Revista "Familia creştină" - 03/2004

La 4 mai 1955 a murit, la Paris, George Enescu, cel mai de seamă muzician român.

Copilăria este un subiect de referinţă în opera lui, şi nu numai ca temă a muzicii "cu program", dar şi ca permanent reper de întoarcere spre o vârstă care nu apune, ci însoţeşte persoana umană de-a lungul întregii vieţi.

Pe coperta capodoperei enesciene "Impresii din copilărie", din 1940, editorul parizian a imprimat imaginea copilului Enescu, muzician precoce, cu mica lui vioară în mână, cu explicaţia, dată de compozitor: "... ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie."

George Enescu, filă de enciclopedie

Compozitor, interpret (pianist şi violonist), dirijor şi pedagog (elevul său renumit a fost violonistul Yehudi Menuhin), Enescu a realizat o genială sinteză între melosul românesc şi cel european din prima jumătate a secolului trecut: impresionismul, expresionismul, şcolile naţionale.

Creaţia sa cuprinde 33 de opusuri, începând cu Poema română - op. 1 (1897) şi sfârşind cu Simfonia de cameră (1954). De referinţă sunt cele cinci simfonii (ultimele două terminate de compozitorul Pascal Bentoiu între anii 1995 şi 1996, într-un spirit enescian riguros şi incontestabil), opera Oedip (1932), suitele, rapsodiile, poemul simfonic Vox Maris, cvartetele, Octuorul, Dixtuorul, sonatele pentru diferite instrumente, Cantabile şi presto pentru flaut şi pian, liedurile: Şapte cântece pe versuri de Clément Marot.

Părinţii

Primii ani de copilărie ai lui George Enescu, petrecuţi în ţinutul Dorohoiului (satul Liveni, judeţul Botoşani), până în anul 1888, au fost asemenea unui răsărit de soare. Vine pe lume într-un moment de descurajare a părinţilor: "Am fost al optulea copil şi totuşi singurul..." scrie în amintirile sale, publicate în limba franceză ("Les souvenirs de Georges Enesco", Bernard Gavoty, Flammarion Editeur, Paris 1955). "... şapte fraţi şi surori s-au născut înaintea mea. Doi au murit de mici; o angină difterică, în 1878, i-a răpus pe ceilalţi cinci. Părinţii mei au trăit trei ani într-o mare nelinişte, căci nădăjduiau ca un nou născut să şteargă nu amintirea, dar lipsa celorlalţi. Ei se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mănăstiri pentru a-i cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. În 1881 am venit pe lume."

Evenimentul acesta se petrecea în seara zilei de 19 august, iar părinţii nu puteau să nu facă loc speranţei, înaintea sentimentului de teamă pentru soarta copilului.

Mama, Maria Cosmovici, fiică de preot, era o fiinţă gingaşă şi plină de afecţiune. Avea o voce frumoasă pe care o exersa acompaniindu-se la chitară. Tatăl, şi el fiu de preot, a început seminarul teologic dar a profesat ca învăţător, pentru ca în cele din urmă să prefere cultivarea pământului. În clipele de răgaz cânta la vioară romanţe.

Micuţul "Jorjac" se bucura de o îngrijire excesivă, de o dragoste şi de o tandreţe cu totul aparte, care l-au făcut să devină un copil precoce dar singuratic. Pe faţa mamei, care nu avea mai mult de 40 de ani, se citea deseori o undă de visare şi de cutremurare, amintindu-şi micile sicrie pe care le condusese la groapă. Privirea veşnic îngrijorată o făcea să pară o femeie bătrână.

Casa părintească : univers al sunetelor vrăjite

O casă de ţară, modestă, înconjurată de trei nuci bătrâni şi de salcâmi răsunând de bucuria nenumăratelor păsări ce cântau în voie; casa era ocrotitor refugiu de teama norilor grei cu tunetele şi fulgerele ameninţătoare. Sau loc de visare, ascultând clipocitul râului din adâncul grădinii. Mărturiseşte în amintiri că voia atunci, în mod intuitiv, să scrie o muzică despre toate acestea.

"Liveni - un sat între multe altele, unde desimea sălciilor şi a mestecenilor alterna cu lanurile de orz şi porumb... Satul are o biserică frumoasă ale cărei icoane de aur par că prind viaţă în fumul de tămâie... Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Şi acum mai văd ţăranii, în cămăşi albe cu ilice albastre, cântând la asfinţit..."

Prima întâlnire cu o vioară

La 3 ani, lăutarul satului îi oferă prima întâlnire neaşteptată cu o vioară, care i se părea că sună straniu. La 4 ani, începe să scrie, să citească şi să socotească. Într-o comună apropiată, Cracalia, întâlneşte un taraf compus din câteva viori, un fluier, un ţambal şi un contrabas. Tot pe atunci, ascuns într-un tufiş din adâncul grădinii, îşi confecţionează singur "fluiere" şi "ţambale" din beţigaşe, şi "viori" din bucăţi de lemn pe care întinde fire de aţă.

Încântaţi de pasiunea copilului, părinţii îi cumpără o vioară cu trei coarde. Dar el reacţionează violent: o aruncă în foc. Dorea negreşit o vioară adevărată şi o obţine. În scurt timp, învaţând de unul singur, cântă "Valurile Dunării" de Iosif Ivanovici. Încă nu avea 5 ani. Câteva ore alături de Neculai Chioru, singurul lăutar din apropiere, sunt de ajuns pentru ca să-l întreacă pe acesta în mânuirea viorii. Copilul minune ajunge cunoscut în tot ţinutul.

Eduard Caudella, vestitul compozitor şi profesor din Iaşi rămâne vizibil impresionat de improvizaţiile copilului, care susţinea că muzica lui "nu se poate citi"! Totuşi, era necesară şi proba aceasta - iar părinţii care au copii atraşi de muzică ştiu prea bine ce înseamnă pentru micuţii artişti "coborârea" din înălţimile încântării sunetelor, pe "şesul" arid al învăţării notelor, al deprinderii scrisului şi cititului muzical. Însă cu pedagogia unui maestru precum era Caudella, chinul dispărea, căpătând aripi de poezie. Încântarea copilului de a pune "picioare şi petale" pătrimilor şi şaisprezecimilor a fost începutul pentru "cariera" viitorului compozitor.

Entuziasmaţi, părinţii îi cumpără şi o pianină pe care el o acceptă bucuros: "schimbam instrumentul monodic pe unul polifonic. Ce bine era să înlănţui acorduri!" În acele momente a declarat cu seriozitate că vrea să fie compozitor. Şi pentru ca cei mari să-l creadă, le-a arătat o hârtie cu portative pe care se putea citi: "Ţară românească - operă pentru pian şi vioară de Gheorghe Enescu, compozitor român în vârstă de 5 ani."

Visa "piane mari" şi "orchestre ca nişte armate"

Avea 7 ani când a fost din nou dus la Caudella şi a văzut acolo partituri de Beethoven, Wagner, Schubert, Mendelsohn. Maestrul îi sfătuieşte pe părinţi să-i dea copilului posibilitatea de a respira "aerul muzicii adevărate", propunând continuarea studiilor la Viena - cetatea clasicismului european.

Mama avea să-l însoţească în această călătorie, la capătul căreia micul muzician are noi revelaţii şi el însuşi devine revelaţia celorlalţi şi primeşte chiar cea mai înaltă medalie muzicală. La Viena îl cunoaşte pe Brahms. Apoi, la 13 ani, începe o lungă ucenicie pariziană, cu Massenet, Fauré, Thomas..., graţie unei burse pe care i-a acordat-o Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva).

Amiciţia cu Maurice Ravel îi deschide orizontul noii muzici, cu jerbe sonore strălucitoare, cu jocuri de lumini sonore, de culori şi de senzaţii asemănătoare marilor picturi impresioniste. Cu noii săi prieteni: violonistul Jacques Thibaud, cu care cântă, printre altele, în dublul concert de J. S. Bach, violoncelistul Pablo Casals şi pianistul Alfred Cortot, împărtăşea o adevărată "înfrăţire" nobilă, prin intermediul muzicii. Prezenţa lui Enescu în viaţa muzicală europeană devenise însemnată.

