Revista "Familia creştină" - 01/2007

Spiritualitate  

Cred atâţia

Nu cu mult timp în urmă, o cunoscută actriţă declara într-un interviu acordat unei reviste: "Eu sunt catolică, totuşi cred în reincarnare. Am verificat deja că această viaţă a mea este a treia viaţă. Prima dată am fost o principesă egipteană. Apoi, o matroană din Imperiul Roman. Şi acum, m-am reincarnat ca actriţă". Este cu adevărat incredibil să constatăm că este mereu mai mare numărul celor care, deşi sunt catolici, acceptă reincarnarea. Sondajul realizat în Argentina, în majoritate catolică, de agenţia Gallup, a arătat că 33% dintre cei intervievaţi cred în ea. În Europa, 40% din populaţie acceptă această credinţă. În Brazilia, nici mai mult, nici mai puţin de 70% dintre locuitori sunt "reincarnaţionişti".

La rândul lor, 34% dintre catolici, 29% dintre protestanţi şi 20% dintre necredincioşi, în ziua de astăzi, o profesează. Aşadar, credinţa în reincarnare constituie un fenomen de anvergură mondială. Şi, din moment ce este vorba de un articol de mare consum, atât la radio, cât şi la televiziune, ziarele, revistele şi, în ultima vreme, cinematografia se îngrijesc să-l ţină continuu între ofertele lor. Dar de ce seduce atâta lume această doctrină?

Ce este reincarnarea?

Reincarnarea este credinţa conform căreia, la moartea unei persoane, sufletul său se desparte momentan de trup şi, după un timp, ia un alt trup diferit, pentru a se naşte din nou pe pământ. De aceea, fiinţele umane ar trece prin mai multe vieţi în lumea aceasta. De ce are nevoie sufletul să se reincarneze? De ce într-o nouă existenţă trebuie să plătească păcatele comise în viaţa prezentă sau să primească răsplată pentru că a avut o conduită onestă? Sufletul este, spun ei, în continuă evoluţie. Şi reincarnările succesive îi permit să înainteze până când ajunge la perfecţiune. În acel moment, se transformă într-un spirit curat, nu mai are nevoie de reincarnări şi se cufundă pentru totdeauna în infinitul veşniciei.

Această lege oarbă, care constrânge la reincarnare într-un destin inevitabil, este numită legea karma. Conform acestei doctrine, trupul nu ar fi nimic altceva decât o tunică efemeră, de care se scapă, pe care sufletul nemuritor a ţesut-o din necesitate şi pe care, o dată consumată, o lasă la o parte pentru a-şi ţese alta. Există o formă de reincarnaţionism care cutremură şi mai mult, numită "metempsihoză", conform căreia, dacă unul a fost foarte păcătos, sufletul său poate ajunge să se reincarneze într-un animal şi chiar într-o plantă!

Avantajele pe care le oferă

Cei care cred în reincarnare cred că aceasta oferă multe avantaje. În primul rând, ne acordă o a doua (sau a treia, sau a patra) oportunitate. Ar fi nedrept să riscăm tot viitorul nostru o singură dată. De asemenea, ne-ar nelinişti să trebuiască să ne mulţumim cu o singură existenţă, uneori foarte tristă şi dureroasă. Reincarnarea, în schimb, permite să se înceapă din nou. Pe de altă parte, timpul unei singure vieţi umane nu este suficient pentru a dobândi perfecţiunea necesară. Aceasta cere o lungă ucenicie, care se dobândeşte treptat. Nici măcar oamenii cei mai buni nu sunt, în momentul morţii, într-o atare stare de perfecţiune. În schimb, reincarnarea permite să se ajungă la această perfecţiune în alte trupuri.

În sfârşit, reincarnarea ajută la explicarea anumitor fenomene incomprehensibile, cum ar fi, de exemplu, faptul că unele persoane sunt mai inteligente decât altele, că durerea este atât de diferit distribuită între oameni, că există simpatii sau antipatii între persoane, că unele căsătorii sunt nefericite... sau moartea precoce a copiilor. Toate acestea se înţeleg mai bine dacă aceste persoane plătesc datoriile sau adună meritele din vieţile anterioare.

