Revista "Familia creștină" - 04/2007 

Spiritualitate  

Cum ne face puternici slăbiciunea Crucii? (II)
Peter Kreeft

Istorioară: De ce există învățători și profesori?CuprinsAu existat realmente Adam și Eva?

 

A doua formă de "slăbiciune" ne este proprie doar nouă, nu lui Cristos, dar nici această a doua formă nu e de respins. Este finitudinea noastră, calitatea de creaturi. Am fost creați. Prin urmare, depindem de Dumnezeu întru totul, cu însăși existența noastră și cu tot ceea ce decurge din ea. Nimic din ceea ce avem nu este al nostru pentru că însăși ființa noastră nu este a noastră. Suntem ai lui Dumnezeu. (Sinuciderea, prin urmare, este furt.) Nu avem drepturi în raport cu Dumnezeu. Nici o creatură nu are, nici chiar cel mai mare arhanghel.

Nici o creatură nu este atotputernică, dar nici cu totul neputincioasă. Nici chiar un arhanghel nu poate crea un univers ori mântui un suflet, și până și un fir de nisip Îl poate manifesta pe Dumnezeu, poate jena un picior și o minte, și poate decide o bătălie și un război.

Nici chiar în veșnicie vreo creatură nu Îl va epuiza pe Dumnezeu și nu va sfârși explorarea iubirii Lui. Dumnezeu va fi mereu mai mult. Nu vom pierde niciodată incomparabila plăcere a smereniei, a adorării unui erou. Ce caraghios să te revolți împotriva acelei "slăbiciuni".

Și ce caraghios să respingem compensarea lui Dumnezeu și a naturii pentru acea slăbiciune, adică interdependența reciprocă, solidaritatea, cooperarea, altruismul. Ne purtăm unii altuia greutățile, îndeplinind astfel legea lui Cristos (Gal 6, 2). Cred că expresia "legea lui Cristos" înseamnă mai mult decât doar să ascultăm poruncile lui Cristos; cred că înseamnă să trăim viața lui Cristos. Cred că legea lui Cristos este mai curând ca legea gravității decât ca legea pământului aici. Merele care cad îndeplinesc legea gravității, iar noi, purtându-ne unii altora greutățile, îndeplinim legea lui Cristos.

Căsătoria este exemplul prin excelență de purtare reciprocă a greutăților. Bărbații au nevoie de femei, după cum a observat Dumnezeu la creație: "Nu e bine ca omul să fie singur" (Gen 2, 18). Și femeile au nevoie de bărbați. Adesea și unii și alții se revoltă azi împotriva acestei nevoi. Aceasta este revoltă împotriva legii lui Cristos, care este înscrisă în legea naturii umane. Însăși imaginea lui Dumnezeu este identificată în Geneză 1, 27 ca "bărbat și femeie".

În sfârșit, există o a treia formă de slăbiciune, împotriva căreia e drept să ne revoltăm: slăbiciunea păcatului și efectele lui. E bine să fim limitați, dar nu căzuți. Suntem cu toții a-normali, nu ne aflăm în starea noastră naturală. În acest caz facem bine să ne luptăm împotriva a ceea ce suntem, pentru că ceea ce suntem nu este natural, nu este ceea ce a plănuit Dumnezeu. Nemulțumirea față de slăbiciunea noastră morală și spirituală dă mărturie implicit că avem cunoștință de ceva mai bun - un reper după care ne măsurăm pe noi înșine, viețile noastre, și le găsim precare. Este amintirea Edenului cea care ne cauzează cearta de acum ca între îndrăgostiți cu lumea, cu această sălbăticie "la est de Eden" (Gen 3, 24).

Din cauză că suntem slabi moral ni se poruncește să ne rugăm "nu ne duce pe noi în ispită", adică în încercări și dificultăți. Pentru că toți ne avem propriile noastre limite. Dacă Dumnezeu nu ar fi scurtat zilele Marii Încercări, nici chiar sfinții nu ar rezista și nu ar fi mântuiți (Mt 24, 22).

Nu suntem slabi doar moral, ci și intelectual: ignoranți, proști, nătângi. Păcatul nu e doar prostie, cum învăța Platon, și cu siguranță cauza lui nu este doar ignoranța, cum învăța Platon: ignoranța nu este cauza păcatului, ea este efectul păcatului.

Și trupul nostru este slab din cauza păcatului. Odată ce sufletul și-a declarat independența față de Dumnezeu, sursa întregii vieți și puteri, trupul s-a slăbit, pentru că a devenit mai independent față de suflet, sursa vieții lui. Moartea este astfel rezultatul necesar al păcatului. E ca un magnet. Dumnezeu este ca magnetul care ține împreună două inele de fier, sufletul și trupul. Dacă îndepărtezi magnetul, inelele cad. Odată ce ne-am despărțit de Dumnezeu, ce am putea face decât să murim? Și odată ce suntem cu Dumnezeu, ce am putea face decât să trăim mereu?

