Revista "Familia creştină" - 03/2004

În fiecare an, duminica dinaintea Rusaliilor (23 mai, anul acesta) se celebrează în Biserica catolică Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, care beneficiază de un mesaj al Papei emis câteva luni mai înainte, pe data de 24 ianuarie, în sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, patronul ziariştilor catolici.

Anul acesta tema mesajului are ca titlu "Mass media în familie, un risc şi o bogăţie". Familiile sunt chemate să aleagă cu discernământ din oferta publicitară şi mediatică, numeroasă şi chiar invazivă, şi nu să primească orice, fără spirit critic. Discernământ: acesta este termenul de care depinde ori riscul ori bogăţia.

Ca discernământul să poată exista ar trebui să existe o opinie personală, în funcţie de care se face opţiunea. Şi de multe ori se vede că opţiuni de succes în viaţa personală şi a familiei nu prea sunt cele primite "de-a gata", sau prin înregimentarea în aglomeraţia unei mode şi cu atât mai puţin cele imitate întocmai de la alţii. Căile reuşitei autentice sunt, totuşi, unice! Pentru că unică este persoana umană şi unică este fiecare familie.

Avem, desigur, nevoie de modele şi unele producţii mediatice sunt atrăgătoare tocmai pentru că oferă modele. Dar ce fel de modele? Şi de ce să le accept fără spirit critic? De ce să privesc lumea cu ochi de împrumut? Pentru că aşa se obişnuieşte?

Admir oamenii cu personalitate: au discernământ, văd lumea cu proprii ochi şi nu cu ochi de împrumut. Adică nu acceptă nimic netrecut prin filtrul personal. Şi am încredere în simţul de responsabilitate al acestor oameni. Ştiu bine că sunt buni părinţi, buni soţi, că eu pot primi de la ei oricând sfatul dorit sau - de ce nu - sentimentul atât de preţios care este prietenia, pentru că întotdeauna acest gen de oameni ştiu să-şi administreze bine timpul, încât rămâne loc şi pentru bucuria unor prietenii.

Pe un plan şi mai înalt, a vedea lumea cu proprii ochi, şi nu cu ochi de împrumut, e una din lecţiile ce le primim de la copii şi trebuie să recunoaştem că această puritate a privirii (pe care, ca părinţi, avem datoria să o ocrotim şi să o cultivăm cu deosebire) este, în termeni pragmatici, o cale universală de reuşită: vezi drumul drept, fără meandrele conjuncturilor şi ale mistificărilor. Soluţiile cele mai ingenioase sunt şi cele mai simple.

Această vârstă de aur a purităţii privirii este o nostalgie pe care am întâlnit-o frecvent la oamenii cu discernământ. Şi dacă ne gândim mai stăruitor, observăm că puterea de a vedea aievea supranaturalul este un privilegiu divin pe care îl au ochii de copil. Un privilegiu care cântăreşte mai mult decât toate celelalte, din istoria vizibilă, construită de cele mai "privilegiate" şi spectaculoase forţe omeneşti. Apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Fatima în faţa unor copii, începute în 13 mai 1917, dovedesc prin excelenţă acest lucru: istoria unui secol sau poate chiar a mai multora de acum înainte, este marcată de dezvăluirile acelor copii vizionari.

Dar mai există un exerciţiu al discernământului cu care ne întâlnim în situaţii extraordinare şi despre care îmi este greu să vorbesc: opţiunea eroică. Pentru că aici orice epitete ar fi stângace sau stridente, m-am gândit să vă redau un episod din viaţa unei femei (găsit pe situl www.mujernueva.org), pe care în urmă cu câţiva ani, l-am mai istorisit şi în altă parte:

Emilia aparţinea unei familii din clasa mijlocie a Poloniei, ţară la acea vreme sfâşiată de războaie, ameninţată de foamete şi epidemii. S-a căsătorit foarte tânără cu un muncitor textilist, stabilindu-se într-o nouă localitate, departe de familie şi de cunoscuţi. Puţin după aceea, li s-a născut primul copil, Edmund, apoi o fată care a supravieţuit doar câteva săptămâni.

Paisprezece ani după naşterea lui Edmund, Emilia şi-a dat seama că este din nou însărcinată. Peste puţin timp împlinea 40 de ani, starea generală a sănătăţii ei era alarmantă, datorită tulburărilor cardiace şi renale, trăiau la limita indispensabilului, iar în aer plutea iminenţa unui nou război.

Ce-i putea oferi copilului? Un cămin mizerabil? Un popor în război? Emilia avea să moară peste zece ani, apoi în mod tragic şi Edmund. Va izbucni al doilea război mondial, în care şi tatăl îşi va pierde viaţa. Pentru ce să fi fost adus pe lume un copil pe care îl aşteptau condiţii atât de potrivnice?

În situaţii similare, mentalitatea actuală alege fără multe ezitări avortul. Opţiunea avortului putea exista şi în vremurile acelea şi nu au lipsit persoane care să-şi ofere serviciile în acest sens, pentru că vârsta şi starea sănătăţii Emiliei făceau ca sarcina să-i pună serios viaţa în pericol.

Din fericire, Emilia a privit lucrurile altfel, cu proprii ei ochi, materni, criteriul cel mai sigur al discernământului. Nici o clipă nu s-a gândit altfel decât cu bucuria unică pe care o aduce vestea unui nou copil care aşteaptă să se nască. Într-o frumoasă lună mai: 18 mai 1920, l-a adus pe lume şi i-a pus numele de Karol. Curajul acestei femei ni l-a dăruit pe Karol Wojtyla, pe care toată lumea îl cunoaşte ca Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, care şi-a început pontificatul cu celebrul îndemn: Nu vă fie teamă !

Este un îndemn foarte actual, chiar şi după ce s-au prăbuşit zidurile de teamă ale regimurilor totalitare, căci cred că astăzi e nevoie de un curaj special şi deloc comod, curajul de a privi realităţile cu proprii noştri ochi, cu prudenţă şi spirit critic şi nu cu formulele prefabricate ale ochilor de împrumut.