Revista "Familia creştină" - 03/2004

Să vă spun o poveste adevărată.

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, la izvoarele Iordanului, sub munte, în oraşul cel nou al Cezareei, trăia un bărbat în floarea vârstei, pe nume Filip. Era creştin, împreună cu ai lui. Plin de Spirit Sfânt şi înţelepciune, avea un nume bun între discipolii lui Isus şi cei care primiseră Botezul după Coborârea Spiritului Sfânt.

Numărul acestora creştea în fiecare zi, căci Apostolii se rugaseră să primească puterea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere deplină, darul vindecărilor, semnelor şi minunilor în numele lui Isus, iar Spiritul Sfânt coborât asupra lor îi umpluse şi de alte daruri. Şi cele patru fiice ale lui Filip aveau darul de a vesti cuvântul lui Dumnezeu.

Comunitatea creştinilor era plină de viaţă: se rugau şi frângeau împreună pâinea. Apostolii învăţau poporul, îi vindecau pe bolnavi, se îngrijeau de cei săraci, toate avându-le în comun, căci toţi erau o inimă şi un suflet. Împreună cu alţi şase bărbaţi vrednici, cunoscuţi şi îndrăgiţi de toţi, Filip a fost ales să se ocupe de administrarea ofrandelor credincioşilor, de mesele comune şi ajutorarea nevoiaşilor. Era o funcţie bisericească de răspundere, dar şi o împuternicire spirituală, primită în urma rugăciunii Apostolilor şi a punerii mâinilor asupra celor aleşi. Aşa a ajuns Filip diacon.

Mai marii poporului, departe să se lase mişcaţi de lucrarea lui Dumnezeu! Li se usca inima şi scrâşneau din dinţi de ciudă că Vestea cea bună a lui Isus aducea roade tot mai bogate între iudei şi oameni de alte neamuri veniţi în Ierusalim Aşa au pornit o cruntă prigoană împotriva creştinilor şi prima victimă a fost tocmai un diacon, Ştefan. După moartea lui, toţi, în afară de Apostoli, au părăsit Ierusalimul, dar nu au încetat să predice cuvântul Evangheliei.

Nici Filip, deşi urmărit de autorităţi, nu a părăsit ogorul cel rodnic al urmării lui Isus, ci a pornit să-L vestească în Samaria: într-un singur cuget, mulţimile ascultau cuvintele lui Filip, iar la auzul lor şi la văzul semnelor ce le făcea - căci mulţi paralizaţi şi şchiopi se vindecau, alţii, stăpâniţi de duhuri necurate, erau eliberaţi - o mare bucurie cuprinsese acel oraş.

Şi Filip era bucuros, pentru că, iată, Samaria cea ocolită de toţi păstrătorii fideli ai Legii şi socotită străină şi păcătoasă, înflorea la cuvântul lui Dumnezeu. Dispăruseră marginalizarea, dispreţul, ura. Oamenii se ştiau de acum iubiţi şi cercetaţi de Domnul şi cereau să fie botezaţi şi să-L primească de la Apostoli pe Spiritul Sfânt. Inima lui Filip era atât de plină!

Nu avea de ce să mai zăbovească: şi alte sate din Samaria tânjeau, însetate de Vestea cea Bună. Îşi îndreptă privirea spre drumul alb şi fierbinte care îl aştepta. Dogoarea amiezii îi aminti de o altă amiază, la porţile Siharului, tot în Samaria. Parcă Îl vedea şi acum în faţa ochilor pe Isus, şezând lângă Fântâna lui Iacob, vorbind cu Samariteanca, de se miraseră toţi. Îi spusese femeii: "Oricine va bea din apa aceasta iarăşi va înseta, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta nicicând; ba apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el izvor de apă ce ţâşneşte spre viaţa veşnică." Tocmai atunci îi vorbi un înger al Domnului, zicând: "Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Gaza şi care este pustiu." Fără să se mai întrebe "De ce?" sau "Cum se poate ca drumul pe care călătoresc atâţia negustori, cu caravanele lor, spre porturile cele bogate de la mare sau spre Egipt, să fie pustiu...?", s-a sculat şi a plecat.

