Revista "Familia creştină" - 02/2005

Dodo şi Titu au ieşit în faţa casei. Se adeverea şi în această dimineaţă ce le spusese lor Mama-Bună, că petuniile, regina nopţii şi mixandrele, de mână cu îngerii, vegheaseră până în zori somnul grădinii şi o cuprinseseră grijulii într-o îmbrăţişare de parfum. Nimic rău nu se întâmplase în timpul nopţii. Roua nu se ridicase, dar printre pomi, soarele înainta către straturile de zarzavat, să le anunţe încă o zi de vară.

Era o plăcere pentru cei doi copii, veniţi de la oraş, de la bloc, să descopere în fiecare zi surprizele grădinii. Aşa că, îndată ce se trezeau, dădeau o fugă, măcar până sub tei, să privească nemişcaţi jocurile gaiţelor prin livada proaspăt cosită, să ghicească ghicitoarea de fiecare dimineaţă a pupezei, sperând să afle unde se ascunde şi să o vadă, în sfârşit. Mama-Bună, adică bunica lor, nu-i oprea, deşi de multe ori ajungeau la micul dejun cu şosetele ude, nedeprinşi să-şi încalţe de fiecare dată cizmuliţele de cauciuc. Iat-o acum, venind cu un coş încărcat de legume proaspete şi zâmbindu-le cu toată faţa. "De câte ori ne priveşte, se bucură de noi! Ce bine i se potriveşte numele!" gândeau copiii şi se simţeau aproape ca în Grădina Raiului.

Bunica ajunsese acum lângă ei.

- Ajutaţi-mă voi, dragii bunichii!

Cei doi nepoţi prinseră cu hotărâre de toarta coşului, de o parte şi de alta. Se opinteau vitejeşte spre uşa bucătăriei, iar bunica îi urma zâmbind.

- Ce vrei să faci bun ? Mă laşi să te ajut ? întrebă Dodo. "Practică şi atentă", observă Bunica. "Pot să te ajut?" aproape că e deviza ei.

- E un coş foarte frumos ! se bucură Titu, săltându-l pe masa de lucru, ca un bărbat de nădejde. Gusta de fiecare dată culorile şi formele legumelor proaspete şi îl încântau miresmele lor atât de felurite. Bunica îl încuraja şi uneori se jucau toţi trei de-a ghicitul plantelor după pipăit sau miros sau făceau din ele buchete neaşteptate.

Bunica începu să spele temeinic zarzavaturile, iar copiii să mănânce.

- Acum trebuie să le împac, zise Bunica.

Copiii nu se aşteptau la una ca asta.

- Nu v-am spus cele întâmplate în grădină, aşa-i?

- Nu... Bunica părea să aibă de spus o poveste, iar copiii se dădeau în vânt după poveştile ei, dar... o poveste din grădină?! Povesteşte-ne, ziseră ei şi se grăbiră să muşte din pâinea cu miere, ca nu cumva Bunica să se răzgândească, dacă ei rămâneau în urmă cu mâncatul.

- Când m-am apropiat de stratul de morcovi, numai ce-i aud: "Ce s-ar face lumea fără noi? Fără câţiva morcovi, nu iese nimeni din grădină, niciodată! Frunzele noastre dese au un miros dulce, iar rădăcina noastră e frumoasă şi puternică. De câte ori ne scoate din strat, Bunica ne scutură de pământ, căci culoarea ei portocalie o încântă şi de bună seamă vrea să ne vadă mai bine!"

Ceapa, alături, era foarte atentă: îşi ţinea frunzele drept în sus, cu vârful ascuţit mişcându-se uşor, ca să prindă orice vorbă.

- Să fie chiar aşa? Dar noi?

- Voi, cu miros dulce? Voi, portocalii ? Nu vă vedeţi?

- Noi, iuţi şi bune! Protestară cepele, gata să plângă. Câtă bunătate n-am adunat noi sub pământ, cu fiecare înveliş gustos? Am strâns-o bine, să nu se piardă şi...

- Iar noi, dulci-acrişoare şi rumene pe deasupra! Le-o tăiară scurt roşiile voinice, care nu socotiră că ar mai fi ceva de spus.

- Ia mai bine uitaţi-vă la mine, se auzi un glas adânc dinspre stratul de ţelină. Am în pământ un corp voinic şi rădăcini destule să mă hrănească şi să-mi poarte fala de frunze, cum n-are nimeni în grădină...coarne de cerb să fie şi n-ar fi mai semeţe!

Între timp, dintre vrejurile ei umbroase, de pe par, fasolea se vedea că râde. Nimic nu zicea, dar se-nfoia şi-şi mişca păstăile mari şi galbene, să cadă bine lumina pe ele. Era prea încântată de sine ca să intre în vorbă cu... straturile de jos.

- Tu ce le-ai spus? Se interesă Dodo.

- N-am zis nimic, dar le-am adus aici, să le împac. Mai bine zis, să le împăcaţi voi.

- Noi...? Copiii se gândeau că poate Mama-Bună şi-a adus aminte cum s-au ciondănit ei mai deunăzi, când se întrebau pe cine iubeşte ea mai mult; sau când se luptau care mai de care să se dovedească mai tari sau mai iuţi sau mai deştepţi, iar ea se întrista de fiecare dată, fără să le spună mare lucru.

Bunica, în timpul acesta, curăţa şi tăia potrivit zarzavatul şi nu mai povestea. Copiii mulţumiră pentru masă cam în grabă şi o zbughiră afară, ca să nu vină cumva vorba despre acele întâmplări. Mai bine să facă uitată povestea. Ba chiar se duseră în vecini, să se joace cu pisoii. Râseră ce râseră de giumbuşlucurile lor, până ce uitară de ea.

La un timp, se auziră chemaţi de Bunica:

- La masă! La masă!

Când se şi făcuse amiază?

Intrară în bucătărie. Pe masă, un castron plin de supă fierbinte. Bunica lăsase deoparte capacul şi un miros minunat de supă de fasole verde se revărsa o dată cu aburii deşi.

Amândoi nepoţii erau de acord că o supă mai bună greu găseşti!

Bunica nu mai pomeni nimic despre povestea începută şi le turnă supa în farfurii. Nu doar că mirosea atât de frumos, dar ce culori, ce frumuseţe! Galben, portocaliu, alb, roşu, verde, în bucăţele vesele, care rotunjoare, care pătrăţele, care beţişoare, care mărunţele-mărunţele...

Copiii îşi făcură rugăciunea şi se aşezară la masă.

- Ce bunătate! Ziseră într-un glas, după prima lingură. În aceeaşi clipă se uitară unul la altul şi apoi la bunica. Povestea mersese înainte, iar acum se încheia, fără să o spună cineva în cuvinte: bunătatea şi frumuseţea ieşiseră la iveală când fiecare pusese la un loc forma, culoarea, tăria, frăgezimea, mirosul, gustul... "O fi la fel şi între oameni..." gândeau copiii, care înţelegeau repede.

Mama-Bună ştia şi râdea cu toată faţa.