Revista "Familia creştină" - 05/2004

Subiectul principal al articolului meu este o altă carte extrem de dragă mie pe care doresc să v-o recomand. Aş îndrăzni să o numesc, gândindu-mă la toate cărţile legate de educarea copiilor pe care le-am citit sau răsfoit până acum, ca fiind cartea de bază pentru orice părinte. Este vorba despre "Educaţia prin iubire", apărută la Editura Curtea Veche, şi scrisă de Ross Campbell, medic psihiatru de copii şi tată a doi băieţi şi o fată. El este de asemenea co-autorul cărţii "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor", pe care am prezentat-o în numărul trecut al revistei Familia creştină.

Ca introducere la recomandarea aceasta mai amplă a cărţii, îl citez pe autor: "Această carte se adresează acelora dintre voi care consideră că felul în care au abordat educaţia de-a lungul anilor pur şi simplu nu a adus roadele sperate. Ceva n-a fost în regulă şi habar n-aveţi ce anume, având în vedere că aceia care v-au prescris metoda de până acum nu v-au explicat şi motivul pentru care n-a funcţionat. De asemenea, această carte se adresează părinţilor cu copii mici care speră să evite diverse probleme pe care le-au remarcat în alte familii."

Cartea este plină de exemple concrete, edificatoare, luate din cazurile întâlnite de Ross Campbell în întreaga sa experienţă profesională. Un caz însă este prezentat mai amplu, ca un fir roşu al întregii cărţi: acela al unei fete, Mary, pentru care părinţii erau invidiaţi: era considerată un copil ideal. "Am încercat să îi împărtăşim toate lucrurile bune pe care le trăisem la rândul nostru - am familiarizat-o cu biserica, muzica şi sporturile", au declarat părinţii ei. Deşi părea uneori foarte abătută, şi perioade întregi nu vroia să împărtăşească nimănui ceea ce i se întâmpla, au crezut că "aşa e ea". "În majoritatea cazurilor părea mulţumită. Mary a avut întotdeauna mulţi prieteni." Şi totuşi...

În momentul în care dr. Ross Campbell a primit-o pe Mary în cabinetul său, după ce mai întâi au fost la el părinţii, disperaţi că nu ştiu ce să se mai facă cu ea, "am constatat că este o tânără atrăgătoare de 22 de ani, dar care părea tristă şi destul de neglijentă. Se vedea că este însărcinată, se deplasa cu multă dificultate, pe chip nu i se citeau nici un fel de sentimente şi părea foarte retrasă". Iată pe scurt povestea tristă a ei: deşi îşi dorea să devină specialistă în biologie marină, în facultate şi-a tot schimbat specialitatea, absolvind în final secţia care o solicita cel mai puţin; a devenit dependentă de droguri; prietenul ei era un imigrant ilegal, "o persoană minunată care ţine cu adevărat la mine. Nu este foarte credincios, dar este atât de înţelegător". "Deşi am avut prieteni grozavi şi multe şanse la facultate, pur şi simplu n-am fost fericită" declara ea, recunoscând: "ca să spun drept, nici nu înţeleg de fapt de ce totul s-a încurcat într-o asemenea măsură".

Mary a ajuns, asemenea multor altor copii minunaţi şi aparent normali, proveniţi din familii bune, să fie implicată în adevărate crize sentimentale încă din primii ani de după majorat. Cum ajung oare aceştia să o apuce pe drumuri greşite? Parcă putem explica asemenea situaţii când tinerii provin din familii sărace, unde sunt maltrataţi, din cămine dezorganizate, în urma divorţurilor, dar nu pentru copiii crescuţi în familiile creştine, iubitoare şi echilibrate. Şi totuşi...

Goana după pedepse

"Nu ştim ce să ne mai facem cu ei! Nici nu ştim ce pedepse să mai inventăm! Şi tot nu ne ascultă!" Acestea sunt cuvintele "disperate" ale unei educatoare care nu mai ştie cum să îi disciplineze pe copii, şi caută noi şi noi ameninţări sau pedepse, care să îi sperie pe copii şi să îi facă să fie cuminţi. Una dintre ameninţări este: "Vă ia ţiganul şi vă bagă în sac!" Într-o epocă în care se vorbeşte mult despre toleranţă, despre acceptarea tuturor, este interesant cum sunt educaţi copiii încă de la grădiniţă să se teamă, să îi dispreţuiască pe ţigani. "Vă duc la cabinet la doamna asistentă să vă facă injecţie în limbă!" - aceasta pentru mine a fost nouă, mi-a "îmbogăţit" cunoştinţele în materie de ameninţări. Vă daţi seama cum reacţionează copiii când într-adevăr trebuie să îi ducă la cabinet pentru controlul lunar! Îi mai ameninţă că îi duce la creşă, sau îi pune să facă "pompe" - adică genuflexiuni. Şi altele...

Cred că toţi putem de fapt recunoaşte faptul că ne trezim, mai rar sau mai des, prinşi în goana după ameninţări şi pedepse. Dacă copilul nu ne ascultă, nu îl mai lăsăm toată dimineaţa la televizor; dacă tot e rău, nu îl lăsăm o zi întreagă. Dacă l-am pedepsit punându-l la colţ, în caz că nu are efect pedeapsa, mărim timpul cât trebuie să stea acolo. Dacă i-am dat peste mânuţă şi tot nu înţelege, dăm mai tare. Oare ce alte pedepse mai sunt "la modă"? Indiferent de ele, cred că se poate constata că atunci când vedem că modul în care am încercat să îi disciplinăm, adică pedeapsa aleasă, nu dă roade, avem tentaţia să căutăm una mai aspră.

Vom rezolva oare problema? Afirmaţia educatoarei: "Şi tot nu ne ascultă!" ne oferă răspunsul. Unde vom ajunge dacă mergem tot pe drumul acesta? Ne vom strădui să găsim noi şi noi pedepse, dar merită oare să ne consumăm energiile în acest sens? Şi cum va arăta oare relaţia noastră cu copiii? Va exista multă frustrare de ambele părţi. Frustrare din partea lor că sunt mereu pedepsiţi, şi astfel mai degrabă se vor considera nişte victime, în loc să se simtă profund motivaţi să se schimbe. Şi frustrare din partea noastră că tot nu ne ascultă. Poate până la urmă însă o vor face. De frică. Până la vârsta la care se vor simţi eliberaţi de sub ameninţarea noastră, şi se vor revolta - cât de tare, Domnul ştie!

Dan şi Beth, părinţii fetei despre care am vorbit în prima parte a articolului, îngrijoraţi ca fiica lor să nu devină prea "răsfăţată", au stabilit ca principală cale de legătură cu ea diferitele forme de pedeapsă sau de ameninţare cu pedeapsa. În general, însă, în spatele comportamentului nedorit al unui copil se ascunde o nelinişte, o nesiguranţă afectivă, o nevoie de atenţie. Ameninţările sau pedepsele noastre nu vor rezolva nimic din toate acestea. Alta trebuie să fie cheia spre sufleţelele lor, care să îi facă să accepte ceea ce le spunem şi să urmeze sfaturile noastre, să îndeplinească cerinţele noastre care sunt spre binele lor.

Pot fi copiii "dresaţi"?

De unde vine toată această goană după pedepse? Cum de ne lăsăm atraşi în ea? Ross Campbell ne vorbeşte despre popularizarea, în anii '60 ai secolului trecut, a unui sistem de gândire numit behaviorismul (de la cuvântul behavior, care în limba engleză înseamnă comportament). Acest sistem a fost aplicat şi la educaţia copiilor şi a tinerilor, sub numele de modificare comportamentală. Ea consta în a-i face pe copii să se comporte aşa cum doreau adulţii, prin intermediul determinării pozitive, adică introducerea unui element pozitiv în mediul copilului atunci când se comportă bine, de exemplu o bomboană; al determinării negative - scoaterea unui element pozitiv din mediul copilului atunci când este rău, de exemplu nu îl mai lăsăm la joacă; sau al pedepsei, care constă în introducerea unui element negativ în mediul copilului, însoţind orice comportament inadecvat, un exemplu în acest sens putând fi pusul în genunchi.

Demonstrându-se comportamentul previzibil care se poate obţine de la animale prin aceste tehnici, modificarea comportamentală a devenit foarte atractivă pentru cei care se ocupau de educaţia copiilor. Astfel ea a devenit principala metodă psihologică în privinţa educării şi disciplinării copilului, chiar şi în cercuri creştine. Milioane de părinţi bine intenţionaţi, cum au fost Dan şi Beth, au urmat acest sistem care presupune răsplată şi pedeapsă. Problema este că, în mod evident, copiii şi animalele sunt alcătuiţi în mod total diferit. Modificarea comportamentală se concentrează exclusiv pe comportament, uitând faptul că copiii au nevoi emoţionale, care sunt însă ignorate astfel. Acest lucru are efecte puternice asupra întregii existenţe: adolescenţii care au fost formaţi astfel, când li se va cere să facă un anumit lucru, în loc să reacţioneze cât mai productiv şi pozitiv, cel mai adesea se vor exprima prin "Şi eu cu ce mă aleg?"

Este adevărat că modalitatea aceasta de a-i educa pe copii poate fi uneori eficientă şi adecvată, dar niciodată nu poate fi principala modalitate de abordare a copilului. Să ţinem minte că atunci când părinţii înţelepţi se concentrează pe o relaţie plină de afecţiune cu copilul, el va reacţiona mult mai bine la ceea ce se numeşte control comportamental. Ca părinţi, trebuie să le satisfacem copiilor nevoile emoţionale, dacă dorim să ne urmeze exemplul. Copiii nu ne pot urma în călătoria credinţei şi a integrităţii morale decât dacă se vor identifica personal cu noi; şi nu o pot face dacă nu le satisfacem nevoile emoţionale.

Cea mai bună modalitate prin care o putem face este educaţia prin iubire. Modificarea comportamentală este o educaţie reactivă, care se bazează pe reacţia, cel mai adesea pedeapsă, la comportamentul copilului; educaţia prin iubire este o educaţie proactivă, care anticipează şi încearcă să satisfacă nevoile elementare ale copiilor. Desigur, poate fi mai uşor să reacţionăm la ceva, decât să depunem efortul de a gândi, de a reflecta mai mult cu privire la relaţia dintre noi şi copil, la nevoile sale, la motivaţiile comportamentului său. Să nu uităm însă că nu rezolvăm mare lucru corectând un comportament, dacă sentimentul de nesiguranţă sau instabilitatea emoţională care se ascund în spatele lui nu sunt rezolvate.

Iubirea necondiţionată

Educaţia prin iubire se bazează pe patru pietre de temelie, fiecăreia fiindu-i dedicat în carte câte un capitol în parte: 1. satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului; 2. asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a copilului; 3. asigurarea unei protecţii fizice şi emoţionale pentru copil; 4. explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil. Dacă lipseşte vreuna dintre aceste pietre de temelie, sau nu se pune accentul necesar pe ea, vom avea cu siguranţă probleme cu copiii.

Bine, bine, trebuie să îi iubim, dar nu o facem oare? Doar ne iubim copiii, nu încape nici o îndoială! Poate nu o facem însă cum ar trebui. Iubirea adevărată este cea necondiţionată. Numai iubindu-l necondiţionat pe copil putem avea cu el o relaţie sinceră şi solidă; putem să îl formăm spiritual şi emoţional; putem să îl ferim de crizele de mânie infantilă, de resentimente, de sentimentul de vinovăţie, de depresii, de nelinişti şi de nesiguranţă. Mai sunt şi alte "promisiuni" pe care autorul le leagă de iubirea necondiţionată: doar pornind de la ea vom putea găsi echilibrul între prea aspru şi prea indulgent sau răbdător; doar prin ea vom putea să păstrăm respectul copilului faţă de noi; doar ea ne va da posibilitatea să satisfacem efectiv nevoile copilului şi să prevenim situaţia în care educaţia ar putea deveni o povară frustrantă şi neclară. Nu este extraordinar să ştim că putem obţine toate acestea prin iubire?

Să vedem însă şi cum defineşte el iubirea necondiţionată. Pe scurt, ea înseamnă să iubeşti un copil indiferent ce ar fi. Indiferent care ar fi capacităţile sale, avantajele, aspectul sau trăsăturile de caracter. Indiferent de cine ne aminteşte el. Indiferent de ce îl încojoară. Indiferent de ce aşteptăm de la el şi, cel mai greu, indiferent cum se comportă, indiferent cum reacţionează. Evident, aceasta nu înseamnă că întotdeauna vom aproba comportamentul lui; înseamnă doar că îl vom iubi întotdeauna, chiar şi când îi vom detesta comportamentul. Nu este chiar uşor să facem toate acestea, nu-i aşa? Doar Bunul Dumnezeu poate iubi cu adevărat necondiţionat. Doar El ne poate iubi chiar şi atunci când nu merităm să fim iubiţi!