În timpul acesta, pe acelaşi drum călătorea în trăsura lui şi un etiopian. Era un om de vază în regatul Etiopiei, foarte influent la curtea reginei, unde îndeplinea funcţia de ministru de finanţe. Dar acum se întorcea de la Ierusalim dintr-o vizită neoficială, dintr-un pelerinaj: cum ţinea legea lui Moise, fusese la Templu, să se închine. Citea pe drum din cartea profetului Isaia şi simţea parcă un dor nelămurit şi inima îi ardea. Textul spunea: "El a fost dus ca o mioară la tăiere; ca un miel, mut înaintea celui care-l tunde, astfel nu şi-a deschis gura. Pentru că s-a umilit, dreptatea i-a fost refuzată. Cine oare va putea enumera urmaşii lui? Căci viaţa lui este ştearsă de pe pământ." Copleşitoare nimicirea unui nevinovat, dar ultimele cuvinte îi vibrau atât de dureros în suflet: cine, mai bine decât unul care ştia că niciodată nu va avea urmaşi, iar neamul i se va stinge, putea înţelege ce-nseamnă irosirea? Căci etiopianul cu-atâta putere lumească era eunuc.

Spiritul Sfânt îl trimise pe Filip să se apropie de trăsură, iar acesta o ajunse din câţiva paşi, căci râvna slujirii lui Dumnezeu nu-l lăsa să meargă decât alergând. Etiopianul citea tare. "Înţelegi tu ce citeşti?", îl întrebă Filip, fără ocoliş. "Cum să pot, dacă nu mă îndrumă cineva?", veni răspunsul grăbit, de parcă etiopianul îl aştepta. Îl rugă atunci să urce în trăsură şi recitindu-i fragmentul din Scriptură, vru să ştie despre cine sunt scrise acele cuvinte: despre profet sau despre altcineva? Pornind de la textul acesta, Filip îi vesti Vestea cea bună despre Isus: El este Slujitorul în suferinţă, despre Care scrie Scriptura, Care a primit să îndure chinuri, batjocuri şi moartea fără să aibă vreo vină, Care a luat asupra Lui păcatele tuturor oamenilor ce s-au născut şi se vor naşte pe pământ şi toate suferinţele şi durerile aduse de păcat, ca toate să le ierte, să le şteargă, şi toţi să fie liberi şi să fie fii ai Tatălui Ceresc, şi până şi moartea să fie biruită, căci Domnul a înviat!

Ca un fulger trecură prin mintea eunucului munca lui de ministru, viaţa de la curte, averea cea bogată, cinstirea pe care i-o arătau toţi... Era întâia dată când înţelegea de ce se simţise atât de gol, atât de singur, atât de sterp până acum. Era limpede ce îi lipsise. Cine îi lipsise. I se deschideau ochii, tot ce i se întâmpla avea sens. Avea o ţintă, dincolo de şirul mărunt al evenimentelor, dincolo de tristeţea lui ascunsă! Avea iubirea lui Dumnezeu! Avea viaţă! Avea viitor!

Cum înaintau aşa pe drum, ajunseră la o apă. Gândul lui Filip fugi la cuvintele îngerului "... drumul care e pustiu," şi înţelese că pustiul acela nu mai era. Tot atunci se auzi şi glasul eunucului: "Iată o apă! Ce mă împiedică să fiu botezat"? "Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. "El răspunse: "Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu!" Intrând amândoi în apă, Filip îl boteză îndată. Ieşiră.

Spiritul Sfânt îl răpi pe Filip şi îl duse să predice mai departe Evanghelia, cutreierând oraş după oraş. Eunucul nu-l mai văzu alături, dar nu se miră de o aşa minune, căci însăşi viaţa lui i se părea cel mai strălucitor miracol! Aşa că îşi continuă drumul, plin de bucurie! Cânta vesel rugăciuni de laudă şi mulţumită, când ochii îi căzură pe sulurile lăsate în trăsură. Le luă iarăşi în mână, ca astă dată să le citească altfel: înţelegând.

Nu-i venea să-şi creadă ochilor, căci Isaia, mai departe, scria: "Bucură-te, stearpo, care nu năşteai! Izbucneşte în cântări, în strigăt de bucurie, tu care nu ai avut durerile naşterii! Căci fiii celei părăsite vor fi mai mulţi decât fiii femeii măritate, zice Domnul.

Lărgeşte cortul tău; şi întinde învelitorile locuinţei tale: nu te opri, lungeşte-ţi funiile şi întăreşte ţăruşii! Căci vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va stăpâni popoare, va locui cetăţile pustii.

Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; căci vei uita de ruşinea tinereţilor tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Creatorul este soţul tău, Domnul oştirilor este Numele Lui şi Răscumpărătorul Tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ.

(...) Şi eunucul să nu zică: 'Iată, eu sunt un copac uscat!' Căci aşa vorbeşte Domnul: 'Eunucilor care vor păzi sabatele mele, care vor alege ce-Mi este plăcut şi vor ţine legământul Meu, le voi da casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât al fiilor şi al fiicelor; le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge'."

Povestea eunucului fericit ne poate îndemna să căutăm un răspuns la acele întrebări pe care şi le pun astăzi soţii care, descoperindu-se sterili, suferă mult; nu pentru că se simt răniţi doar în fecunditatea spre care este orientată fiinţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, doar în dorinţa de a-şi strânge în braţe copilul, de a-l vedea crescând frumos şi a se bucura de el, ci şi în rostul lor ca pereche: de ce ne-ai mai lăsat, Doamne, să ne căsătorim? Putem trăi ca soţi o viaţă întregă, fără să ne îndeplinim pe deplin misiunea de a transmite viaţa? Îmbrăţişarea noastră conjugală mai este la fel de demnă şi de curată, când este lipsită de şansa procreării? O rană deschisă, dureroasă, care pare să nu se mai închidă.

Dar inima rănită şi îndurerată este o inimă vie, plină de aspiraţii înalte, plină de aşteptare, clocotitoare. Oare nu cumva în această rană se află un semn al unei chemări, al unei misiuni numai a noastre (1)? În afara aducerii pe lume a copiilor, a educării lor, şi dincolo de acestea, mai există şi o altă fecunditate (2).

Mai întâi este fecunditatea despre care le vorbeşte Dumnezeu primilor oameni, atunci când îi binecuvântează şi le spune: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Gen 1,28), ceea ce alţi traducători formulează: "Fiţi roditori". Toţi cei care se iubesc cu adevărat ne pot da mărturie despre creşterea lor în iubire reciprocă de-a lungul anilor, ceea ce i-a făcut să crească şi ca persoane. Este acea creştere pe care o aduce fiecare încercare sufletească, fiecare durere trupească asumată, dusă împreună, cu grijă şi atenţie reciprocă şi în unire cu Isus cel Răstignit pe cruce. Este creşterea spirituală la care ne conduce rugăciunea noastră, punerea reciprocă în valoare, prin fiecare ocazie pe care o găsim pentru ca soţul, respectiv soţia, să se dezvolte, să se împlinească în desăvârşirea la care este chemat de Dumnezeu.

Se naşte astfel, treptat, realitatea cea nouă a căminului nostru, un alt rod al Căsătoriei, care înseamnă mai mult decât ar fi însemnat desăvârşirea noastră ca indivizi în afara Căsătoriei: este calea noastră de sfinţire împreună.

O căsătorie sfântă răspândeşte în jur lumina lui Dumnezeu, îi face pe toţi să dorescă să se apropie de Dumnezeu, a Cărui iubire infinită pentru om o văd oglindită în dăruirea reciprocă a celor doi soţi, care se iubesc după pilda iubirii lui Cristos faţă de Biserică. Mărturia iubirii reciproce, ca oglindire a acestei iubiri dumnezeieşti, este o chemare strălucită, de cea mai înaltă demnitate, a cărei onoare o putem abia bănui. Firesc, iubirea reciprocă este strâns şi tainic legată de jertfă, de cruce: în fiecare luptă cu egoismul, cu individualismul, cu mândria, cu comoditatea, trăieşti dureri, suferi, dar nu degeaba, ci pentru că îl iubeşti pe cel de lângă tine, iar relaţia se aşează într-un alt registru, având în urmă o creştere în iubire. Mărturia iubirii reciproce este de aceea şi o mărturie a fecundităţii crucii de fiecare zi, dobândite de Crucea mântuitoare a lui Cristos cu care harul căsătoresc îi uneşte pe soţi.

Soţii care au conştientizat că sterilitatea nu înseamnă lipsa unui rost al căsătoriei lor, ci semn pentru o altă misiune decât aceea a familiilor cu copii, descoperă că iubirea unuia faţă de altul, departe de a-i izola de cei din jur, devine din ce în ce mai profundă spiritual şi lasă ca rana să le deschidă inima spre cei care au nevoie de mângâiere, de sfat, de învăţătură, de îmbărbătare, de lumină spirituală, de rugăciune, de hrană, de îmbrăcăminte, de ocrotire, de adăpost... Lumea apreciază succesul răsunător şi eficienţa, nu percepe sterilitatea decât ca pe un eşec, o înfrângere, o absurditate. Isus însă, Care ne-a promis că pe toţi ne va ridica la El, ne poate transforma înţelegerea şi înnobila inima şi ne poate aduce, şi pe noi, cei cu totul neputincioşi, să lucrăm împreună cu El la mântuirea lumii. Învăţându-ne iubirea dăruită, ne descoperă încă de pe acum că acesta este cel mai mare dar de viaţă. Aceasta este cea de a treia chemare la fecunditate a soţilor (3).

Trebuie să treacă însă prin momentul decisiv al întâlnirii personale cu Cristos, pe Care îl cunoşteau în propria suferinţă, fără să-L recunoască, asemenea eunucului etiopian. Crezând din toată inima în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, vor primi darul de a vedea în suferinţa lui Isus un sens, o jertfă dăruită şi, de aici, de a primi în propria viaţă Vestea Sa cea Bună: aceea că acolo unde suntem, aşa cum suntem, suntem iubiţi de Dumnezeu şi mântuiţi de El Însuşi. Iar Cel Care ne iubeşte astfel ne primeşte să ne unim cu El, să-i fim mlădiţe roditoare de mântuire (In 15,1-17). Altoirea la Isus-Viţa se face însă rană la rană, durerea noastră şi jertfa Crucii. Durerea noastră nu rămâne stearpă, ci devine prilej de purificare şi de unire cu iubirea până la capăt a lui Isus, în Care nu există sterilitate.

"Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, puteţi să cereţi orice vreţi şi vi se va îndeplini. Prin aceasta este preamărit Tatăl Meu: să aduceţi rod mult şi să vă dovediţi discipolii Mei. Precum m-a iubit pe mine Tatăl, aşa vă iubesc şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păstraţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, precum şi Eu am păstrat poruncile Tatălui şi am rămas în dragostea Lui. Vi le-am spus acestea, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (...) şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână. (...) Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii" (vv. 7-8; 11; 16b-17).

Este cel mai preţios şi mai bogat fruct pe care soţii îl pot oferi lumii, schimbând ceea ce nici un guvern, nici o armată, nici o revoluţie nu pot schimba: ei pot sfinţi lumea prin Iubire.

Note
(1) v. P. Alain Bandelier, La fécondité d'un couple sans enfant, în Famille Chretienne, nr. 1045, 22 ian. 1998
(2) v. idem
(3) v. ibidem şi Stéphane-Marie Barbellion, Itinéraire chrétien pour la famille, Ed. Draguet-Ardant, Paris, 1993, pp. 182-185