Revista "Familia creştină" - 03/2006

Cu câtva timp în urmă, aflat într-o vizită peste hotare, am văzut într-o librărie o carte catolică despre cum să ne creştem copiii [1]. Răsfoind-o, am citit printre altele o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu: "De ce copiii nu vin pe lume cu manual de utilizare?" E o întrebare cred comună, pe lângă altele similare, gen "de ce soţia mea nu are manual de utilizare?" sau "de ce căsnicia nu are manual de utilizare?" Care părinte nu îşi doreşte să se comporte exemplar cu copiii săi şi nu simte totuşi că, mai des sau mai rar, eşuează în urmărirea acestui scop? Ceva nu funcţionează. Ce oare? Cu optimismul că această carte mă va lămuri am cumpărat-o imediat.

În rândurile de mai jos nu voi vorbi de fapt despre carte, ci despre o expresie ce apare pe copertă şi apoi este detaliată încă din primele pagini: "părinte catolic" (părinte nu în sensul de preot). Cine este părintele catolic? De fapt există aşa ceva? Se diferenţiază un părinte necreştin de unul creştin, sau unul necatolic de unul catolic? La această întrebare, autorii, soţii Popcak, răspund cu fermitate: da, "părinţii catolici sunt cu adevărat o 'specie' separată". Ceea ce îi face (sau ar trebui să îi facă) atât de diferiţi este "arsenalul" aflat la dispoziţia lor, pe care vreau să vi-l propun în continuare, sintetizând mult paginile ample dedicate de autori.

Cartea fiind scrisă de americani şi în primul rând pentru un public american, împarte întrucâtva oamenii în catolici, protestanţi şi ceilalţi. Multe dintre diferenţele ce subliniază individualitatea părintelui catolic sunt raportate la protestanţi. În contextul ţării noastre, aş putea spune că există, după cum vom vedea, un mare patrimoniu comun între catolici şi ortodocşi, ceea ce ar justifica poate, dar nu 100%, expresia părintele catolic-ortodox. Voi rămâne însă la expresia "părinţi catolici", cu sublinierea că în mare parte avantajele părintelui catolic sunt şi avantajele părintelui ortodox. Cu această precizare să vedem deci argumentele pe care le anunţam.

Isus şi Maica Biserică

Primul invocat este relaţia specială cu Isus. Toţi creştinii se recunosc ca fii ai lui Dumnezeu. Pentru părinţii catolici există însă o experienţă suplimentară: a întâlnirii îndeaproape şi personale cu Isus Cristos. Mai mult decât a recunoaşte în Cristos "Domnul şi Mântuitorul nostru", ca fraţii protestanţi, catolicii primesc Sfânta Împărtăşanie, asimilându-L în trupurile lor. Aceasta este o experienţă transformatoare despre care catolicii pot da mărturie. Nu este vorba despre faptul că Isus ar deveni părintele copiilor noştri în locul nostru, ci prin noi. Mai mult, făcându-le cunoştinţă copiilor noştri cu Isus, le oferim cel mai bun prieten pe care îl pot avea vreodată. Iată nişte prime idei pe care părinţii catolici trebuie să le preţuiască şi să le fructifice.

Tot specific catolicilor le este faptul că privesc Biserica ca pe Mama noastră, ce ne oferă astfel un model despre cum să fim părinţi ai copiilor noştri. Ca orice Mamă, ea se ocupă cu gătitul, invitându-ne la ospăţul divin ce ne oferă o lecţie importantă: la această masă îl întâlnim mereu pe Dumnezeu, Fiinţa cea mai ocupată din Univers, dar care totuşi îşi găseşte mereu timp să fie prezentă la întâlnirea cu noi. Un argument important pentru ca noi, părinţii, să preţuim timpul petrecut cu copiii noştri şi să fim mereu disponibili faţă de ei. Maica Biserică ne oferă şi alte sacramente, între care Spovada. Este o mamă intransigentă, dar cu un stil disciplinar deosebit de blajin. Amintind de parabola fiului risipitor, soţii Popcak arată că strategia disciplinară a Mamei noastre este să ne întărească relaţia cu Tatăl, astfel încât să nu mai vrem niciodată să părăsim casa. Atunci când la spovadă primim canon să spunem o decadă de rozariu, aceasta nu este o pedeapsă, ci o invitaţie să petrecem câtva timp în poala Mamei, în faţa Tatălui Ceresc.

