Revista "Familia creştină" - 01/2005

Legătura cu care Dumnezeu îi uneşte pe doi soţi în sacramentul căsătoriei nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească. De aceea, practica creştină catolică nu acceptă în vocabular divorţul. Se poate vorbi de separare - rămânând căsătoriţi -, dacă există grave neînţelegeri între soţi, sau de anulare, dacă se întrunesc condiţiile necesare - oricum o raritate care ne determină să nu ne gândim la ea ca la o alternativă realistă. Astfel, cei doi care îşi depun jurămintele în faţa comunităţii trebuie să fie persoane mature, conştiente şi bine pregătite să înfrunte viaţa în doi, şi apoi în trei, patru sau cât le va da Domnul. Nu pentru o lună - de probă - sau un an - de încercare şi acomodare -, ci pentru mulţi ani, până la adânci bătrâneţi, "până când moartea îi va despărţi".

Este un act pe care fiecare partener îl îndeplineşte cu gândul că îl va face o dată în viaţă. Deşi, aşa cum bine ştim, există şi excepţii, a paria cu Dumnezeu că mai există "încă o şansă" este o imagine cinică la care un creştin practicant nu poate subscrie.

Un timp al sincerităţii
cu sine şi cu celălalt

Logodna reprezintă un timp de febrilă căutare, de acomodare cu celălalt, de cunoaştere reciprocă şi de acumulare de experienţă virtuală - "cum va fi viaţa în doi". Cei doi discută, se testează, îşi împărtăşesc valorile, încearcă să-l impresioneze pe celălalt cât mai mult. Rar îşi arată defectele, sunt mai binevoitori cu celălalt şi cu anturajul: părinţii, fraţii sau prietenii celuilalt. Pe de o parte, încearcă să-l cunoască pe celălalt cât mai bine, iar, pe de altă parte, se descoperă pe sine cât mai puţin în faţa celuilalt, propunându-i o imagine idealizată a sinelui.

Cum ajung totuşi să se cunoască mai bine? Numai dacă fac un exerciţiu de sinceritate, sau dacă sunt ajutaţi să o facă. Aici intervine rolul preotului, al părinţilor, al prietenilor sau al fraţilor şi, nu în ultimul rând, al naşilor. Aici putem vedea importanţa, pentru viitorul lor, a fructificării experienţei altor cupluri cu "vechime" în căsătorie.

Rolul unui curs de pregătire pentru căsătorie este să-i ajute pe cei doi să-şi pună întrebări la care să răspundă cu sinceritate şi să înveţe să comunice cu adevărat. Pentru ca, atunci când se vor ivi probleme în căsnicia lor, să poată să le discute şi să le depăşească.

"Prea târziu" să te răzgândeşti?

Un risc al perioadei de pregătire este ca cei doi să considere că deja este prea târziu, că fiecare s-a angajat la un proiect comun şi că nu mai există cale de întoarcere. Dintr-un spirit de onoare, logodnicul ce a zis deja un "da" merge înainte, chiar dacă va constata că poate nu este o alegere potrivită. Până când cei doi nu au depus jurămintele în faţa altarului nu este însă niciodată prea târziu. Onoarea de care vorbim este una prost înţeleasă. Nu există onoare acolo unde întrevezi un eşec, iar familia nou întemeiată se anunţă a scârţâi încă de la început.

Sunt multe variante de a face această pregătire pentru căsătorie. Rezultatul este important. Dacă după un astfel de curs cei doi s-au îmbogăţit reciproc, se cunosc mai bine şi învaţă să-şi împărtăşească gânduri-le, comunicând între ei, atunci avem de a face cu un succes. Dacă cei doi sunt mai încrezători în sine şi în viitorul lor comun, atunci cursul este util. De asemenea, dacă cei doi realizează că nu vor putea întemeia o familie şi că ar fi mai bine să se despartă, cursul este iarăşi un succes.

Mulţi oameni "moderni" înlocuiesc perioada de logodnă cu traiul împreună. Este o înţelegere cel puţin deformată a ceea ce înseamnă căutarea logodnicilor. Mimarea vieţii de familie fără jurăminte este ca un doctor fără cunoştinţe, ca un avocat fără să cunoască legea, ca un constructor care ignoră rezistenţa casei. Adică profităm de tot ce înseamnă traiul împreună fără să ne luăm responsabilităţi unul faţă de celălalt. Şi dacă merge, când apar copiii, ne căsătorim. Cât este iubire şi cât egoism? Unde este căutarea aceea febrilă, curajul şi responsabilitatea unui om pe care te poţi bizui pentru toată viaţa? Dacă lucrurile nu mai merg bine după ani de trai în comun, ce faci, îl arunci pe celălalt înapoi în societate fără nici o remuşcare?