Trebuie să acceptăm ascultarea față de Tatăl ca prima noastră "slăbiciune", și trebuie să acceptăm că suntem limitați ca a doua noastră "slăbiciune", dar trebuie oare să ne acceptăm si a treia noastră slăbiciune, starea de păcat? Da și nu. Păcatul este ca un cancer. Când avem cancer, trebuie să acceptăm acest fapt cu intelectul, dar nu cu voința. Trebuie să acceptăm adevărul, dar nu și bunătatea cancerului, căci cancerul nu este bun. Să-l acceptăm teoretic, dar nu practic. Trebuie să ne luptăm cu el la nivelul practic. Același lucru este valabil cu păcatul.

Lumea este adesea încurcată cu privire la acest lucru simplu. Chiar și o minte mare ca a lui Carl Jung pare să se prindă în această încurcătură mortală când ne spune "să ne acceptăm partea întunecată, umbra". Nu! Dumnezeu a trebuit să moară și să sufere ororile iadului ca să ne mântuie de acea parte întunecată. Cum îndrăznim să o "acceptăm" când Cel Sfânt i-a declarat război veșnic? Cum îndrăznim să fim neutri când Dumnezeu alege? Cum îndrăznim să ne jucăm de-a Chamberlain la München cu găselnițele iadului? O singură soartă este potrivită pentru o astfel de nevolnicie spirituală. Uitați-vă în Apocalipsă 3, 16. Ceea ce Dumnezeu a scuipat, nimeni să nu mănânce!

Mă aventurez acum în zonele mai adânci, mai periculoase ale problemei noastre.

Slăbiciunea ne devine putere când Dumnezeu intră în slăbiciunea noastră. Ca un doctor care anesteziază un pacient astfel încât acesta încetează să mai fie un agent și devine un pacient, de nu se mai agită pe masa de operație, Dumnezeu ne slăbește ca să ne poată opera, ceea ce altfel ar fi imposibil.

Acest lucru este adevărat mai ales despre moarte. Moartea este o operație radicală, și trebuie să fim radical anesteziați pentru ea. Dumnezeu vrea să ne pătrundă în inimă, în ființa noastră cea mai intimă. Inima trebuie să înceteze să bată pentru ca operația să poată avea loc.

Același lucru funcționează în feluri mai mici înainte de moarte, în morți mai mici. Dumnezeu trebuie să ne facă K. O. mai întâi ca să ne poată salva de la înec, pentru că ne agităm bezmetic. Trebuie să ne golească cu o palmă mâinile de jucării ca să ni le umple cu bucuriile Lui.

Până aici e bine. Acel principiu este destul de bine cunoscut. Dar când ne ducem la mistici și citim expresiile lor ciudate despre "a deveni nimic", consumarea slăbiciunii, dăm din cap a neînțelegere și suspiciune. Cu toate acestea, felul cum înțeleg misticii "nimicnicia" în fața lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât același principiu dus până la concluzia lui logică. Dacă puterea lui Dumnezeu ne umple când suntem slabi, și măreția lui Dumnezeu ne umple când suntem mici, atunci deplinătatea lui Dumnezeu ne umple când nu suntem nimic.

Dar trebuie să distingem două feluri de "nimic". Misticii orientali par să spună că sufletul nu este "nimic" pentru că nu este real. Ei privesc prin "iluzia" individualității. Par să spună că nu suntem de fapt creaturi deloc, ci Dumnezeu. Pentru că totul este Dumnezeu dacă ești panteist. E pur și simplu greșit, pentru că Dumnezeu ne-a creat deosebiți de El.

În schimb, "nimicnicia" misticului creștin este nimicnicia lipsei propriei voințe și a lipsei încântării de sine. "Nu voia mea, ci voia Ta să fie" este formula fundamentală pentru orice fel de sfințenie, nu doar aceea a misticilor. Nu are nimic mistic în mod deosebit. Dar când, răpit de Dumnezeu într-o pre-gustare a viziunii fericitoare a raiului, misticul hăruit își pierde și toată conștiința de sine, i se pare că nu mai este nimic, pentru că nu se mai uită la sine, ci doar la Dumnezeu. Dar, desigur, este tot acolo, pentru că trebuie să existe sine pentru a exercita actul uitării de sine. Cine uită? Cu siguranță, nu Dumnezeu, pentru că atotștiința nu uită.

Misticul creștin experimentează o fericire în această slăbiciune totală aproape de nimicire, pentru că ea este încredere totală, lăsare totală în brațele lui Dumnezeu, aceea de a fi ținut de Abba, Tăticul. Toată grija și preocuparea de sine se topesc. Aceasta este smerenia totală. După cum mândria este primul păcat, păcatul demonic, tot așa smerenia este prima virtute.

Mândria nu înseamnă o opinie exagerată despre propria valoare; aceasta este vanitatea. Mândria înseamnă să ne jucăm de-a Dumnezeu, să cerem să fim Dumnezeu. "Mai bine să domnesc în iad decât să slujesc în rai", spune Satana, justificându-și revolta, în "Paradisul pierdut" al lui Milton. Aceasta este formula mândriei. Mândria este "facă-se voia mea" cu totul.