Cititori în două cărţi

Ajungem acum la propoziţia ce m-a atras când am frunzărit cartea. "Auzim adesea părinţii plângându-se: De ce copiii nu vin pe lume cu manual de utilizare? Ei bine, ei vin. Doar că este scris în catolică." Să vedem ce înseamnă aceasta. Autorii amintesc că protestanţii se evidenţiază prin principiul lor sola scriptura, adică doar Biblia. Acest principiu este dus de unii (cu siguranţă nu de toţi) creştini ne-catolici până în extrema de a afirma că Biblia spune totul, astfel că nimic, nici măcar ştiinţa, nu are ce să completeze. Să citim un fragment din recenzia unei cărţi a unui autor creştin ("fundamentalist", scriu soţii Popcak), dr. Ed Bulkey:

"Noi (creştinii) suntem un trup cu multe răni... Dar unde mergem să ne vindecăm aceste răni? Dacă nu ne este de ajuns Cristos, şi nu credem că Cuvântul lui Dumnezeu oferă răspunsuri la problemele de astăzi, atunci ce sens mai are să fim creştini - decât eventual ca să fim siguri că scăpăm de focul veşnic? De fiecare dată când spunem că avem nevoie de Biblie şi de psihologie (fie şi psihologie creştină) pentru a rezolva 'disfuncţiunile' moderne din familiile noastre, noi punem de fapt la îndoială competenţa şi suficienţa Scripturilor." [2]

Nu la fel gândesc catolicii. De exemplu în Evangelium Vitae, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte despre importantul ajutor pe care îl pot da centrele de consiliere matrimonială şi familială. Desigur, şi catolicii îşi fundamentează viaţa pe Sfânta Scriptură, dar în acelaşi timp ei mai recunosc şi Creaţia, sau Cartea Naturii, ca sursă de revelaţie divină. Cartea Naturii a fost cea care i-a condus pe cei trei magi la Pruncul Isus, şi nu cunoaşterea cărţilor sfinte ale Poporului lui Dumnezeu. Ştiinţa magilor nu a dăunat credinţei lor, ci dimpotrivă, i-a condus la credinţă. Aşa după cum spunea clar Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Fides et Ratio, între ştiinţă şi teologie nu există un conflict, ci de fapt o compatibilitate.

Din acest punct de vedere catolicii sunt cei mai fericiţi: unii creştini [3] se călăuzesc doar după Cartea Scripturilor, iar părinţii seculari doar după Cartea Naturii - catolicii după amândouă. Astfel, catolicii caută să afle de la ştiinţă cum să coopereze cu creaţia pentru a o folosi aşa după cum Dumnezeu doreşte. Teoria pusă în practică o vedem de exemplu în cazul planificării familiale: părinţii seculari o fac cu medicamente abortive, pe când părinţii catolici o fac cu RNC (reglarea naturală a concepţiei - după cum spune titlul, o metodă pur naturală, şi care respectă morala creştină).

Desigur, citirea ambelor cărţi înseamnă şi că părinţii catolici se pot folosi de ştiinţă şi de Scriptură pentru a-şi creşte copiii. Pentru ei creşterea copiilor nu este un proces aflat la discreţia lor. Scriptura spune: "fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Romani 14,8b). Noi creştem copiii lui Dumnezeu, şi suntem datori să urmăm "instrucţiunile" lui Dumnezeu. Dacă unii vorbesc despre "drepturile părinţilor", părinţii catolici pot vorbi doar despre datoria de a sluji, adică obligaţia de a da copiilor lui Dumnezeu toate darurile pe care El doreşte ca ei să le aibă.

Natura umană: inerent rea?

