I. Originile documentului

În anul 1980 a avut loc un Sinod a cărui temă a fost: "Datoriile familiei creştine în lumea de astăzi". Sfântul Părinte a primit o cerere din partea Sinodului privind redactarea unei Carte care să apere drepturile familiei. Proclamarea entuziastă a Evangheliei familiei şi vieţii, ca "veste extraordinară", şi aprofundarea identităţii şi misiunii Bisericii domestice, sanctuar al vieţii, ocupă încă de pe atunci, fără doar şi poate, un loc privilegiat în inima Suveranului Pontif. Papa a solicitat Sfântul Scaun pentru a pregăti acest document.^[1]

Sfântul Scaun a prezentat în 1983, pe data de 22 octombrie, "Carta drepturilor familiei"^[2] în care face un apel către toate Statele, organizaţiile internaţionale şi toate instituţiile şi persoanele interesate, pentru respectarea acestor drepturi şi asigurarea recunoaşterii lor efective şi a observării lor.^[3]

Cât priveşte izvoarele şi referinţele de care s-a folosit în elaborarea acestei Carte, Sfântul Scaun a cerut colaborarea Conferinţelor episcopale din întreaga Biserică, precum şi a experţilor în materie proveniţi din mai multe culturi.^[4]

 

II. Conţinutul şi structura Cartei

Carta conţine o Prezentare, un Preambul şi 12 articole. În Prezentare sunt expuse motivele redactării acesteia, scopul şi rolul Cartei precum şi destinatarii săi. În Preambul sunt prezentate premizele de la care se pleacă, iar în cele 12 articole drepturile care trebuie apărate.

a. Scopul şi destinatarii

Scopul acestei Carte este acela de a prezenta contemporanilor noştri, creştini sau de altă confesiune, o formulare cât mai ordonată şi completă posibil a drepturilor fundamentale inerente familiei, societate naturală şi universală^[5].

Sfântul Scaun, prezentând această Cartă, adresează un apel particular tuturor membrilor şi instituţiilor Bisericii pentru a oferi o mărturie puternică despre convingerile creştine asupra misiunii indisolubile a familiei şi pentru a acorda familiei şi părinţilor susţinerea necesară şi încurajarea pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea încredinţată lor de Dumnezeu.^[6] 

Această Cartă, exprimând viziunea creştină, prezintă realitatea naturală a familiei în lumina revelaţiei divine. Aceste drepturi iau naştere, într-o ultimă analiză, din acea lege naturală care este înscrisă de Creator în inima fiecărei fiinţe umane."^[7] De aceea "societatea este chemată să apere aceste drepturi de orice violări, să le respecte şi să le promoveze în întregimea conţinutului lor."^[8] Astfel, această Cartă doreşte să "sugerează familiilor să se unească în apărarea şi promovarea drepturilor lor" şi "încurajează familiile să îşi îndeplinească datoriile lor, astfel încât rolul familiei să poată deveni tot mai clar apreciat şi recunoscut în lumea de astăzi".^[9]

Cât priveşte destinatarii, putem spune că sunt în primul rând guvernele ţărilor din lumea întreagă, ele trebuind să reafirme conştiinţa comună a drepturilor esenţiale ale familiei pentru binele societăţii. Pentru ele, Carta reprezintă "un model şi un punct de referinţă pentru elaborarea unei legislaţii şi a unei politici familiale şi un ghid de planuri de acţiune"^[10]. De asemenea, este propusă "organizaţiilor internaţionale interguvernamentale care, prin competenţa lor şi prin apărarea şi promovarea drepturilor umane, nu pot ignora sau nu pot permite violări ale drepturilor fundamentale ale familiei."^[11] În mod cu totul special, Carta este adresată familiilor înseşi, încercând să "întărească în acestea conştiinţa, rolul de neînlocuit şi poziţia familiei". Carta este adresată, de asemenea, şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, pentru ca ei să se angajeze în a face totul pentru ca drepturile familiei şi instituţia familiei să fie întărite pentru binele întregului neam omenesc, astăzi şi în viitor.

b. Familia şi societatea - scurt comentariu al Preambulului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document care a reprezentat "o cucerire pentru omenire deoarece, bazându-se pe demnitatea umană, promovează şi apără respectul popoarelor şi al fiecărui membru al lor"^[12], a fost celebrată de Consiliul pentru Familie printr-un document special: Familia şi drepturile umane. Recunoaşterea principiilor acestui document trebuie să reprezinte o stimulare importantă pentru spiritul şi practicarea justiţiei, fie la nivelul intern al diferitelor ţări, fie la nivel internaţional. Printre alte drepturi fundamentale, Declaraţia Drepturilor Omului recunoaşte familia ca «nucleul natural şi fundamental al societăţii»^[13].

"De o importanţă fundamentală pentru promovarea drepturilor omului este recunoaşterea "drepturilor familiei", ceea ce implică protejarea căsătoriei în cadrul «drepturilor omului» şi a vieţii familiale ca obiectiv al orânduirii sale juridice. După cum se susţine şi în Carta drepturilor familieiprezentată de către Sfântul Scaun, familia trebuie să fie concepută ca subiect care integrează toţi membrii săi (...) Familia şi căsătoria au nevoie să fie apărate şi promovate nu numai la nivel de Stat, ci în întreaga societate. Acestea cer angajarea decisă a fiecărei persoane deoarece familia şi căsătoria pot da un răspuns integral la provocările prezentului şi la riscurile viitorului."^[14]

În articolul 1 este amintit dreptul oricărei persoane de a alege propria sa stare de viaţă^[15]. Respectând demnitatea şi drepturile fundamentale ale persoanei, cei care se căsătoresc au dreptul să se aştepte din partea societăţii la acele condiţii morale, educative, sociale şi economice care să le permită să îşi exercite dreptul de a se căsători în deplină maturitate şi responsabilitate^[16]. În acelaşi prim articol, la paragraful "c", se spune că "valoarea instituţională a căsătoriei trebuie să fie susţinută de autorităţile publice: situaţia cuplurilor nu trebuie să fie pusă pe acelaşi plan cu căsătoria pecetluită de jurământul făcut.^[17]

Considerând familia ca societate naturală, aceasta există anterior statului şi oricărei alte comunităţi şi posedă drepturi proprii care sunt inalienabile^[18]. Familia constituie, chiar mai mult decât un nucleu juridic, social şi economic obişnuit, o comunitate de dragoste şi solidaritate care este în mod unic aptă să înveţe şi să transmită valori culturale, etice, sociale, spirituale şi religioase, esenţiale pentru dezvoltarea şi binele membrilor societăţii^[19]. Putem spune, astfel, că drepturile persoanei au o dimensiune socială fundamentală şi găsesc în familie expresia lor vitală^[20]. Astfel familia este fundamentată pe căsătorie, uniune intimă de viaţă în complementaritatea dintre bărbat şi femeie, care se constituie ca legătură indisolubilă a căsătoriei în mod liber contractată şi în mod public exprimată, şi este deschisă spre viaţă^[21]. Fiindu-i încredinţată exclusiv căsătoriei misiunea transmiterii vieţii, putem spune că ea reprezintă leagănul în care se poate dezvolta copilul în pace şi armonie^[22].

În cadrul familiei se întâlnesc, cresc şi se susţin generaţii diferite, şi se ajută reciproc să crească în înţelepciune umană şi să armonizeze drepturile individului cu alte instanţe ale vieţii sociale^[23]. De aceea, familia şi societatea, care sunt în mod reciproc legate vital şi organizatoric, au o funcţie complementară în apărarea şi în progresul binelui umanităţii şi al fiecărei persoane^[24], ţinând cont de faptul că generaţiile cresc şi se dezvoltă în sânul familiei.

 

III. Actualitatea acestei Carte

Procesul de secularizare, relativismul moral, individualismul, hedonismul

Această Cartă este actuală chiar şi după 20 de ani, deoarece drepturile familiei rămân drepturi care trebuiesc cucerite în fiecare zi, de către fiecare guvern şi fiecare societate. Experienţa diverselor culturi de-a lungul istoriei au dovedit că este necesară, din partea societăţii, recunoaşterea şi să apărarea instituţiei familiale^[25]. De aceea, societatea, şi în mod particular Statul şi organizaţiile internaţionale, trebuie să protejeze familia cu măsuri cu caracter politic, economic, social şi juridic, cu scopul de a consolida unitatea şi stabilitatea familiei, astfel încât aceasta să-şi poată exercita funcţia sa specifică^[26].

Se poate vorbi însă despre o evoluţie şi o involuţie în acest proces al promovării drepturilor familiei.Vorbind despre părţile pozitive, se poate constata faptul că multe ţări au adoptat un cod al familiei, cu mai multe sau mai puţine imperfecţiuni, şi au încercat să apere acele drepturi. Cât priveşte pasul înapoi, putem spune că, sub influenţa relativismului moral, compararea familiei cu diferite forme de aşa-zise "modele noi" a dus la o prezentare a instituţiei familiei ca o instituţie oarecare şi nu ca celula de bază a întregii societăţi.^[27]

În cadrul Mesajului Conferinţei Episcopale Catolice din România pe tema familiei a fost atrasă "respectuos atenţia tuturor Bisericilor din ţară, autorităţii de stat, organizaţiilor nonguvernamentale şi mass-media, asupra cauzelor care au o influenţă distructivă în privinţa instituţiei familiei."^[28] Acest Mesaj al Conferinţei Episcopale este un semnal de alarmă tras "în faţa situaţiei generale grave, cauzată de condiţiile socio-psihologice şi politice," precum şi din cauza factorilor economici (salariile mici) care influenţează partea spirituală. Drepturile, necesităţile fundamentale, bunăstarea şi valorile familiei, chiar dacă sunt în mod progresiv salvate în anumite cazuri, de cele mai multe ori sunt ignorate şi nu rareori ameninţate de legi, instituţii şi programe socio-economice^[29]. Multe familii sunt constrânse să trăiască în condiţii de sărăcie, care le împiedică să îşi desfăşoare propria lor misiune cu demnitate^[30].

Familia reprezintă unica instituţie în planul creaţiei lui Dumnezeu capabilă de a forma integral omul. Această instituţie este însă astăzi sufocată şi pusă sub presiune (Rm 1,19). Democraţia nu trebuie să devină o dictatură a majorităţii parlamentare, îndepărtându-se de adevăratul bine al societăţii. "Acest lucru înseamnă că legile, oricare ar fi domeniile în care intervine sau se vede obligat să intervină legislatorul, trebuie să respecte şi să promoveze totdeauna persoanele umane în diferitele lor exigenţe spirituale şi materiale, individuale, familiale şi sociale.

Prin urmare, o lege care nu respectă dreptul la viaţă al fiinţei umane - de la conceperea până la moartea sa naturală, oricare ar fi condiţia în care s-ar afla, sănătoasă sau bolnavă, încă într-un stadiu embrionar, bătrână sau în stadiu terminal - nu este o lege conformă cu voinţa divină. Astfel, legislatorii creştini nu pot nici să contribuie la formularea ei, şi nici să o aprobe în adunările parlamentare, deşi, acolo unde o astfel de lege există deja, este licit pentru ei să propună amendamente care să atenueze efectele nocive ale ei.

La fel se poate spune despre toate legile care prejudiciază familia şi atentează la unitatea şi indisolubilitatea sa, sau care oferă validitate legală uniunilor între persoane, incluzându-le şi pe cele de acelaşi sex, care pretind să substituie, cu aceleaşi drepturi, familiile bazate pe căsătoria între bărbat şi femeie"^[31].

Astăzi procesul de secularizare, care este foarte puternic şi caută să îl dezrădăcineze pe Dumnezeu din societate, goleşte interior omul şi îl aruncă spre degradare, smulgând valorile centrale ale familiei şi ale vieţii. Această secularizare reprezintă boala spiritului, privat de adevăr, precum intuia Romano Guardini. Astfel, vestirea adevărului şi a eliberării devine o apărare viguroasă a familiei şi a vieţii, atât de ameninţate astăzi.

Iata ce declara Cardinalul Klaus Küng, responsabil al Comisiei pentru Familie din cadrul Conferinţei Episcopale Austriece, cu puţine zile în urmă: "O societate poate fi sănătoasă dacă promovează idealul realizabil al unei familii cu mulţi fii, întemeiată pe căsătorie". Este vorba de un model pentru care "merită să ne angajăm" la nivel politic şi social, secondând "dorinţa răspândită" după o viaţă familială "tradiţională". Situaţia căsătoriei şi a familiei este "dramatică", conform Cardinalului Küng, în întreaga Europă. Natalitatea a scăzut, iar divorţurile au crescut într-un mod "de neimaginat acum treizeci de ani".^[32]

Din punct de vedere moral, trebuie spus că viziunea societăţii de consum propune omului de astăzi o morală bazată pe individualism şi hedonism, şi în care tehnica imprimă direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, conducând şi împingând societatea spre un relativism moral, în care tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este şi licit (viziunea hedonistico-cosumist-relativistă). Astfel, nu există valori fundamentale care sunt înscrise în inima omului de către Creator, ci totul este dictat de "acum şi aici", de ceea ce ne oferă societatea şi progresul ştiinţific.

