Revista "Familia creștină" - 04/2007 

Editorial  

Let's go!
Marina Fara

Câteva sfaturi pentru tațiCuprins

 

În sumarul prezentei ediții a revistei noastre, există o trimitere la condiția taților. Este incontestabil că misiunea tatălui de familie implică un plus de responsabilitate și o foarte serioasă asumare, în ambianța actuală, dominată de cultura forței, a puterii lumești, a posesiei.

Vulnerabilități

Această cultură dominantă actuală atacă instituțiile tradiționale și în primul rând familia. Tatăl, prin tradiție, "stâlpul", apărătorul familiei, vede cum în contextul de viață din ce în ce mai agresiv și instabil, misiunea lui de apărător, de susținător al familiei devine foarte dificilă și plină de neprevăzut.

Cu ani în urmă, când se întrezărea o evoluție planetară spre violență, instabilitate, individualism, relativizare a valorilor, se observau de asemenea, semnele unui complex de teamă din partea unei categorii de tați. Era teama privind propria capacitate de a-și apăra familia și de asemenea, de a rezista ei înșiși, apărându-și familia.

În statistici, multe abandonuri paterne - gest extrem de lașitate - începuseră să se datoreze acestei vulnerabilități, acestei neîncrederi a tatălui (mărturisite sau nu) în capacitatea proprie de a face față adversităților.

Lașitate contrară imaginii puternice pe care tatăl este îndreptățit și chemat să o asume, această vulnerabilitate a fost destul de exagerat interpretată de un val de opinie la care au aderat militanți zgomotoși, unii de circumstanță (vedete din media, artiști, scriitori, atrași de aspectul spectaculos al unei asemenea contradicții) și alții cu "țintă" precisă, de exemplu mișcările feministe.

Valul acesta de opinie a fost destul de puternic pentru a destabiliza, a "șubrezi" și mai mult figura tatălui în mentalitatea generală, mentalitate care - în societatea globală - invadează familia. De exemplu, în multe neînțelegeri familiale, o astfel de mentalitate a înlesnit calea rupturii definitive.

Modelul Tatălui ceresc

Au existat însă voci care au angajat o rezistență a familiilor față de aceste derapaje puternice. De exemplu, o întreagă operă pastorală, filozofică, socială, inspirată de învățătura și eforturile personale ale papei Ioan Paul al II-lea, a promovat o cultură în care familia este protagonista propriei sale creșteri și fericiri, pe stânca tare a credinței și a valorilor. În dialogul multifațetic - interreligios și intercultural -, în jurul acestor valori comune, s-au întâlnit cele mai diferite tradiții. Modelul de paternitate este unanim recunoscut a fi - în iubire, jertfă, forță de ocrotire, responsabilitate - acela al Tatălui ceresc. Tatălui ceresc i se încredințează familiile întregi, dar și în mod special tații de familie, pentru a găsi în resursele proprii, cu ochii credinței, capacitatea de a face față dificultăților.

Familia creștină - având ca model de relație Sfânta Treime - nu mizează pe absolutizarea individualității, ci pe calitatea relației. Fiecare membru al familiei există și se realizează prin și pentru ceilalți membri. Sau, cum spune o zicală: mama este oglinda tatălui, tatăl este oglinda mamei, copiii sunt oglinda părinților. Tatăl ceresc însuși, - model al taților "tereștri" - există, se manifestă în relație cu Fiul și cu Duhul Sfânt, în cadrul Sfintei Treimi, care este Dumnezeu.

Un tată de familie care își părăsește misiunea, disperat că nu poate rezista greutăților, oglindește la rândul lui o relație defectuoasă în cadrul propriei familii. Din păcate, în multe familii în care s-a produs ruptura datorată vulnerabilității paterne, a învins de fapt, incapacitatea celorlalți membri, în primul rând a soției, de a-i fi alături prin iubire, de a comunica, de a se relaționa.

Solidaritatea - o virtute inventată în familie

Există însă - chiar la îndemâna noastră - exemple fericite, în care criza a fost depășită datorită înțelepciunii de a rezista și de a-l înțelege pe celălalt. Înarmată cu această înțelepciune, soția cheamă alte persoane (din familie sau din apropierea familiei), să se solidarizeze și să preia din greutățile prea mari. Solidaritatea rămâne o virtute care așteaptă să fie mai mult folosită, în zilele noastre.

Este cunoscută capacitatea de responsabilizare, de solidarizare și de sacrificiu care însoțește forța masculină în situații extreme.

Exemplul cel mai recent ni l-a oferit profesorul Liviu Librescu, care a murit apărându-și cu propriul său trup studenții, blocându-i ușa atacatorului ucigaș. În clipa decisivă, pentru el nu a prevalat salvarea sa personală, îndreptățirea sa la supraviețuire, ca somitate științifică mondială. Nu a ezitat să-și împlinească datoria de tip patern, a profesorului față de tinerii ce-i fuseseră încredințați.

Privind de asemenea la episoadele de eroism din 11 Septembrie 2001, s-a evidențiat, printre atâția alții, cel ce a organizat rezistența în avionul care în felul acesta - chiar cu șansa minimă de se salva - nu și-a mai atins ținta ucigașă. Bărbatul s-a gândit mai întâi la responsabilitatea sa față de propria familie, căreia avea să-i lase un testament valoros. Era tocmai gestul pe care urma să-l facă, era un model de atitudine: rezistență în fața răului, responsabilitate, sacrificiu până la eroism. Și-a încurajat familia, prin telefon, iar apoi a lansat captivilor din avion chemarea la acțiunea salvatoare: Let's go! Chemarea aceasta la rezistență responsabilă și eroică împotriva agresiunii absurde, oricât de puternice, a devenit emblematică, definind alternativa sublimă la pasivitate, la descurajare, atunci când în joc sunt normalitatea și siguranța vieții.

Aceste resorturi sufletești se cer trezite atunci când e amenințată soarta familiei, locul de unde pornește - și unde se întoarce - pacea socială.

Familia autentică e teritoriul în care ești iubit doar pentru că exiști. Aici respiră zilnic o bucurie a admirației reciproce și în felul acesta se petrece o creștere substanțială a tuturor, ca persoane. Și poate tocmai aici, în această bucurie a admirației, firească în familie, ar putea fi căutate și cultivate în mod optim acele tainice resorturi care schimbă sensul unui pas decisiv: în loc de abandon, unul de asumare.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire