Revista "Familia creştină" - 03/2005

Dragi prieteni,

Numeroasele discuţii şi practici din ultima vreme, şi atitudinea promovată de mass-media m-au determinat să rup tăcerea şi să vă împărtăşesc punctul de vedere al unei femei, mamă adoptivă, a cărei viaţă a fost marcată de experienţa fecundării artificiale.

Plec de la o întrebare de bază: "A avea un fiu este un drept, sau un dar, şi deci o responsabilitate?" Viaţa mea şi a soţului meu, Francisc, a fost profund marcată de experienţa sterilităţii, dar cu această experienţă au venit "roadele" unei alegeri conştiente şi voluntare pentru o maternitate şi paternitate spirituală, mai degrabă decât una biologică.

Dar pe acest drum al adopţiei, pe care l-am parcurs nu o dată, ci de două ori, Dumnezeu ne-a pus la încercare prin posibilitatea de a recurge la fecundarea in vitro. Am fost şi noi atraşi, ca atâţia alţii, de speranţa că ştiinţa ne va putea ajuta să avem un copil care să fie, şi din punct de vedere biologic, "al nostru"!... un fiu cu orice preţ!

În dimineaţa aceea, când ne-am prezentat la spital, holul era plin, cel puţin douăsprezece cupluri. Pe când aşteptam, schimbând cu cei din jur priviri care exprimau aceeaşi complicitate, aceleaşi temeri născute dintr-o experienţă comună de lungi aşteptări şi speranţe, tuturor femeilor li s-a dat aceeaşi reţetă pentru o terapie cu hormoni (cu binecunoscutele riscuri de rigoare datorate hiperstimulării artificiale a activităţii hormonale), iar bărbaţii au fost programaţi pentru recoltare. Era în 1994, când legile nu erau încă clare, şi fiecare centru de concepere in vitro se conducea după regulile directorului respectiv.

Când ne-a venit rândul să completăm formularul şi să discutăm detaliile tehnice ale implantării, ne-am dat seama că nu ne puteam gândi decât la un singur lucru, şi anume la embrioni, mai ales unde vor fi adăpostiţi înainte de fecundarea in vitro, şi la ce se va întâmpla cu cei care nu vor fi folosiţi pentru implant. Doctoriţa şi asistentele au înţeles imediat că aveau de-a face cu un cuplu care, în încercarea de a afla mai mult decât simplele explicaţii de rutină, doreau viaţa şi erau conştienţi de existenţa ei chiar - şi mai ales - în acele celule care, odată congelate, aveau să rămână în aşteptarea unei iminente şi definitive "ieşiri la lumină" şi la căldura unei existenţe umane.

La întrebările noastre pline de îngrijorare, răspunsurile au fost foarte tehnice; embrionii vor rămâne congelaţi pentru o perioadă de maximum doi ani şi jumătate (în cazul în care în "banca de embrioni" va rămâne ceva din "produsul" cuplului nostru), după care aveau să fie folosiţi pentru experienţe, chiar şi fără acordul nostru! De altfel, nu exista nici un fel de reglementare privind fecundarea in vitro şi experimentele.

Am ieşit de la acea primă şi ultimă întâlnire cu o mare tristeţe, şi profund răniţi. Trişti la gândul nenumăratelor "vieţi" congelate şi negate existenţei în favoarea unor experimente, şi, chiar mai rău, date morţii din lipsă de spaţiu în bancă. Lacrimile vărsate şi indignarea pe care am simţit-o atunci nu numai că ne-au făcut să devenim mult mai conştienţi de faptul că viaţa e un dar, ci ne-au şi determinat să decidem că nu vom permite niciodată ştiinţei să "oprească" pentru totdeauna viaţa embrionilor "noştri" congelaţi.

Întâmplarea a voit ca în acel moment să fie cu noi, la spital, un preot iezuit pe care urma să-l găzduim pentru două zile. A fost un dar al lui Dumnezeu faptul că, împreună cu el, am putut să reanalizăm, şi să încredinţăm în rugăciune, emoţiile, contradicţiile, confuzia, tristeţea şi perplexitatea inimilor noastre.

Din acea experienţă am înţeles cu claritate, şi pentru totdeauna, că a deveni părinţi este cu adevărat un dar al lui Dumnezeu, şi nu un drept pe care să-l cumperi după plac, sau în funcţie de mijloacele financiare pe care le posedă un cuplu, pentru că dorinţa nu e un drept. A fi părinte e un dar pentru că în planul său Dumnezeu poate avea pentru unele familii un proiect care să nu includă experienţa biologică a maternităţii şi paternităţii.

Cât priveşte fecundarea in vitro, cred că trebuie să se ţină seama de faptul că fiecare embrion este "un proiect biologic unic şi irepetabil" (prof. Dallapiccola, genetician), că există multe riscuri medicale atât pentru mamă cât şi pentru făt, şi că experienţele pe celule staminale embrionare sunt mult mai puţin eficiente decât pe celulele recoltate - fără riscuri - de la feţi sau adulţi.

"Embrionul este cel mai sărac dinte săraci - spunea Maica Tereza - pentru că nu are nume, nu are glas, nu are drepturi, ci se află singur în mâinile celui care l-a conceput." Simt că e de datoria mea să-l apăr cu orice preţ, pentru că sunt conştientă că viaţa începe odată cu conceperea embrionului, şi cuprinde în ea un patrimoniu genetic unic şi irepetabil.