Pentru Biserica Catolică este clar că nu tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este şi licit. Există o prioritate etică asupra tehnicii şi, de aceea, relativismul etic nu se poate justifica niciodată. În Enciclica Veritatis splendor, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte despre libertatea care se întâlneşte cu adevărul, şi despre faptul că putem rămâne fideli adevărului lui Cristos căutând libertatea în adevăr. O putere nelimitată avem atunci când libertatea noastră provine din acest adevăr bazat pe Cristos. Însă, pentru a pătrunde în adevăr, avem nevoie de lumina credinţei.

Vorbind despre această problematică a societăţii de astăzi, relativismul, Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Cardinalul Joseph Ratzinger, arăta două părţi ale acestui relativism. Partea pozitivă o reprezintă faptul că totul este considerat ca ceva bun, însă partea negativă este renunţarea la fundamentul credinţei, la adevăr. Ex: uniunile dintre homosexuali şi lesbiene reprezintă o libertate care nu este conformă adevărului şi deci se îndepărtează de proiectul Creatorului. Căutând unirea aceasta între libertate şi adevăr, în individualism se ajunge la deformarea imaginii omului.

a. Dreptul la emigrare nu în defavoarea comuniunii familiale

Dreptul la emigrare este unul dintre drepturile omului care trebuie apărat. Din punct de vedere social, însă, acest drept trebuie conciliat cu celelalte drepturi şi îndatoriri pe care fiecare persoană care face parte din societate este obligată să le respecte şi să le îndeplinească. Din România, în ultimii 12 ani, au plecat multe persoane, familii întregi chiar, în Italia, Germania, Spania, Franţa, Israel, Canada şi Statele Unite. Acest lucru a creat un dezechilibru atât la nivel social cât şi la nivel pastoral.^[33]

 Drepturile omului se bazează pe dreptul de a fi persoană liberă, responsabilă în faţa lui Dumnezeu. Odată ce o persoană liberă îşi dă consimţământul în cadrul căsătoriei, prioritatea devine familia, şi orice decizie ia, trebuie să o facă în comuniune cu membrii acestei comunităţi care i-a fost încredinţată. Această idee trebuie întărită şi de dreptul la un salar just, drept care de multe ori nu este respectat în propria ţară şi de aceea este căutat în altă ţară.^[34]

Foarte important este articolul 12, paragraful "b", în care se subliniază dreptul muncitorilor emigranţi de a vedea propria familie unită cât mai repede posibil. Acest lucru depinde foarte mult de nivelul de organizare al fiecărei comunităţi şi de capacitatea de a comunica cu guvernele ţărilor respective prezentând drepturile întregului grup.Încadrul aceloraşi drepturi ale emigranţilor, familiile emigrante au dreptul la aceeaşi protecţie de care se bucură celelalte familii^[35].Articolul 12 paragraful "a" subliniază faptul că familiile de emigranţi au dreptul la respect pentru propria cultură şi la a primi susţinere şi asistenţă pentru integrarea în comunitatea căreia îi aduc propria lor contribuţie. Toate aceste lucruri se pot realiza dacă există o colaborare între instituţii şi dacă membrii Bisericii vor reuşi să se coordoneze pentru elaborarea unei structuri sociale în cadrul fiecărei ţări unde se află emigranţi români.

În cadrul vizitei ad limina apostolorum din februarie 2003, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea se adresa cu aceste cuvinte Episcopilor catolici: "...trebuie să ţineţi seama de primejdiile ce pot apărea în societatea de astăzi: fragilitatea cuplurilor; emigraţia constantă a familiilor tinere spre ţările occidentale, având adesea drept consecinţă încredinţarea grijii copiilor în mâinile bunicilor, separarea forţată a soţilor [...] practicarea tot mai răspândită a avortului; controlul naşterilor prin metode contrare demnităţii umane, sunt probleme care vă solicită atenţia şi impun o acţiune pastorală adecvată"^[36].

În ultimul timp se vede că a crescut numărul divorţurilor şi s-a mărit numărul cuplurilor care sunt forţate (din cauza situaţiei economice familiale) să trăiască separat, unul dintre soţi fiind cel care se sacrifică, plecând într-o altă ţară, pentru a salva această situaţie. Uneori acest sacrificiu se soldează şi cu "destrămarea familiilor şi abandonarea copiilor", după cum se arăta în Mesajul Conferinţei Episcopale.

Răspunsul pastoral în faţa acestei situaţii este trasat în linii mari tot în Mesajul Conferinţei Episcopale. "Biserica Catolică din România, preocupată de pastoraţia sufletelor credincioşilor, invită cu insistenţă autorităţile bisericeşti şi civile să se îngrijească de crearea unor condiţii de trai decente şi de oferirea unor modele corespunzătoare pentru tânăra generaţie, astfel încât să favorizeze întreţinerea şi dezvoltarea armonioasă a vieţii de familie. Familia rămâne celula fundamentală a Bisericii şi a societăţii, mediul în care creşte şi este educată noua generaţie creştină."

Bazele credinţei şi ale educaţiei primare sunt puse de către familie, şi noua generaţie trebuie să fie pregătită din punct de vedere uman şi spiritual pentru a înfrunta problemele actuale ce duc la dezbinarea şi distrugerea familiei.

b. Abandonarea copiilor

Nu indiferent am ales această ordine a prezentării. Problematica emigrării creează şi o dramă în interiorul familiei şi o mare problemă la nivel social. Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre orfani cu părinţi vii. Mulţi copii sunt 'abandonaţi în casă' de părinţii lor obligaţi să muncească multe ore, şi educaţia lor este 'delegată' televizorului.^[37] Mulţi copii răspund cu părăsirea casei părinteşti şi astfel fenomenul copiilor străzii este din ce în ce mai amplu şi mai complex. Nu ne vom opri la acest fenomen, ci vom încerca să vedem rădăcinile sale mai profunde. O problematică complexă tratată în articolul 4, paragraful "f": orfanii sau copiii care nu au asistenţă din partea părinţilor sau a tutorilor. Aceştia trebuie să primească protecţie din partea societăţii. Statul, în ceea ce priveşte încredinţarea sau adopţia, trebuie să prevadă o legislaţie care să faciliteze familiile capabile de a primi în casele lor copii care au nevoie de o asistenţă permanentă sau temporară, şi care, în acelaşi timp, să respecte drepturile naturale ale părinţilor.^[38]

Privind situaţia copiilor abandonaţi şi a scăderii numărului de naşteri în România, Conferinţa Episcopală declara: "Neintervenind imediat asupra acestor probleme majore, de importanţă vitală pentru actuala şi viitoarea societate românească, noi toţi ne facem responsabili de numeroşii copii abandonaţi, de copiii străzii sau de cei ucişi mai înainte de a se naşte, situaţie care se concretizează prin scăderea remarcabilă a populaţiei României, în ultima perioadă de timp. De aceea, invităm autorităţile bisericeşti şi civile, toate instituţiile publice abilitate şi mass-media să ne unim forţele pentru a reda instituţiei familiei demnitatea, tăria şi strălucirea cu care a înzestrat-o Dumnezeu."

Legislaţia actuală în ţară la noi încă mai împiedică adopţiile internaţionale, şi acest lucru la nivel european este susţinut cu o bază clară: instituţii publice nesigure. La nivel naţional, adopţiile nu sunt suficiente. Această situaţie este în detrimentul copiilor care pot avea o viaţă mai bună într-o familie din România sau din străinătate. Expun această situaţie în speranţa unei schimbări cât mai rapide şi a unei mai strânse colaborări între instituţiile de Stat şi cele ale Bisericii în acest domeniu, pentru ca aceşti copii abandonaţi să se poată bucura de căldura unei familii cât mai repede posibil.

c. Problema controlului natalităţii - respectul vieţii

Familia este cea în care viaţa umană trebuie să se simtă cel mai în siguranţă. În articolul 4 se vorbeşte despre respect chiar din momentul concepţiei.^[39]Avortul reprezintă o directă violare a dreptului fundamental la viaţă al fiinţei umane^[40], şi respectul demnităţii fiinţei umane exclude orice manipulare experimentală sau abuz de embrioni umani, căci toate intervenţiile asupra patrimoniului genetic al persoanei umane, care nu privesc intenţia de a corecta nişte anomalii, constituie o violare a dreptului integrităţii fizice şi contrastează cu binele familiei^[41].

În ţara noastră, acest fenomen îşi are rădăcinile în epoca comunistă, timp în care legea contra avortului evita genocidul asupra atâtor copii. Faptul că acest lucru bun nu era fundamentat însă în legislaţia comunistă cu o doctrină sănătoasă despre om şi natura sa, ci era bazat pe o ideologie în care centrul era cu totul altceva decât binele omului văzut ca imagine a Creatorului, a condus la această situaţie actuală de care nu putem fi mândri.

În articolul 3 se enunţă dreptul soţilor de a "constitui o familie şi de a decide asupra intervalului între naşteri şi a numărului de copii, ţinând cont de obligaţiile faţă de ei înşişi, faţă de fiii pe care îi au deja, faţă de familie şi societate, într-o ierarhie justă de valori şi în conformitate cu ordinea morală obiectivă care exclude apelarea la contracepţie, la sterilizare şi la avort".^[42] Se cunosc organisme internaţionale care condiţionează ajutorul economic pentru dezvoltarea naţiunilor sărace, obligând astfel să se accepte programele de contracepţie, sterilizare sau avort.^[43]

 

IV. Cheia lecturii - Problema antropologică. Omul este sau nu centru al progresului?

Comparând situaţia mondială de acum 20 de ani cu cea de astăzi, putem spune că s-a schimbat mult. Războaiele, noile alianţe între state, priorităţile economice, fenomenul globalizării condiţionează foarte mult societatea de astăzi. Însă la baza acestei schimbări stă omul şi, de aceea, este necesar să ne întrebăm dacă cu adevărat omul de astăzi este cu mult schimbat faţă de omul din trecut. Ne aflăm în acest caz în faţa problemei antropologice. Viziunea creştină asupra omului este diferită de viziunea omului oferită de societatea de consum.

Pentru Cardinalul Klaus Kung, schimbarea tendinţei este însă posibilă: în acest sens, credinţa are "un rol fundamental". Statul este chemat să îşi aducă şi el propriul aport: "Actuala criză din sistemul pensiilor şi din cel sanitar poate fi rezolvată pe o perioadă lungă numai prin mai mulţi copii", a declarat Cardinalul. Însă sprijinirea economică a părinţilor "nu este unicul factor" determinant pentru a obţine o sporire a natalităţii: este necesară "o schimbare a mentalităţii în ceea ce priveşte viaţa, sentimentele şi iubirea". Cardinalul Küng deplânge "absurda şi dăunătoarea eroticizare a societăţii" şi "bombardamentul continuu cu stimuli sexuali", şi speră că se va realiza mai degrabă "o educaţie sexuală adecvată vârstei şi globală" pentru copii, care trebuie acordată "în primul rând de către părinţi".^[44]

Este în discuţie însuşi adevărul omului, "misterul" său, vocaţia sa. Omul de astăzi trebuie oare să se dea bătut în faţa unei culturi care, în timp ce pare că îl exaltă, îi fură demnitatea sa umană şi îl tratează ca pe un instrument sau un obiect, cu ajutorul conspirativ al atâtor parlamente şi cu presiunile şi ambiguităţile de orice tip? Astăzi, familia este văzută ca o negare a libertăţii, locul sclaviei femeii, iar vocaţia sa maternă ca o condamnare apăsătoare; copiii ca o povară grea, stabilitatea şi fidelitatea dragostei conjugale o himeră şi nu un bine fundamental pentru om şi societate. I se refuză familiei dimensiunea socială, capacitatea sa de a face fericiţi soţii şi copiii, umanizându-i.

Centrul unificator al învăţăturii Sfântului Părinte este adevărul omului, care se manifestă plenar în lumina misterului Cuvântului Întrupat^[45]. Papa strigă pentru ca omenirea să se deschidă către Cristos care îi dezvăluie omului misterul său. "Omul nu poate scăpa din faţa ochilor lui Dumnezeu. Căutând să se ascundă de El, se ascunde de el însuşi."^[46] În Gratissimam Sane, Papa scria: "Raţionalismul modern nu suportă misterul. Nu acceptă misterul omului, bărbat şi femeie, nici nu vrea să recunoască faptul că adevărul total asupra omului a fost revelat în Isus Cristos. În mod concret, nu tolerează 'marele mister', anunţat în scrisoare către Efeseni, ci îl combate în mod radical"^[47].

Iată ce se susţinea şi în documentul Consiliului Pontifical pentru Familie: "Reţinem că Declaraţia din 1948, inspirată din valori antropologice şi etice în mod ferm stabilite, şi susţinută din convingeri de ordin moral obiectiv înrădăcinate, a ştiut să răspundă bine în circumstanţe culturale, socio-economice şi politice dintr-o perioadă istorică şi să îşi păstreze întreaga sa valoare. Rămâne intactă capacitatea sa de a crea şi a însufleţi un dialog eficace şi rodnic cu lumea de astăzi, cu întrebările şi cu provocările sale. În această perspectivă, în faţa acestor aspecte ale crizei acute, trebuie să fie facilitată promovarea 'Dreptului omului'."^[48]

Sfântul Părinte a luat un text cheie din Conciliul Vatican al II-lea, la care de multe ori face referinţă (cf. Grat. San., 14), pentru aprofundarea antropologiei personaliste opuse individualismului şi altor forme de reducţionism ce nu respectă în mod deplin omul, demnitatea sa ca imagine a lui Dumnezeu, şi drepturile sale fundamentale. "Conciliul Vatican al II-lea, în mod particular atent la problema omului şi a vocaţiei sale, afirmă că uniunea conjugală (...) poate să fie înţeleasă şi explicată pe deplin recurgând la valorile 'persoanei' şi 'dăruirii'"^[49]. "După cum afirma Conciliul, omul 'reprezintă singura creatură de pe pământ pe care Dumnezeu a iubit-o pentru ea însăşi'"^[50].

"Dumnezeu 'iubeşte' omul ca o fiinţă asemănătoare Lui, ca persoană. Acest om, fiecare om, este creat de Dumnezeu pentru sine însuşi.^[51]. "Aperta manu clave amoris, creaturae prodierunt"^[52]. "Noua fiinţă este destinată să exprime pe deplin umanitatea sa, 'să se regăsească pe deplin' ca persoană".^[53] "De fapt, familia este - mai mult decât orice altă realitate socială - ambientul în care omul poate trăi 'pentru sine însuşi'"^[54]. Acest lucru este fundamental pentru a arăta cum omul-'imagine' nu poate să fie considerat sau folosit ca obiect, ca instrument, ca 'produs', începând cu momentul conceperii sale până la moartea sa naturală; aceasta este tentaţia gravă a unei culturi ştiinţifico-tehnologice care doreşte să îşi rezerve dominarea sa ca un absolut: "Utilitarismul este o civilizaţie bazată pe producţie şi consum, o civilizaţie a 'lucrurilor' şi nu a 'persoanelor', o civilizaţie în care persoanele sunt folosite ca şi cum ar fi obiecte (...). Femeia poate ajunge să fie obiect pentru bărbat, copiii să devină obstacole pentru părinţi, familia o instituţie care pune în dificultate libertatea membrilor săi (...). Este evident că într-o astfel de situaţie culturală, familia nu poate să nu se simtă ameninţată, deoarece este privată de însăşi fundamentele sale"^[55]. "O dragoste 'nefrumoasă', sau redusă numai la satisfacerea concupiscenţei^[56] sau la o 'folosire' reciprocă a bărbatului şi a femeii, face persoanele sclave slăbiciunilor lor. Oare nu este favorizată această sclavie de anumite 'programe culturale' moderne? Sunt programe care se 'joacă' cu slăbiciunile umane, făcându-l pe om mai slab şi mai lipsit de apărare"^[57].

Dacă "familia a fost considerată întotdeauna expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului (...), cea mai mică şi primordială comunitate umană"^[58], "comuniune unică de persoane"^[59] în societate, "familia, comunitate de persoane, este în consecinţă prima 'societate' umană"^[60]. Şi acest lucru trebuie interpretat în lumina primatului persoanei. Omul trebuie să fie "principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale".^[61] Prin urmare, ordinea socială şi progresul trebuie totdeauna să lase să primeze binele persoanelor, deoarece ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor.^[62] Acest lucru trebuie să se traducă în realitate în stoparea programelor de inginerie socială care manipulează persoanele şi le conduc spre un utilitarism şi spre o concepţie individualistă care neagă familiei demnitatea de subiect social. Comunitatea unică, în planul lui Dumnezeu, "prin care bărbatul şi femeia constituie între ei consorţiul întregii vieţi, îndreptată, prin însuşi caracterul ei natural, spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor"^[63], conduce spre faptul că "alte uniuni interpersonale care nu răspund la condiţiile amintite înainte"^[64], nu pot fi reconciliabile cu căsătoria. Astăzi putem spune că aceasta era o intuiţie a ceea ce ulterior a fost definit ca fenomenul "uniunilor de facto".

Sfântul Părinte a recomandat de mai multe ori, cu convingere, Carta drepturilor familiei, instrument preţios de dialog, pe deplin în vigoare, care, plecând de la principiile morale afirmate, consolidează existenţa instituţiei familiei în ordinea socială şi juridică a 'marii' societăţi^[65]. "Familia, comunitate de dragoste şi de viaţă, este o realitate socială în mod solid înrădăcinată şi, în felul său, o societate suverană, chiar dacă condiţionată în mai multe aspecte."^[66] "Participând la patrimoniul cultural al naţiunii, contribuie la suveranitatea specifică, suveranitate care rezultă din propria cultură şi limbă"^[67]. Intervenţia Statului în problemele legate de familie trebuie să aibă la bază principiul subsidiarităţii, în respectul drepturilor familiei.

După ce comentează textul cheie în care se arată că omul este unica creatură pe pământ iubită de Dumnezeu pentru ea însăşi, Sfântul Părinte aprofundează ceea ce Conciliul afirmă în continuare, şi anume că omul "nu poate să se regăsească pe deplin pe sine însuşi decât în dăruirea sinceră de sine"^[68]. Această dăruire sinceră de sine, care împlineşte omul, face "să se manifeste caracterul conjugal al dragostei"^[69]. Obligă mult mai mult decât orice alt bine material şi imprimă "logica dăruirii sincere"^[70] care intră în viaţa bărbatului şi a femeii. Concluzia Papei este evidentă: "fără aceasta (dăruirea) căsătoria ar fi goală"^[71].

Consimţământul soţilor - "Promit să îţi fiu credincios... în toate zilele vieţii mele" - cu o forţă specială subliniază o fidelitate plină, o dăruire a persoanei care prin natura saeste deschisă vieţii. Copilul este fructul dragostei: "Procesul conceperii şi dezvoltării în sânul matern, naşterea, ajută la crearea un spaţiu adecvat pentru ca noua creatură să se poată manifesta ca 'dar' (...). În cel care se naşte se realizează binele comun al familiei, precum binele comun al soţilor îşi găseşte împlinirea în dragostea conjugală, dispusă să dea şi să primească noua viaţă"^[72].

Astfel, o dragoste condiţionată, ad tempus, care refuză apariţia unei noi vieţi din frică, neîncredere sau hedonism, este o trădare a sincerităţii şi dăruirii în totalitate. "Contracepţia impune un limbaj obiectiv contradictoriu, adică acela de a nu se dărui celuilalt în mod total: se produce, astfel, nu numai refuzul pozitiv al deschiderii spre viaţă, ci chiar şi falsificarea adevărului intim al dragostei conjugale, chemată să se dăruiască în plenitudinea persoanei" (FC, 32).

 

Concluzie - Familia, inima noii evanghelizări

Întâlnirile Mondiale cu familiile celebrate la Roma (1994), Rio de Janeiro (1997) în Jubileul de la Roma (2000) şi cea din Manila (2003) precum şi cea care este prevăzută pentru anul 2006 la Valencia (Spania) reprezintă momente importante care, prin catehezele premergătoare şi prin pregătirea delegaţiilor, promovează valorile familiei creştine şi apără drepturile sale.

În Scrisoarea către Diognet citim: "ceea ce este sufletul în trup, acest lucru sunt creştinii în lume"^[73]. Dacă trăim cu adevărat această realitate, atunci vom putea cu uşurinţă să transformăm societatea în care trăim, din interior, transmiţându-i valorile pe care noi le trăim în interior. Familia, bazată pe căsătorie, şi fidelitatea majorităţii ca mărturie vie, va fi cel mai potrivit răspuns pentru cei care prevedeau dispariţia familiei într-o perspectivă a noilor proiecte culturale şi politice, care vedeau familia substituită cu alte modele şi alternative care alterează ţesutul sănătos al comuniunii conjugale.

Evanghelia familiei trebuie să răsune în lumea întreagă şi trebuie să trezească "acea uimire originară care, în zorile creaţiei, l-a făcut pe Adam să exclame în faţa Evei: 'Este os din oasele mele şi carne din carnea mea' (Gn 2, 23)." (Grat. San., 19).

 

Note

---