Revista "Familia creștină" - 04/2005 

POVESTEA STELUȚEI CARE A UITAT DE FRIG
Maria Goția

Povestea brăduțului uscatCuprinsBucurii si tristeti de Craciun

 

E seară târziu și toamnă târzie.

Pe cărări nu se mai aud decât rareori pași de om. Poienile sunt pustii. Nu mai vin tineri să aștepte șoptind în iarba înaltă, să se arate licuricii. S-a trecut și ea, s-au scuturat și ultimele mure.

Căprioarele își știu drumurile lor, dar le pășesc mai cu fereală, căci frunzele au căzut și nu le mai pot apăra de priviri dușmane. Iepurii ies mai cu teamă din vizuina lor de sub măceș, căci buruienile uscate îi dau în vileag la orice mișcare. Bursucii se culcă tot mai devreme și stau mai mult pe acasă, semn că vine iarna.

Pădurea îmbracă înfiorată în fiecare noapte cămașa de brumă și vălurile de ceață. Un fior răzbate până la stele, căci parcă și ele și-au strâns razele, zgribulite.

- Va fi curând și mai frig, spuse o stea-bunică.

- Și mai frig? întrebă steluța-nepoțică repetând cuvintele bunicii, ca să înțeleagă mai bine.

- Da, după norii de ploaie, vor veni norii de zăpadă și după ce vor fi trecut și ei, pământul va fi alb și înghețat.

- Înghețat..., se cutremură cu teamă nepoțica. Atunci, hai mai bine să ne ghemuim bine-bine amândouă într-o cămăruță mai ferită a cerului, căci și așa nu vom mai avea prea multe de făcut pe o asemenea vreme: cine să mai iasă din casă și să se răsfețe privind spre noi? Mai ales că verișorul Stelică mi-a spus că se apropie noaptea cea mai lungă din an.

- Păi tocmai atunci se va vedea că stelele își au rostul lor! Nu ți-a spus Stelică și despre marinarii care găsesc drumul pe mare după mersul nostru pe boltă? Sau despre furnicile care fără noi nu mai știu să se întoarcă la căsuța lor din mușuroi?

- Dar tu ce spui?

- Uite, mie îmi place să-mi aduc aminte, cum îmi spunea bunica mea, că într-o noapte și mai grea, demult-demult, Dumnezeu a ales-o pe cea mai strălucitoare dintre noi și a împodobit-o cu plete lungi de lumină scânteietoare și a trimis-o să străbată cale lungă, ca să se afle peste tot, în cer și pe pământ, o veste mare. Cea mai mare veste: Copilul Isus, chiar Fiul lui Dumnezeu, Se naște pe pământ! Vezi tu, unei stele i-a dat Dumnezeu cinstea să-L vestească pe Cristos, Care este Însuși Răsăritul luminii și Care avea să spulbere cel mai negru întuneric!

- Ah, ce n-aș da să fi fost eu în locul ei! Ce-aș mai fi strălucit de bucurie! se înflăcără Steluța. Dar mie, cum sunt atât de mică, nu mi-a mai rămas nimic de făcut.

Steaua-bunică tăcu pe gânduri. Apoi spuse rar:

- Draga mea, știi tu cum de suntem noi luminoase?

Steluța nu se gândise niciodată la asta. Se născuse stea și strălucise cu razele ei micuțe în fiecare seară parcă fără să-și dea seama, după cum făcea familia ei și alte stele, mai depărtate. I se părea în firea lucrurilor să fie așa și nu știa ce să-i răspundă bunicii.

- Uită-te la mine și la tine. Suntem doar niște pietre mai mari și totuși strălucim. Știi de ce? Deși soarele luminează o altă parte a cerului, razele lui răzbat până la noi. Aici e noapte, dar corpul nostru a primit lumină de la el. E destul ca să strălucim și să luminăm împreună toată bolta.

Steluța se uită în jur mai atentă. Cerul, cum îl știa, era spuzit de luminițe, care strălucitoare, care licărind tainic, și i se părură frumoase.

- Dar eu aș vrea mai mult decât să le fiu călăuză furnicilor și busolă marinarilor!

- E bine că vrei mai mult, deși nu e puțin nici atât. Când Bunul Dumnezeu ne-a așezat pe cer să luminăm, ne-a dat un rost, unul foarte important.

- Care, care? se frământă Steluța. Spune mai departe!

- Iată. De câte ori oamenii se vor uita la cer și-l vor vedea împodobit cu atâta strălucire, se vor bucura și-L vor lăuda pe Acela Care l-a făcut atât de frumos. Și mai mult.

- Și mai mult, repetă Steluța, după obiceiul ei.

- Și mai mult! Văzându-ne strălucind așa cum știm noi mai bine, vor gândi: "Ce minunat știu stelele să primească razele soarelui, de acolo, de dincolo de noapte! Și ce frumos le dau mai departe, de se bucură oamenii de pe tot pământul!". Și atunci se vor gândi iarăși la Dumnezeu și-și vor aduce aminte: "Și eu am primit lumina inimii, lumina minții. Am primit lumina sufletului: pe Domnul luminii."

- Și atunci?

- În adâncul lor va răsuna o chemare de demult: "Voi sunteți lumina lumii...". Lumina lumii! Cât vor putea mai bine, din toată puterea, să dea mai departe lumina primită.

- Ce lumină ar fi pe pământ! Ar fi mai luminos decât toate stelele la un loc!

Ochii Steluței erau umezi. Uitase de frig. Și își spuse în gând: "Nu-mi pasă că sunt mică. Voi străluci din toată puterea. Să nu rămână întunecat colțul meu de cer, atunci când un om își va ridica ochii spre cer și mă va căuta."

Tocmai atunci tresărirea ei de lumină se întâlni cu ochii unui băiat. Ionuț ieșise în fața casei, în ciuda frigului de afară, căci tăcerea care venea peste grădină din pădurea apropiată îi plăcea mult. Cutreiera adesea cerul cu privirea, să regăsească, dacă va putea, constelațiile din cartea de astronomie; iar vechiul binoclu militar găsit în sertarul bunicului le apropia destul de mult.

Nu mai văzuse până acum lumina aceea mică, dar foarte intensă. Și își simți inima atinsă, de parcă i-ar fi venit un semn de sus.

"Da, vine Crăciunul", își spuse el.

Inundat de o așteptare caldă, mai rămase o vreme în taina serii.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire