|
| | Revista "Familia creștină" - 02/2006 | | | | | | |
INTERVIU IMAGINAR CU PAPA BENEDICT sau DE CE AM ALES SĂ SCRIU DESPRE IUBIRE? Familia creștină
Dragii noștri cititori, în rândurile următoare îndrăznim să imaginăm un interviu cu Papa Benedict al XVI-lea. Este doar un exercițiu de fantezie pentru a introduce de fapt cuvintele sale, despre sau din recent lansata primă Enciclică a sa, "Deus caritas est" - "Dumnezeu este iubire". Acest document așteptat de mai multe luni, a devenit public la 25 ianuarie a.c. Mulțumită Editurii Presa Bună de la Iași, din a doua săptămână a lunii februarie textul enciclicei este disponibil și în limba română, noi primind permisiunea de a folosi unele citate din "Deus caritas est" (indicate prin DCE). Pe lângă textul enciclicei, ne vom mai folosi de pasaje din discursul ținut de Papa cu o două zile înainte de lansarea documentului, în fața Consiliului Cor Unum (indicate prin CCU) și respectiv din cuvintele introductive ale Papei scrise pentru revista italiană "Famiglia cristiana" (indicate prin RFC). Iată deci interviul imaginar, în care însă răspunsurile sunt cât se poate de autentice.
ÎNTREBARE IMAGINARĂ | |
Sanctitate, ați putea să ne spuneți de ce ați ales să scrieți despre iubire în prima Dvs enciclică? |
RĂSPUNS PRELUAT DIN CCU | |
Astăzi cuvântul "iubire" este atât de întinat, atât de distrus și abuzat încât aproape ne este teamă să îl rostim cu buzele noastre. Și totuși este un cuvânt primordial, expresie a realității primordiale; nu putem pur și simplu să îl abandonăm, ci trebuie să îl recuperăm, să îl purificăm și să îi redăm splendoarea originară, ca să poată ilumina viața noastră și să o conducă pe drumul drept. Conștiința acestui fapt m-a condus să aleg iubirea ca temă a primei mele enciclice. |
ÎNTREBARE IMAGINARĂ | |
Prin "Deus caritas est" ne-ați pus la îndemână o valoroasă reflecție despre iubire, despre trăirea ei la nivel personal, dar și la nivel comunitar. Textul, adresat tuturor - "către Episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către toți credincioșii laici" -, nu închide conținutul în spatele unor cuvinte înalte nici chiar pentru cititorii simpli, fiind o "mină" de explorat pentru cei care pătrund în profunzimile lui. |
RĂSPUNS PRELUAT DIN RFC | |
La început, textul poate să pară puțin greu și teoretic. Însă când se intră în lectură este evident că eu am voit doar să răspund la câteva întrebări foarte concrete pentru viața creștină. Prima întrebare este următoarea: poate fi iubit Dumnezeu cu adevărat? De asemenea: iubirea poate să fie impusă? Nu este un sentiment pe care îl avem sau nu-l avem? Răspunsul la prima întrebare este: da, putem să-l iubim pe Dumnezeu, dat fiind faptul că El nu a rămas la o distanță de neatins, ci a intrat și intră în viața noastră. Vine spre noi, spre fiecare dintre noi, în sacramente prin care acționează în existența noastră; cu credința Bisericii, prin care ni se adresează nouă; făcându-ne să întâlnim oameni care sunt atinși de El, și transmit lumina Sa; cu dispozițiile prin care intervine în viața noastră; cu semnele creației, pe care ni le-a dăruit.
El nu numai că ne-a oferit iubirea, ci a trăit-o cel dintâi și bate în atâtea moduri la inima noastră pentru a trezi iubirea noastră de răspuns. Iubirea nu este numai un sentiment, țin de ea și voința și inteligența. Prin cuvântul său, Dumnezeu se adresează inteligenței noastre, voinței noastre și sentimentelor noastre în așa fel încât putem să învățăm să-l iubim "din toată inima și din tot sufletul". De fapt, iubirea nu o găsim deja frumoasă și pregătită, ci crește; pentru a spune așa, noi putem să o învățăm lent în așa fel încât tot mai mult ea să îmbrățișeze toate forțele noastre și să ne deschidă drumul pentru o viață corectă.
A doua întrebare este următoarea: putem cu adevărat să-l iubim pe "aproapele", care ne este străin sau chiar antipatic? Da, putem, dacă suntem prieteni ai lui Dumnezeu. Dacă suntem prieteni ai lui Cristos și în felul acesta este tot mai clar pentru noi că El ne-a iubit și ne iubește, chiar dacă adesea noi ne îndepărtăm privirea de la El și trăim urmând alte orientări. Iar dacă prietenia Sa va deveni, puțin câte puțin, importantă și decisivă pentru noi, atunci vom începe să-i iubim pe cei pe care El îi iubește și care au nevoie de ajutorul nostru. El vrea ca noi să devenim prieteni ai prietenilor Săi și putem face acest lucru dacă în interior suntem aproape de El.
În cele din urmă, este întrebarea: cu poruncile și interdicțiile sale, Biserica nu face să fie amară pentru noi bucuria eros-ului, a faptului de a fi iubiți, care ne conduce spre celălalt și vrea să devină unire? În enciclică am încercat să demonstrez că promisiunea cea mai profundă a eros-ului poate să se maturizeze numai atunci când nu încercăm să obținem fericirea bruscă. Dimpotrivă, găsim împreună răbdarea de a-l descoperi tot mai mult pe celălalt în profunzime, în totalitatea de trup și suflet, în așa fel încât, în cele din urmă, fericirea celuilalt devine mai importantă decât fericirea mea. Atunci nu se mai vrea doar să se ia, ci să se dăruiască și tocmai în această eliberare de eul propriu omul se găsește pe sine însuși și devine plin de bucurie. |
ÎNTREBARE IMAGINARĂ | |
Un binom esențial al enciclicei Sanctității Voastre este reprezentat de eros și agape. De fapt, împăcarea acestor două cuvinte este doar una din multele împăcări pe care le propuneți în enciclică, explicând unitatea sau legătura între ceea ce după unii ar fi lucruri separate, dacă nu antagonice. Care este deci raportul corect între eros și agape? |
RĂSPUNS PRELUAT DIN DCE | |
(Avem) două cuvinte fundamentale: eros, ca termen ce desemnează iubirea "lumească" și agape, ca expresie ce desemnează iubirea bazată pe credință și modelată de ea. Aceste două concepții sunt opuse deseori una alteia ca iubire "ascendentă" și iubire "descendentă". Există alte clasificări similare, ca, de exemplu, distincția dintre iubirea posesivă și iubirea oblativă (amor concupiscientiae - amor benevolentiae), la care se adaugă uneori și iubirea ce nu urmărește decât propriul interes.
În dezbaterea filozofică și teologică, aceste distincții au fost deseori radicalizate până acolo că au fost puse în opoziție între ele: iubirea descendentă, oblativă, mai exact agape, ar fi tipică pentru creștinism; de cealaltă parte, cultura necreștină, mai ales cultura greacă, ar fi caracterizată de iubirea ascendentă, posesivă și senzuală, adică de eros. Dacă se dorește extremizarea acestei antiteze, atunci esența creștinismului ar fi ruptă de relațiile vitale și fundamentale ale existenței umane și ar constitui o lume în sine, ce poate fi admirabilă, dar puternic separată de complexitatea existenței umane. În realitate, eros și agape - iubirea ascendentă și iubirea descendentă - niciodată nu pot fi separate complet una de alta. Cu cât mai mult aceste două forme de iubire, deși în dimensiuni diferite, își găsesc justa lor unitate în realitatea unică a iubirii, cu atât mai mult se realizează natura adevărată a iubirii în general. Chiar dacă, inițial, eros-ul este cu precădere senzual, ascendent - atracție față de marea promisiune a fericirii -, atunci când se apropie de celălalt, își va pune mereu mai puține întrebări în legătură cu sine însuși, va căuta mereu mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji mereu mai mult de celălalt, se va dărui și va dori "să fie pentru" celălalt. În felul acesta momentul lui agape se introduce în el; în caz contrar, eros se degradează și își pierde însăși natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate întotdeauna doar să dăruiască, trebuie și să primească. Acela care vrea să dăruiască iubire trebuie și el să o accepte ca pe un dar. Omul poate, cu siguranță, așa cum ne spune Domnul, să devină izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf. Ioan 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuși trebuie să bea mereu din nou din izvorul primordial și originar care este Isus Cristos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu (cf. Ioan 19,34).
Iubirea este o realitate unică, dar cu dimensiuni diferite; rând pe rând, una sau alta dintre dimensiuni poate să se impună într-un mod mai evidențiat. Acolo unde totuși cele două dimensiuni se despart complet una de alta, se ivește o caricatură sau, în orice caz, o formă reducționistă de iubire. |
ÎNTREBARE IMAGINARĂ | |
Prima parte a enciclicei poartă titlul "Unitatea iubirii în creație și în istoria mântuirii", iar a doua parte "Caritas. Exercitarea iubirii din partea Bisericii în calitate de 'comunitate de iubire'". De ce nu ați ales să vă opriți la prima parte? De ce nu ați lăsat pentru o altă enciclică tema aplicării iubirii de către comunitatea eclezială? |
RĂSPUNS PRELUAT DIN CCU | |
O primă lectură a Enciclicei ar putea da impresia că este împărțită în două părți prea puțin legate între ele: o primă parte teoretică, ce vorbește despre esența iubirii, și o a doua care vorbește despre caritatea eclezială, despre organizațiile caritative. Pe mine m-a interesat însă unitatea celor două teme, care nu pot fi înțelese bine dacă nu sunt văzute ca un singur lucru. Mai presus de toate trebuia tratată esența iubirii așa cum ni se prezintă în lumina mărturiei biblice. Plecând de la imaginea creștină a lui Dumnezeu, trebuia arătat că omul este creat pentru a iubi și că această iubire, care la început este manifestată mai ales ca eros între bărbat și femeie, trebuie mai apoi să se transforme interior în agape, în dăruire de sine către celălalt - și aceasta tocmai pentru a răspunde la adevărata natură a eros-ului.
Pe această bază trebuia să fie apoi clarificat faptul că esența iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele descrisă în Biblie este centrul existenței creștine, este rodul credinței. Mai apoi, însă, într-o a doua parte, era necesar să fie evidențiat faptul că actul total personal al agape-lui nu poate să rămână ceva doar individual, ci trebuie dimpotrivă să devină și un act esențial al Bisericii ca și comunitate: adică are nevoie și de forma instituțională care se exprimă în acțiunea comunitară a Bisericii. Organizarea eclezială a carității nu este o formă de asistență socială care se adaugă întâmplător la realitatea Bisericii, o inițiativă care ar putea fi lăsată și altora. Dimpotrivă, ea face parte din natura Bisericii.
Așa cum Logos-ului divin îi corespunde cuvântul uman, cuvântul credinței, la fel și lui Agape, care este Dumnezeu, trebuie să îi corespundă agape al Bisericii, activitatea ei caritativă. Această activitate, pe lângă prima semnificație foarte concretă a ajutorării aproapelui, o are în mod esențial și pe aceea de a comunica celorlalți iubirea lui Dumnezeu, pe care noi înșine am primit-o. Ea trebuie să îl facă oarecum vizibil pe Dumnezeul cel viu. În organizarea acțiunilor caritative, "Dumnezeu" și "Cristos" nu trebuie să fie cuvinte străine; ele indică în realitate izvorul original al carității ecleziale. Forța iubirii caritas depinde de forța credinței tuturor membrilor și colaboratorilor.
Spectacolul omului care suferă ne mișcă inimile. Angajarea caritativă are însă un sens care trece dincolo de simpla filantropie. Dumnezeu însuși este cel care ne îndeamnă în interiorul nostru să alinăm suferința. Astfel, în definitiv, pe El îl ducem noi în lumea care suferă. Cu cât îl ducem mai conștient și mai evident ca dar, cu atât mai eficient iubirea noastră va schimba lumea și va trezi speranța - o speranță care trece dincolo de moarte și doar astfel este speranță reală pentru om. |
ÎNTREBARE IMAGINARĂ | |
Parcă spre a concretiza și mai mult mesajul spiritual și teologic, spre finalul enciclicei "Deus caritas est" ne oferiți exemplul sfinților, acei oameni dintre noi care s-au evidențiat trăind iubirea la cotele spre care cu toții ar trebui să tindem. Care ar fi acești sfinți? |
RĂSPUNS PRELUAT DIN DCE | |
Gândul se întoarce în special la Martin din Tours (+ 397), mai întâi soldat, apoi călugăr și Episcop: aproape ca o icoană, el arată valoarea de neînlocuit a mărturiei individuale pentru caritate. La porțile Amiensului, Martin împarte jumătate din haina sa cu un sărac; Isus însuși, în timpul nopții, îi apare în vis îmbrăcat cu această haină, pentru a confirma valoarea permanentă a cuvântului evanghelic: "Eram gol și m-ați îmbrăcat... Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut" (Matei 25,36.40). În istoria Bisericii, câte alte mărturii de caritate pot fi citate! În special, toată mișcarea monastică, de la începuturile sale cu sfântul Anton, abate (+ 356), exprimă o considerabilă slujire de caritate față de aproapele. În "față către față" cu Dumnezeu care este iubire, călugărul percepe exigența imperioasă de a transforma în slujirea aproapelui, afară de slujirea lui Dumnezeu, toată viața sa. Astfel se pot explica marile structuri de primire, de asistență și de îngrijire născute pe lângă mănăstiri. Lucrul acesta explică și inițiativele considerabile de promovare umană și de formare creștină, destinate înainte de toate celor mai săraci, mai întâi luați în grijă de ordinele monastice și mendicante, apoi de diferitele instituții religioase de bărbați și de femei, în decursul întregii istorii a Bisericii. Figuri de sfinți precum Francisc din Assisi, Ignațiu de Loyola, Ioan al lui Dumnezeu, Camil de Lellis, Vincențiu de Paul, Luiza de Marillac, Iosif B. Cottolengo, Ioan Bosco, Alois Orione, Tereza de Calcutta - pentru a da doar câteva nume -, rămân modele însemnate de caritate socială pentru toți oamenii de bună voință. Sfinții sunt adevărații purtători de lumină în istorie, pentru că ei sunt bărbați și femei de credință, de speranță și de iubire.
Printre sfinți, se află prin excelență Maria, Maica Domnului și oglinda întregii sfințenii. În Evanghelia după Luca o găsim angajată într-o slujire de caritate față de verișoara sa Elisabeta, la care rămâne "aproximativ trei luni" (1,56), ca s-o ajute în partea finală a sarcinii sale. "Magnificat anima mea Dominum", spune ea cu ocazia acestei vizite - "Sufletul meu preamărește pe Domnul" - (Luca 1,46), și exprimă în felul acesta tot programul vieții sale: nu se așează pe ea însăși în centru, ci îi face loc lui Dumnezeu, întâlnit atât în rugăciune cât și în slujirea aproapelui - numai atunci lumea va deveni mai bună. Maria este mare tocmai pentru că nu vrea să se facă mare pe ea însăși, ci vrea să-l preamărească pe Dumnezeu. Ea este umilă: nu vrea să fie nimic altceva decât slujitoarea Domnului (cf. Luca 1,38.48). Ea știe că participă la mântuirea lumii, nu împlinind lucrarea sa, ci doar punându-se deplin în slujba inițiativelor lui Dumnezeu. Ea este o femeie a speranței pentru simplul fapt că ea crede în făgăduințele lui Dumnezeu și așteaptă mântuirea lui Israel; îngerul poate să vină la ea și să o cheme în slujba decisivă a acestor făgăduințe. Este o femeie a credinței: "Fericită aceea care a crezut", îi spune Elisabeta (Luca 1,45). Magnificat-ul - un portret, ca să spunem așa, al sufletului său - este în întregime brodat cu fire din Sfânta Scriptură, cu fire scoase din cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta se vede faptul că, în cuvântul lui Dumnezeu, Maria este cu adevărat la ea acasă, iese de aici și intră cu multă naturalețe. Ea vorbește și gândește cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu; cuvântul lui Dumnezeu devine cuvântul său, cuvântul său se naște din cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, se manifestă în așa fel încât gândurile sale sunt în consonanță cu gândurile lui Dumnezeu, voința sa constă în a vrea împreună cu Dumnezeu. În fine, Maria este o femeie care iubește. Cum ar putea să fie altfel? În calitate de credincioasă care, în credință, gândește cu gândurile lui Dumnezeu și vrea cu voința lui Dumnezeu, ea nu poate să fie decât o femeie care iubește. Înțelegem lucrul acesta din gesturile sale tăcute la care fac referință evangheliile copilăriei. Vedem lucrul acesta în delicatețea cu care, la Cana, ea observă nevoile în care se aflau mirii și i le prezintă lui Isus. Vedem lucrul acesta în umilința cu care acceptă să fie dată deoparte în perioada vieții publice a lui Isus, știind că Fiul său trebuie să fondeze o nouă familie și că ceasul Mamei sale va sosi numai în momentul crucii, care va fi adevăratul ceas al lui Isus (cf. Ioan 2,4; 13,1). Atunci când ucenicii vor fi fugit, ea va rămâne sub cruce (cf. Ioan 19,25-27); mai târziu, în ceasul Rusaliilor, ucenicii se vor aduna în jurul ei pentru a-l aștepta pe Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14). |
ÎNTREBARE IMAGINARĂ | |
Cum ne-ați îndemna să ne rugăm pentru ca să învățăm să iubim cu adevărat? |
RĂSPUNS PRELUAT DIN DCE | |
Sfântă Marie, Maică a lui Dumnezeu, tu ai dăruit lumii adevărata lumină, pe Isus, Fiul tău - Fiul lui Dumnezeu. Tu ai crezut cu totul în chemarea lui Dumnezeu și ai devenit astfel izvorul bunătății care curge din el. Arată-ni-l nouă pe Isus. Îndreaptă-ne spre el. Învață-ne să-l recunoaștem și să-l iubim, ca să putem și noi să devenim capabili de o iubire adevărată și să fim izvoare de apă vie în mijlocul unei lumi însetate. |
Surse:
- DEC - "Deus caritas est", enciclica Papei Benedict al XVI-lea - prin amabilitatea Editurii Presa Bună; © Libreria Editrice Vaticana & Editura Presa Bună
- CCU - Discursul Papei Benedict al XVI-lea în fața Consiliului Pontifical "Cor Unum", 23 ianuarie 2006 - textul integral a apărut pe Catholica.ro
- RFC - Introducere la enciclică scrisă de Papa Benedict al XVI-lea pentru Famiglia cristiana - textul integral a apărut pe Ercis.ro
|
|