Smerenia este "fie voia Ta". Smerenia este concentrată asupra lui Dumnezeu, nu asupra sinelui. Smerenia nu este o părere exagerat de proastă despre sine. Smerenia este uitare de sine. Un om smerit nu-ți spune niciodată cât de rău este. E prea ocupat să se gândească la tine ca să vorbească despre sine. De aceea smerenia este o asemenea bucurie și atât de aproape de viziunea fericitoare, unde vom fi așa de fascinați de Dumnezeu că uităm de noi de tot, ca misticii. Combinând aceste două lucruri - formula "nu voia mea, ci voia Ta să fie" adoptată total de voință și completa uitare de sine a minții - putem începe probabil să înțelegem cum de misticii găsesc o bucurie incomparabilă în a deveni nimic. Este fiorul misterios pe care îl simțim când Îi cântăm Sfântului Spirit: "Suflă, suflă, suflă până când voi fi / Doar suflul Spiritului Care suflă în mine."

Este foarte greu să vorbești despre aceasta, despre extaz. Uneori sună caraghios. E ușor să fie neînțeles. Nu poate fi explicat în cuvintele obișnuite. E ca și îndrăgostirea. Este îndrăgostire. Nu e o idee, să fie explicată, ci o experiență, să fie trăită, sau cel puțin cu care să ne identificăm, cu mintea și cu inima deschise.

Care e legătura cu Crucea? Pe lângă că ne-a salvat de păcat, Crucea ne-a arătat natura extazului trinitar al lui Dumnezeu, Spiritul iubirii dătătoare de sine dintre Tatăl și Fiul, secretul însuși al vieții interioare a lui Dumnezeu. Crucea pe care Dumnezeu a înfipt-o ca o spadă în pământul Calvarului a fost ținută de plăsele din cer. Cerul i-a făcut lama. Crucea s-a războit cu păcatul și cu moartea în timp, dar a exprimat pace și viață în veșnicie.

"Voia Ta, nu voia mea să fie" nu este doar cel mai greu lucru pe care-l putem face (asta ne-a făcut păcatul), ci este și cel mai fericit și eliberator lucru pe care-l putem face (asta ne-a oferit harul). Un miliard de experimente au demonstrat punct cu punct dincolo de orice îndoială: oridecâteori țintim la fericire de parcă am fi Dumnezeu, exersându-ne puterea și controlul, sfârșim în nefericire, indiferent dacă obținem ceea ce doream ori nu. Căci dacă-l obținem, ne plictisim; dacă nu-l obținem, suntem frustrați. Dar oridecâteori devenim nimic, devenim slabi de tot, oridecâteori spunem și vrem din toată inima ca "nu voia mea, ci voia Ta să fie", găsim cea mai mare fericire, bucurie, și pace posibile pe lumea aceasta. Cu toate acestea, în ciuda miliardelor de confirmări experimentale ale acestui adevăr, continuăm să încercăm alte experimente cu fericirea în afara lui Dumnezeu și în afara supunerii în fața lui Dumnezeu, astfel în mod repetat vânzându-ne dreptul din naștere la bucurie. Cu alte cuvinte, suntem nebuni. Păcatul este nebunie.

Inima Islamului este adevărul puternic pe care tocmai l-am văzut. "Islam" înseamnă două lucruri: "supunere" și "pace" (înrudit cu "shalom"). Supunerea în fața lui Dumnezeu ("Allah", "Unicul") este drumul către pace. Dante a exprimat acest lucru în câteva cuvinte pe care T. S. Eliot le-a numit versul cel mai profund din toată literatura: "În voința Lui e pacea noastră" ("E 'n la sua volontade è nostra pace", "Paradisul", III, 85).

Această slăbiciune este însăși puterea lui Dumnezeu, secretul atotputerniciei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este atotputernic pentru că poate crea un univers sau face minuni. Dumnezeu este atotputernic pentru că este iubire, pentru că poate ceda în fața Sa, pentru că poate fi slab. Nici un teist, numai un creștin poate înțelege secretul atotputerniciei. Un Dumnezeu care este doar unul nu poate fi atotputernic. Doar Treimea, doar Dumnezeu care mereu Se poate goli pe Sine de Sine poate fi atotputernic.

Ne gândim de obicei la Tatăl ca sursa atotputerniciei, dar toate cele trei persoane sunt necesare pentru atotputernicie. Atotputernicia apare doar când ajungem la Sfântul Spirit, care este iubirea dintre Tatăl și Fiul, Unul față de Altul. Când Spiritul intră în noi, întreaga Treime intră în noi și Își trăiește viața în și prin noi. Crucea glorioasă a Treimii veșnice și Crucea însângerată a Calvarului se amestecă în sufletele și viețile noastre când participăm la bucuria iubirii dumnezeiești și la suferința răscumpărării dumnezeiești.

traducere: Andrei Goția
sursa: © PeterKreeft.com

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire