care cresc aceşti copaci şi să cumpăr câţiva? Este departe şi nu am timp!

Fiul acestui agricultor sărac, Alexandru, i-a spus: "Pot să merg eu şi cu sora mea, Loreta. Suntem mari şi cred că o să ne descurcăm în ţara aceea". Părinţii, la auzul acestei propuneri, au suspinat. Le era frică să-şi vadă copiii plecând singuri într-o călătorie aşa de lungă şi într-o ţară aşa de îndepărtată. Dar în cele din urmă, ştiind că nu mai aveau aproape nici o provizie în cămară, au acceptat. Au cumpărat pentru copii încălţări robuste şi un rucsac plin cu provizii. A doua zi, dis-de-dimineaţă, cei doi copii, luându-şi rămas bun de la părinţi, au plecat către acea ţară să cumpere copaci de piersici.

Au mers cei doi fraţi mult timp şi au străbătut o lungă bucată de drum, până la un moment dat, când au întâlnit o câmpie care era plină cu ochiuri de apă, noroi şi iarbă înaltă. Era Mlaştina cea Mare. Deodată auziră un fâşâit deasupra lor şi o barză mare se aşeză chiar lângă ei: "Eu sunt învăţătorul Picioarelungi, stăpânul acestei mlaştini. Cine sunteţi şi ce doriţi?" "Suntem doi copii şi vrem să traversăm această mlaştină" "Este imposibil pentru voi! Ca să reuşiţi trebuie să aveţi picioare lungi ca ale mele. Altfel, vă veţi afunda în noroiul mlaştinii până la gât". "Şi ce, picioarele noastre nu sunt destul de lungi?", a zis Alexandru. "Priveşte-mă şi vei vedea că pot şi eu să merg prin noroi". Dar nu apucă să facă prea mulţi paşi, că deîndată începu să se scufunde în noroi. "Ajută-mă Loreta, strigă speriat Alexandru!" Surioara îi întinse repede mâna şi trase cu toate puterile ei. În cele din urmă ajunseră din nou pe malul mlaştinii, în siguranţă.

"Totuşi, ar fi posibil să traversaţi mlaştina aceasta" spuse barza. "Aşezaţi-vă şi ascultaţi-mă puţin. Din patru crengi mai lungi şi mai groase din copac se pot face patru catalige la capătul cărora să legaţi câte un mănunchi gros de ramuri mici şi scurte. Suindu-vă pe aceste catalige, veţi avea picioarele mai lungi şi veţi reuşi să traversaţi mlaştina". Copiii s-au grăbit să găsească patru crengi mai groase în păduricea de lângă mlaştină, le-au tăiat cu securea pe care o aveau de acasă, au confecţionat un locaş în care să-şi fixeze picioarele şi după ce au exersat puţin mersul pe aceste catalige înainte de a intra în mlaştină, ca să înveţe să-şi ţină echilibrul, se îndreptară spre mlaştină. La început le-a fost frică, dar când au văzut că nu se mai scufundă în noroi, au prins curaj şi în scurt timp au trecut mlaştina. La sfârşit au mulţumit învăţătorului Picioarelungi şi au plecat mai departe.

"Am trecut de asta", a zis Alexandru bucuros către sora lui. Loreta părea în schimb că e îngrijorată. "Toate bune şi frumoase până aici, a zis ea, dar priveşte acel zid de stânci care se înalţă în faţa noastră! Cum crezi că o să trecem de el? Aproape că nici nu se văd vârfurile". "Să încercăm să urcăm", a spus Alexandru, fără ca să se descurajeze. Încercară să urce pe stânca dură, dar nu au urcat decât vreo trei metri, după care şi-au dat seama că nu mai aveau de ce să se ţină şi că era pericol să cadă pe spate. Au coborât înapoi şi s-au aşezat pe iarbă, amărâţi de noul obstacol care părea de netrecut.

Deodată apăru lângă ei o maimuţă: "Eu sunt învăţătorul Patrumâini. Ce faceţi aici, şi mai ales, de ce sunteţi aşa de trişti?" "Păi, vezi că noi am vrea să trecem peste aceste stânci; am încercat, dar este prea periculos". "Vă învăţ eu ce trebuie să faceţi. Să construiţi o scară lungă de zece metri, să o sprijiniţi pe stâncă, pentru că de la înălţimea aceea începe un drum mai uşor care vă va conduce dincolo de acest lanţ de stânci". Copiii se apucară de îndată de treabă, şi după ce au muncit vreo două ore, au reuşit să facă o scară lungă. Au rezemat-o de stânci, şi urcându-se pe ea, au ajuns într-adevăr la un drum care era uşor de parcurs. Odată ajunşi sus, au mulţumit învăţătorului Patrumâini şi au plecat mai departe. Lanţul de stânci se termină după ce au mers mai bine de jumătate de oră, iar la capătului drumului, în orizontul luminat de razele soarelui, ochii lor văzură Ţara Îndepărtată, pe care o căutau de atâta timp.