Când încă nu exista

Prin urmare, reincarnarea este o doctrină care seduce şi care momeşte, pentru că pretinde că "rezolvă" chestiuni complicate ale vieţii umane. De asemenea, este atrăgătoare pentru curiozitatea mulţimii obişnuite să descopere în care personaj vestit s-au încarnat în trecut. Această aşteptare ajută, într-un fel, să uităm viaţa noastră nesemnificativă şi să evadăm din existenţa cenuşie şi de rutină în care suntem uneori cufundaţi. Dar cum s-a născut această credinţă în reincarnare?

Cele mai vechi civilizaţii, cum este cea sumeriană egipteană, chineză şi persană, nu au cunoscut-o. Efortul enorm pe care l-au dedicat pentru edificarea piramidelor, monumentelor şi altor construcţii funerare demonstrează că ei credeau într-o singură existenţă pământească. Dacă s-ar fi gândit că răposatul se va întoarce să se încarneze într-un altul, nu ar fi făcut acea risipă colosală de temple şi alte obiecte decorative cu care îl pregăteau pentru viaţa sa de dincolo.

De ce a apărut?

Prima dată când apare ideea reincarnării este în India, în secolul al VII-lea î.C. Acei oameni primitivi, încă foarte legaţi de mentalitatea agricolă, vedeau că toate lucrurile din natură, după ce şi-au parcurs ciclul, se întorceau. Astfel, soarele răsărea dimineaţa, apunea seara şi apoi răsărea din nou. Luna plină descreştea, dar revenea mereu la rotunjimea sa deplină. Stelele repetau aceleaşi faze şi etape în fiecare an. Anotimpurile verii şi iernii plecau şi se întorceau punctual. Ogoarele, florile, inundaţiile, totul urma un curs circular, de întoarcere veşnică. Întreaga viaţă părea compusă din cicluri care se repetau veşnic.

Această constatare i-a făcut să creadă că şi omul, când moare, trebuia să se întoarcă iarăşi pe pământ. Totuşi, văzând că trupul răposatului se descompunea, şi-au imaginat că sufletul se întorcea ca să ia un nou trup pentru a continua să trăiască. Cu timpul, au folosit această credinţă pentru a clarifica şi anumite chestiuni vitale, cum sunt inegalităţile umane menţionate mai sus, care altminteri erau inexplicabile pentru mentalitatea primitivă şi precară a acelei epoci. Atunci când a apărut budismul în India, în secolul al V-lea î.C, a adoptat credinţa în reincarnare. Şi, prin intermediul său, aceasta din urmă s-a extins în China, în Japonia, în Tibet şi, mai târziu, în Grecia şi la Roma. Şi astfel, a pătruns şi în celelalte religii, care au asumat-o între elementele fundamentale ale credinţei lor.

Deja Iob nu credea

Totuşi, evreii nu au voit niciodată să accepte ideea unei reincarnări şi, în scrierile lor, au refuzat-o complet. De exemplu, psalmul 38/39, care este o meditaţie despre scurtimea vieţii, spune: "Întoarce-ţi privirea de la mine, ca să mă înseninez, înainte de a mă duce şi de a nu mai fi" (v. 14). Şi Psalmul 48/49, reflectând asupra aceluiaşi destin care îi aşteaptă pe bogaţi şi pe săraci, adaugă: "Mormântul le va fi casă în veac, locuinţa lor din neam în neam" (v. 12). Şi sărmanul Iob, în timpul bolii sale teribile, îl imploră pe Dumnezeu, pe care îl consideră vinovat de suferinţa sa: "Lasă-mă, ca să pot să-mi vin puţin în fire, mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii" (10,21-22).

Nici măcar regele David

Credinţa conform căreia ne naştem o singură dată apare la fel în două episoade din viaţa regelui David. Primul, atunci când o femeie, într-o audienţă pe care a primit-o, îl face să reflecteze: "Noi vom muri şi vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna" (2Samuel 14,14). Al doilea, atunci când, la moartea fiului său, monarhul exclamă: "Câtă vreme copilul era viu, am postit şi am plâns... Dar acum el a murit; de ce să mai postesc? Îl mai pot eu, oare, întoarce? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va mai întoarce la mine" (2Samuel 12,22-23). Aşadar, vedem că, în Vechiul Testament, chiar şi atunci când nu se cunoştea ideea învierii, deja se ştia, cel puţin, că din moarte nu mai există întoarcere pe pământ niciodată.

Pătrunderea noutăţii

Totuşi, în jurul anului 200 î.C, s-a clarificat pentru totdeauna tema lumii de dincolo. În acea perioadă, a pătruns în poporul ebraic credinţa în înviere şi a fost definitiv respinsă posibilitatea reincarnării. Conform acestei credinţe inovatoare, atunci când o persoană moare, ea recuperează imediat viaţa. Dar nu pe pământ, ci într-o altă dimensiune numită "veşnicie". Şi începe să trăiască o viaţă diferită, fără limite de timp şi de spaţiu. O viaţă care nu poate să moară niciodată. Este aşa-numita viaţă veşnică. Această învăţătură apare pentru prima dată în Biblie în Cartea profetului Daniel. Aici, un înger revelează acest mare secret: "Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţa veşnică, iar alţii spre ocara şi ruşinea veşnică" (12,2). Prin urmare, este evident că pasul ce urmează imediat după moarte este viaţa veşnică, şi care va fi fericită pentru cei buni şi dureroasă pentru cei păcătoşi. Oricum, va fi veşnică.

A doua oară când o întâlnim este într-o relatare în care regele Antioh al IV-lea din Siria torturează şapte fraţi iudei, pentru a-i obliga să părăsească credinţa lor. În timp ce murea, al doilea a spus regelui: "Tu... ne scoţi din viaţa prezentă, dar regele lumii... ne va învia la o viaţă nouă şi veşnică" (2Macabei 7,9). Al şaptelea, murind, a exclamat: "Deja fraţii mei, care au suportat puţină durere, au obţinut de la Dumnezeu moştenirea vieţii veşnice" (2Macabei 7,36). Aşadar, pentru Vechiul Testament, este imposibilă întoarcerea, după moarte, la viaţa pământească. Oricât de scurtă şi dureroasă a fost existenţa umană, după moarte începe învierea.

Ceea ce a spus Isus

Isus Cristos, cu autoritatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, a confirmat în mod oficial această învăţătură. Cu parabola bogatului (cf. Luca 16,19-31), a povestit că, murind un cerşetor sărac, numit Lazăr, îngerii l-au dus imediat în cer. În aceleaşi zile a murit şi omul bogat şi insensibil, şi a fost dus în iad pentru a fi chinuit de flăcări de foc. Isus nu a spus că acest om bogat trebuia să se reincarneze pentru a ispăşi numeroasele sale păcate pe pământ. Dimpotrivă, parabola explică faptul că, pentru că a folosit în mod nedrept multele bunuri pe care le-a primit pe pământ, trebuia "acum" (adică, în lumea de dincolo, în viaţa veşnică, şi nu pe pământ) să-şi ispăşească păcatele (cf. Luca 16,25).

Bogatul, disperat, imploră să i se permită lui Lazăr să se întoarcă pe pământ, pentru că are cinci fraţi la fel de păcătoşi ca şi el, cu scopul de a-i avertiza cu privire la ce îi aşteaptă dacă nu-şi schimbă viaţa (Luca 16,27-28). Totuşi, i se răspunde că nu este posibil, pentru că între această lume şi cealaltă există o prăpastie pe care nimeni nu o poate traversa (v. 26). Bogatul condamnat este cuprins pe bună dreptate de nelinişte când se confirmă că şi fraţii săi au o singură viaţă de trăit, o singură posibilitate, o singură oportunitate pentru a da un sens existenţei.

Soarta tâlharului cel bun

În timp ce Isus murea pe cruce, relatează Evanghelia că unul dintre tâlhari, răstignit alături de el, i-a spus: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta". Dacă Isus ar fi admis posibilitatea reincarnării, ar fi trebuit să-i spună: "Ai răbdare, sunt multe crimele tale; trebuie să treci prin diferite reincarnări, până te vei purifica total". Însă răspunsul a fost: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis" (Luca 23,43). Dacă "astăzi" va fi în paradis, este pentru că niciodată nu se mai putea întoarce să se nască în lumea aceasta.

Şi sfântul Paul refuză reincarnarea. De fapt, scriindu-le filipenilor, le spune: "Sunt constrâns de acestea două: am dorinţa să mă despart [de viaţa aceasta] şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup" (Filipeni 1,23-24). Dacă ar fi crezut posibilă reincarnarea, ar fi fost inutilă dorinţa sa de a muri, de vreme ce s-ar fi întors să se întâlnească cu frustrarea unei noi vieţi pământeşti.