La 20 de ani, revenea la Liveni ca un artist gata format - interpret şi compozitor matur. Munca, sensibilitatea, emotivitatea şi modestia lui întreceau limitele obişnuite. Nu părea să fie omul vremurilor sale. Acum prefera singurătatea. Mai mult decât realitatea prefera iluziile şi se refugia în meşteşugul artei.

Din nou la Paris, în familie. Copilăria revine: în amintire şi în muzică

În anul 1907, George Enescu o cunoaşte pe Maria Rosetti, Prinţesă Cantacuzino, cu care se căsătoreşte şi alături de care rămâne la Paris, până în ultima clipă a vieţii. "Slavă Domnului, ceilalţi mă interesează mai mult decât propria mea persoană...Trăiesc aici (la Paris) în atmosfera de frumuseţe pe care iubita mea soţie a creat-o în jurul meu, pentru mine - cu amintirea depărtată, dar pururi vie, a ţării în care m-am născut, a părinţilor mei dragi, a maeştrilor, binefăcătorilor şi prietenilor mei."

La cererea Filarmonicii din New York, Enescu a scris în 1938 suita pentru orchestră Săteasca. În anul următor o dirija în America şi la Bucureşti. Este o operă poetică, sondând amintirea copilăriei care percepe cu inocenţă, candoare, puritate, simplitate ciclul "cosmic" al unei zile întregi în lumea satului natal: cele cinci părţi ale suitei se succed cu o vrajă nostalgică: dimineaţa, amiaza, crepusculul, noaptea şi din nou dimineaţa...

Dar nu era suficient. Amintirea satului "străjuit de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată" revine într-o arhitectură sonoră nouă, cu teme şi motive de o structură imprevizibilă. O suită condusă de doar două instrumente, în dialog, vioară şi pian, pornind de la o "celulă" melodică dezvoltată până la sfârşit: sol - do diez - re, care exprimă anxietate, nelinişte inexplicabilă, sentimente ce se pierd în imensitatea cosmică.

Artistul îşi invocă propria copilărie în nevoia de regenerare sufletească şi asociază sonorităţi fascinante cu amintirea unor imagini care devin parcă basm, poveste:

"Pentru a nu luneca pe panta bătrâneţii premature, ... mi-am răscolit amintirile din copilărie, şi, cum mă exprim mai bine prin note decât prin cuvinte, am compus o suită de mici piese ... Pe când scriu rândurile acestea, deschid partitura ... Lăutarul (Scripcarul): nici o aluzie folclorică, de-abia pe ici pe colo puţină culoare locală ... Bătrânul cerşetor: bietul om îngână: 'Cerul să vă miluiască!' ... Pentru a-i reda chipul, imaginez sonorităţi aspre, sfâşietoare ca şi el ... Pârâiaşul din fundul grădinii parcă-l văd şi acum. Un firicel subţire de apă, care susura şi devenea deodată o mică baltă, cu luciu de oglindă. Pasărea în colivie şi cucul din perete: biata pasăre... Tot atât de mult iubeam şi cucul cu mecanismul său liniştit şi regulat. Bătea ora şapte, împreună cu bătrâna pendulă ... Cântec de leagăn: doica bătrână leagănă pruncul. Pentru a-l adormi, ea-i îngână preziceri în şir: 'vei fi mare, vei fi tare...' Înainte de a adormi, copilul vede lucind în fereastră Clarul de lună şi ascultă ţârâitul unui Greier. Apoi îl fură somnul. În miez de noapte se deşteaptă şi aude Vântul în horn care devine în curând Furtuna în noapte. Ce spaimă! Repede sub plapumă! Băiatul adoarme din nou şi deodată, iată, Răsăritul soarelui. S-a făcut ziuă ! Săgeţi de lumină pătrund pretutindeni. Păsările ciripesc. Toate temele muzicale redând lumina, revin de data aceasta în major, liniştite, transfigurate! Copilul răsuflă uşurat, e fericit; a trecut prin noapte şi furtună."

Aşa a considerat mereu muzica: o transcendenţă spre o lume ideală, în care fericirea, bunătatea, pacea, armonia şi înţelegerea au disponibilitatea de a se uni într-o forţă benefică, favorabilă umanităţii.