Într-o lume a însingurării,
căsnicia este o şcoală a dialogului

În pregătirea pentru căsătorie, cei doi trebuie să discute şi să-şi omogenizeze valorile şi modul de a vedea traiul în doi. Cu renunţări din partea fiecăruia în spiritul sentimentului de iubire care îi uneşte, dar fără compromisuri. Poţi renunţa la unele comodităţi, la obiceiuri sau tradiţii, dar fără compromisuri. Primirea copiilor, Dumnezeu în casa lor, priorităţile cuplului, rolul părinţilor sau alte elemente similare care îi definesc pe ei ca soţi sunt bine stabilite şi nu pot constitui subiect de compromis. De exemplu, avem o datorie faţă de părinţi, dar după cununie soţul/soţia va trece pe primul loc. Loc unde vor sta şi copiii care vor veni. A proceda altfel înseamnă compromis şi acesta trebuie evitat. Cei doi trebuie să înveţe dialogul în familie, cum să treacă peste dificultăţi. De la cele mai mici şi mai puţin importante lucruri până la cele esenţiale.

Un prieten necesar: confesorul

Rolul naşilor este esenţial în familia catolică. Prin experienţa şi echilibrul lor, ei ajută noua familie, le împărtăşesc tinerilor din greutăţile prin care au trecut şi cum le-au depăşit. Ei sunt moderatorii lor când au dispute. Ei sunt cei care din când în când le reamintesc de fidelitatea, unitatea, solidaritatea şi iubirea care şi-au jurat-o şi cum să le întreţină şi să le reînnoiască în fiecare zi.

De multe ori aceşti naşi sunt aleşi fără să aibă calităţile de mediator şi ajutor pe care le-ar cere în momentele grele noua familie. În astfel de situaţie, e bine ca logodnicii să-şi găsească cât mai repede un astfel de moderator, de confesor familial. Poate fi un preot, un călugăr, un bun familist, dar poate şi un celibatar în care aceştia au încredere.

Pregătirea pentru căsătorie,
pregătire pentru viaţă

Logodna este privită tradiţional ca perioada de când cei doi s-au hotărât să se căsătorească până la momentul depunerii jurămintelor. Pentru provocările timpurilor moderne este mult mai util să considerăm logodna ca o perioadă mult mai extinsă, care începe cu momentul în care fiecare tânăr îşi descoperă vocaţia familială. Există un moment în viaţă când fiecare ajunge să îşi pună pentru prima oară întrebări despre viitorul său, despre cum se vede în următorii ani, dacă îşi va întemeia o familie sau dacă vocaţia sa este celibatul. Şi dacă se vede familist, putem considera că începe o perioadă de logodnă fără logodnic(ă), propunându-şi un model ideal de partener(ă). La început mai haotic, fără un orizont precis. Apoi, pe măsură ce cunoaşte şi iubeşte, proiectul devine mai bine conturat, căutările sunt mult mai ţintite.

Mulţi dintre tineri merg la un curs de pregătire deşi, poate, nu au în vedere o căsătorie imediată. Este un comportament de încurajat. Cu cât te apropii de momentul depunerii jurămintelor, pregătirile sunt mai intense (chiar şi cheltuielile cresc), cu atât mai mult nu ai timp de reflexie, de căutare şi de meditare. Este de evitat să începi atunci să-ţi pui întrebări la care ar fi fost util să ai deja răspunsurile. Ai nevoie de timp şi minte limpede să meditezi - practic - la cea mai importantă decizie pe care o iei în viaţă. Familia în care ne naştem nu avem cum să o schimbăm. Copiii care vin ne sunt daţi de Dumnezeu la momentul potrivit nouă. Dar partenerul de viaţă noi ni-l alegem. Este singurul moment când, cu adevărat, alegem în viaţă.

Cu o bună pregătire pentru căsătorie, putem spera să avem familii bine ancorate în Dumnezeu şi încrezătoare în viitor, responsabile în societate, pregătite să răspândească cuvântul Domnului prin propriul exemplu; iar copiii din aceste familii vor fi o binecuvântare pentru părinţi şi pentru cei printre care trăiesc.

Rugăciunea logodnicilor

Doamne, vrem să construim între noi doi o adevărată comuniune. Dă-ne harul să rămânem mereu deschişi faţă de tine, izvorul oricărei iubiri.

Eliberează-ne de egoism, ca să ne putem cunoaşte în adevăr calităţile şi defectele. Învaţă-ne să ne acceptăm unul pe altul aşa cum suntem, fără condiţii, să ştim să dăruim cu generozitate şi să primim cu umilinţă.

Dă-ne un suflet deschis, ca să ne putem împărtăşi unul altuia cu sinceritate lumea interioară: bucurii, suferinţe, dorinţe, aspiraţii, dificultăţi.

Dă-ne puterea iubirii tale, ca să ştim să ne apropiem unul de celălalt pentru a ne pune totul în comun şi a fi mereu una. Nu îngădui să ne închidem în noi înşine: de acum vrem să ne punem împreună în slujba celorlalţi, mai ales a celor mai săraci, iar într-o zi să ne dăruim copiilor noştri.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru că ne-ai făcut darul să ne întâlnim unul cu celălalt. Ajută-ne să fim fideli faţă de acest dar. Îţi oferim bucuria iubirii noastre. Doamne, vrem ca ea să fie atât de curată, atât de adevărată, încât în ea să te putem găsi pe tine.