Deşi Ross Campbell a constatat că părinţii lui Mary îşi iubeau foarte mult fiica, aceasta i-a mărturisit că nu a simţit niciodată că ar iubi-o cu adevărat. Sunt convinsă că în acest articol mă adresez dumneavoastră, unor părinţi care vă iubiţi nespus copiii. Ei însă o simt oare? De câte ori nu ni se întâmplă să ne comportăm ca şi cum nu i-am iubi? Pentru că ne este greu să ne gândim la iubire, ne este greu să arătăm iubire în faţa tuturor prostiilor mai mici sau mai mari pe care le fac. Atunci, cel mai adesea reacţia noastră va exprima supărarea, frustrarea, mânia noastră. Şi poate şi tensiunile acumulate de noi peste zi în relaţiile cu ceilalţi. Să nu credem însă că astfel îi stimulăm să fie mai ascultători, să ia note mai bune, să fie mai harnici... Numai iubirea necondiţionată este forţa care poate schimba cu adevărat, profund şi de durată.

Sper să nu vă las impresia că aş susţine că, la orice lucru rău pe care îl fac copiii, trebuie să reacţionăm pupându-i şi îmbrăţişându-i! Departe de mine acest gând! Neapărat însă trebuie să ne gândim reacţia ţinând cont de mai mulţi factori: de nevoia emoţională pe care copilul o exprimă indirect prin acea faptă negativă, de contextul în care se petrece aceasta, de gradul de vinovăţie pe care copilul deja îl simte. Dacă înţelege că a greşit, dacă înţelege gravitatea faptei sale, o reacţie plină de mânie din partea noastră nu îl va face decât să se simtă o victimă în faţa unei reacţii mult prea exagerate. Problema este că de multe ori nu prea mai stăm să gândim atunci când vedem borcanul cu castraveţi muraţi împrăştiat pe podeaua bucătăriei sau când vecinul ne spune că i-a spart geamul cu mingea - atunci devenim reactivi. Trebuie însă să ne asigurăm că copilul îşi înţelege vina, şi de asemenea că înţelege că orice pedeapsă îi dăm o facem tocmai pentru că îl iubim, pentru că dorim ca el să înveţe ce înseamnă responsabilitatea.

* * *

Multe aş putea să mai scriu din această carte, care tratează de asemenea teme precum: Mass-media versus părinţi; Pregătirea spirituală a copilului; Teamă, anxietate şi depresie; Motivarea copilului. Voi încheia însă reînnoindu-vă invitaţia de a o căuta în librării sau de a o comanda de pe situl www.curteaveche.ro. Şi voi mai adăuga mărturia mea personală: "Educaţia prin iubire" mi-a oferit multe răspunsuri, la întrebări şi probleme care m-au frământat mult timp. La un moment dat îmi ajunsese la urechi vorba conform căreia rar se întâmplă ca şi părinţii şi copiii să fie buni creştini - o regulă nescrisă care susţinea că cel mai adesea părinţii vor eşua în a le transmite copiilor valorile în care ei cred. Era o regulă elaborată de unii pe baza constatării că, privind la familiile din jur, cel mai adesea părinţi care erau foarte activi în biserică aveau copii îndepărtaţi de religie.

Deşi am întâlnit sau mi s-au oferit exemple de familii de buni creştini, oameni deosebiţi, din generaţie în generaţie, nu mi s-a putut explica cum de acei părinţi au reuşit, iar alţii, poate tot la fel de bine intenţionaţi, nu. Este evident că de la un moment dat intervine şi libertatea copilului, ajuns deja mare, în a accepta sau nu valorile care i-au fost transmise. Dar oare e ca la un joc de ruletă - nu ai cum să ştii de dinainte dacă copilul tău va fi sau nu un bun creştin? Simţeam că răspunsul la această întrebare poate să depindă mai mult şi de noi, ca părinţi, că trebuie să existe ceva ce putem face pentru a fi mai siguri că valorile noastre vor fi şi valorile lor. Şi reiau aici cele afirmate de Ross Campbell: copiii nu ne pot urma în călătoria credinţei şi a integrităţii morale decât dacă se vor identifica personal cu noi; şi nu o pot face dacă nu le satisfacem nevoile emoţionale - prin iubire necondiţionată.

Este adevărat că fetiţa şi băieţelul nostru mai au ani buni până la adolescenţă, când vom putea să verificăm dacă am reuşit într-adevăr să le transmitem valorile şi principiile care sunt pentru noi extrem de importante. Şi este la fel de adevărat că nu pot spune că aplicăm tot ceea ce se spune în carte ca nişte elevi silitori. Nu vreau de altfel să vă promit că atunci când veţi termina cartea veţi fi părinţii perfecţi. Eu însă una simt că datorită acestei cărţi, prin care Dumnezeu a ales să ne înveţe să fim părinţi mai buni, merg mai liniştită, mai încrezătoare pe drumul educaţiei copiilor noştri. Am încă o călăuză extraordinară!