Pentru părinţii catolici mai există un factor teologic ce se răsfrânge în mod esenţial asupra activităţii lor parentale: este vorba de "efectele" întrupării lui Isus Cristos. Să vedem ce ne spune Catehismul Bisericii Catolice în acest sens, la nr. 460:

"Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face «părtaşi ai firii dumnezeieşti» (2 Pt 1,4): «Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu» (Sf. Irineu, Haer. 3, 19, 1). «Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu» (Sf. Atanasie, Inc., 54, 3). «Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis volens nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo. - Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtaşi de dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei» (Sf. Toma Aq., Opusc. 57 in festo Corp. Chr. 1).

De aici vine optimismul catolic privitor la natura umană. Catolicii nu neagă păcatul strămoşesc şi efectele lui, dar ţin cont şi de întruparea lui Cristos, de "înfierea divină", de "îndumnezeirea" naturii drept consecinţă. Unele confesiuni ne-catolice au o viziune aflată la polul opus. Martin Luther compara odată umanitatea cu bălegarul, spunând că harul lui Dumnezeu ne acoperă asemenea zăpezii, dar în interiorul nostru tot bălegar rămânem. Această atitudine se reflectă în mare parte în literatura evanghelică despre creşterea copiilor. Cunoscutul dr. James Dobson afirma în numărul din decembrie 1998 al publicaţiei "Focus on the Family" că deşi sunt adorabili şi drăguţi, "copiii sunt inerent răi". De aici susţinerea de către unii autori protestanţi a pedepselor corporale, pentru a scoate dracul din cei mici.

Catolicii privesc problema cu mai mare relaxare şi optimism, convinşi că "orice comportament este o încercare de împlinire a unei nevoi sau a unei intenţii pozitive", îi citează autorii pe psihoterapeuţii catolici John Grinder şi Richard Bandler. Este adevărat că nevoile şi intenţiile noastre pot fi pervertite la un moment dat devenind de nerecunoscut, dar chiar şi atunci la bază se află o nevoie ce trebuie împlinită. Dacă un copil aruncă obiecte şi este foarte nervos, catolicii nu acuză dracul din el, ci caută să descopere nevoia neîmplinită, de regulă emoţională. Nu pedepsirea copilului rezolvă problema, ci abordarea lui cu înţelegere, răbdare, iubire.

Pr. Flanagan [4] spunea că "Nu există băieţi şi fete rele. Doar mediu rău, pregătire rea, exemple rele." Voinţa trebuie desigur educată, disciplinată, canalizată, dar părinţii catolici nu pornesc de la premisa unui război cu copiii lor. Autoritatea exercitată de părinţi asupra copiilor trebuie să respecte mereu demnitatea persoanei umane, fără să uităm că ei nu sunt opera mâinilor noastre, ci un dar primit de la Dumnezeu.

* * *

Acestea ar fi trăsăturile principale ce diferenţiază părinţii catolici de părinţii ne-catolici. Soţii Popcak mai menţionează de asemenea ascultarea, văzută într-un mod aparte de catolici. Despre ascultare însă vom vedea în numărul viitor al revistei. Închei deci aici cu invitaţia la a reflecta la ceea ce noi, părinţii catolici, avem ca patrimoniu specific, pe care poate nu întotdeauna îl conştientizăm şi de aceea nici nu îl valorificăm. Patrimoniul este scris în catolică, dar pentru noi aceasta nu este o problemă. Citindu-l, vom avea surpriza de a găsi între paginile lui manualele şi instrucţiunile de care avem nevoie, care ne ajută să învăţăm nu numai cum să fim părinţi, ci şi cum să fim la modul general.

Note
[1] "Parenting with Grace. Catholic Parent's Guide to Raising (almost) Perfect Kids", Gregory K. şi Lisa Popcak
[2] Recenzia din "The Book Peddler" la cartea "Why Christians Can't Trust Psychology", dr. Ed Bulkey
[3] Se cuvinte să subliniem că nu se poate generaliza fenomenul la toţi creştinii ne-catolici, amintind de exemplu numeroasele cărţi creştine deosebit de valoroase scrise de consilieri ne-catolici, unele apărute la editura Curtea Veche şi recomandate în paginile "Familiei creştine"
[4] Fondator al Oraşului Băieţilor (Boys Town), pr. Flanagan este actualmente propus pentru canonizare, procesul fiind în desfăşurare.