O incoerenţă totală

Şi, explicând corintenilor ce se întâmplă în ziua morţii noastre, le spune: "Tot la fel este şi învierea din morţi: se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în ruşine şi se învie în mărire; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup firesc şi învie un trup spiritual" (1Corinteni 15,42-43). Poate, deci, un creştin să creadă în reincarnare? Evident că nu. Ideea de a lua un alt trup şi de a se întoarce pe pământ după moarte este absolut incompatibilă cu învăţăturile Bibliei. Cea mai decisivă şi lapidară afirmaţie biblică a faptului că reincarnarea nu poate să fie susţinută este conţinută în Scrisoarea către Evrei: "... oamenilor le este dat să moară o singură dată, iar după aceasta este judecata" (9,27).

Invitaţie la iresponsabilitate

Totuşi, nu numai Sfintele Scripturi ne împiedică să credem în reincarnare, dar şi simţul comun. Faptul că ea explică simpatiile şi antipatiile dintre persoane, discordiile căsătoriilor, inegalităţile în inteligenţa mulţimii sau morţile precoce, acum nu mai este acceptat cu seriozitate de nimeni. Psihologia modernă a ajutat la a clarifica, în mod ştiinţific şi definitiv, motivul acestor şi altor manifestări stranii ale personalităţii umane, fără să fie necesar să se recurgă la credinţa în reincarnare.

Prin urmare, reincarnarea este o doctrină sterilă, incompatibilă cu credinţa creştină, proprie unei mentalităţi primitive, distrugătoare a speranţei în cealaltă viaţă, inutilă pentru a da răspunsuri la enigmele vieţii şi, mai rău, periculoasă, deoarece este o invitaţie la iresponsabilitate. De fapt, dacă unul crede că va avea alte vieţi în plus în afară de aceasta, nu-şi va face multe probleme cu privire la viaţa prezentă, nici nu va depune o mare angajare în ceea ce face, nici nu-i va păsa prea mult de acţiunile sale. Oricum, se va gândi mereu că îl aşteaptă alte reincarnări, pentru a îmbunătăţi lipsurile acesteia.

Numai o dată

Dacă, în schimb, unul ştie că minunea existenţei umane nu se va repeta, că are numai o viaţă pentru a concretiza visele sale, numai aceşti ani pentru a se realiza, numai aceste zile şi aceste nopţi pentru a fi fericit cu persoanele pe care le iubeşte, atunci va fi foarte atent să nu irosească timpul, să nu-l piardă în meschinării, să nu irosească oportunităţile. Va trăi fiecare minut cu intensitate, va pune ceea ce este mai bun în el în orice întâlnire şi nu va permite să-i scape nici o circumstanţă favorabilă pe care viaţa i-o oferă.

Omul, în medie, în timpul vieţii sale, munceşte 136.000 de ore; doarme alte 210.000 de ore; mănâncă 3.360 kg pâine, 24.360 de ouă şi 8.900 kg verdeaţă; foloseşte 507 tuburi de pastă de dinţi; se supune la 3 intervenţii chirurgicale; se rade de 18.250 de ori; îşi spală mâinile de peste 89.000 de ori; îşi suflă nasul de 14.080 de ori; îşi pune cravata în 52.000 de ocazii şi respiră de circa 500 de milioane de ori. Totuşi, în mod absolut, fiecare om moare o singură dată şi numai o dată. Înainte de a cădea cortina vieţii, Dumnezeu ne dăruieşte unicul timp pe care îl vom avea, pentru a-l umple cu cele mai bune fapte de iubire în fiecare zi.

* * *

Sumarul volumului 1 al seriei "Ce ştim despre Biblie"

• Din câte cărţi este compusă Biblia?
  
• A existat arca lui Noe?
  
• Dumnezeul lui Israel era Iahve sau Iehova?
  
• Nu era loc la han pentru Maria?
  
• Steaua din Betleem era o stea?
  
• A poruncit Isus să-i iubim pe duşmani?
  
• De ce l-a trădat Iuda pe Isus?
  
• Cine este Fiara din Apocalips?
  
• Ce spune Biblia despre Anticrist?
  
• Este adevărat că se vor mântui numai 144.000?
  
• Ce spune Biblia despre reîncarnare?
  
• Conform Bibliei, există purgatoriul?