"Priveşte, strigă Alexandru. Uite acolo este Ţara Îndepărtată, ţara în care cresc piersicile. Am ajuns!" "Nu te grăbi să spui asta, îi zise Loreta. Priveşte ce apă mare se află între noi şi acea ţară. Cum o vom trece? Suntem mici şi nu suntem aşa de puternici să înotăm până acolo. Şi apoi apa este aşa de rece!" Un norişor auriu apăru lângă ei, iar din nor a ieşit un vrăjitor: "Eu sunt învăţătorul vrăjitor Bărcuţă. Cine sunteţi şi ce vreţi să faceţi aici?" "Suntem doi copii care vor să traverseze lacul, a zis de data aceasta Loreta, căci Alexandru îngheţase de frică la vederea vrăjitorului". "Dar ştiţi vreo vrajă sau aveţi vreo mătură fermecată ca să ajungeţi pe malul celălalt?" "Nu!" "Ei, nu-i nimic, tot mai aveţi o şansă să ajungeţi dincolo. Dar trebuie să munciţi ca să reuşiţi. Vreau să vă arăt cum se construieşte o barcă. Aşa veţi reuşi să traversaţi lacul".

Conduşi şi sfătuiţi de acel vrăjitor, cei doi copii se apucară de treabă. Erau aproape epuizaţi, dar reuşiră să termine barca. O lansară imediat pe apă, şi folosind două crengi mai lungi pe care le ciopliră sub formă de vâsle, au pornit către Ţara Îndepărtată. Nu apucară să ajungă bine şi să sară pe mal, că pe acolo trecu fiul regelui acelei ţări. "Uite ce barcă frumoasă, spuse el. A cui este?" "A noastră", răspunseră copiii. "Vreau să o cumpăr. Vreţi să primiţi acest sac plin cu bani de aur în locul bărcii voastre?" "Da, cum să nu", ziseră Alexandru şi Loreta într-un glas. Prinţul plecă în drumul său, iar cei doi copii rămaseră cu sacul plin cu bani: "Acum avem bani ca să cumpărăm piersici. Putem să cumpărăm chiar şi o sută de copaci de piersici".

Loreta însă era din nou preocupată. "Ce s-a mai întâmplat, nu te bucuri că acum avem bani?" "Ba da, zise ea, dar cum vom reuşi să ne întoarcem pe drumul pe care am venit cu atâţia copaci după noi?" "Nici o grijă. Cumpărăm mai puţini copaci, iar cu restul o să luăm un cal şi o căruţă ca să transportăm copacii! Am învăţat să trecem o mlaştină, să traversăm lanţul de stânci şi lacul acesta mare, iar acum să ne împotmolim? Nu! De acum învăţăm cum să facem ca munca să ne fie mai uşoară". Pe un alt drum, mai lung, dar care nu avea aşa de multe obstacole, cei doi copii s-au întors acasă şi au făcut o mare bucurie părinţilor lor.


Alexandru şi Loreta au ajuns în Ţara Îndepărtată doar pentru că au întâlnit pe acei învăţători şi au pus în practică sfaturile lor. Aici stă secretul reuşitei lor. Mulţi consideră că figura învăţătorului este în decădere. Dar de fapt, învăţătorul trebuie de cele mai multe ori să rămână puţin ascuns pentru ca elevii "să înveţe a învăţa singuri", şi folosindu-se de instrumentele tehnice obţinute în urma cunoştinţelor dobândite, să fie folositori tuturor. Elevul care priveşte mult la programele de la televizor sau se joacă des şi mult la computer, de cele mai multe ori se plictiseşte la şcoală. Fără să-şi dea seama, i se pare că ar învăţa mult mai mult dacă ar viziona programe instructive la televizor sau la computer, că astea ar fi mai potrivite pentru a învăţa. Dar multe experimente de instruire pe această cale a elevilor dau faliment, nu reuşesc, eşuează, şi de multe ori te fac să-ţi pui întrebarea: atunci care ar mai putea fi rolul adulţilor şi al părinţilor, dacă ei sunt înlocuiţi de aceste aparate?

Din momentul în care familia şi şcoala au pierdut controlul asupra dimensiunii informative a copiilor, au pierdut în acelaşi timp şi puterea de formare, de educare a lor. Legat de această idee, cineva a ajuns să numească televizorul ca un al doilea părinte pentru copil, în sensul că, astăzi, copiii petrec mai mult timp cu televizorul decât cu părinţii lor. Părinţii în schimb pot să ajungă chiar pe locul patru sau cinci în viaţa copiilor lor, pentru că după televizor, ca spaţiu de timp acordat, vine computerul, muzica şi altele. Încurajată de această tendinţă de depreciere a poziţiei părinţilor în faţa copiilor, o firmă care a speculat acest lucru a început să ofere aşa-zise servicii telefonice care îi înlocuiesc pe părinţi atunci când aceştia trebuie să spună poveşti copiilor lor.

Dar şi declinul autorităţii şcolii faţă de elevi este exploatat. Cineva a ajuns să spună că şcoala este mai mult un loc de detenţie decât de atenţie. Şi totuşi, copiii timpurilor noastre au aşa de multă nevoie de învăţătorul adult. Într-o lume în care informaţia deformează, destructurează, pentru că este haotică şi ilogică, doar un adult poate să le prezinte celor mici o structură vie de viaţă normală. Aceasta poate avea loc doar atunci când există un contact viu şi fructuos între cei care educă şi copii. Acesta este rostul povestirii: de ai face pe copii să înţeleagă că pentru a depăşi obstacolele care apar în viaţă spre acea Ţară Îndepărtată, adică vârsta adultă, sunt necesari învăţătorii. Ei pot să transmită înţelepciunea vieţii pe care televizoarele şi computerele nu o posedă niciodată.