PORUNCI

PORUNCA A V-A
Să nu ucizi.

"Eu însă vă spun"

"În cuvântarea de pe munte, Domnul reaminteşte porunca: "Să nu ucizi" (Mt 5, 21) şi adaugă la ea interzicerea mâniei, a urii şi a răzbunării. Mai mult, Cristos îi cere ucenicului său să întoarcă şi celălalt obraz, să-şi iubească duşmanii. El însuşi nu s-a apărat şi i-a spus lui Petru să-şi pună sabia în teacă" (C.B.C. nr.2262).

Aceste cuvinte pe care le-am citat din Catehismul Bisericii Catolice prezintă tema acestei meditaţii.

Cristos este radical. Şi orice ucenic al lui Isus trebuie să fie radical. Radical vine din latinescul "radix, radicis" care înseamnă rădăcină. Radical nu în sensul politic al cuvântului. În politică radical înseamnă extremist, fanatic, fundamentalist. Paradoxal, partidele politice devin extremiste tocmai fiindcă nu au rădăcini în profunzime şi, rămânând la suprafaţă, se extind până la extreme, fie la dreapta, fie la stânga.

Isus este radical în sensul că merge la rădăcina păcatului şi vrea să o extirpeze. Crima se naşte în inima omului. Rădăcina e ura. Dacă din inimile oamenilor ar dispărea orice sentiment de ură, ar dispărea orice crimă în lume şi fiindcă crima se naşte în inima omului, Apostolul Ioan spune: "Cine urăşte pe fratele său este ucigaş".

Şi fiindcă Dumnezeu este iubire, iar Satana este ură, pentru acelaşi apostol Ioan, deosebirea dintre fiii lui Dumnezeu şi fiii Satanei este extrem de uşor de făcut: cei care iubesc îl au pe Dumnezeu de tată; cei care urăsc îl au pe Satana de tată. Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Ioan, Sfântul Augustin scria: "Sola dilectio discernit filios Dei a filiis diaboli. Baptizentur omnes, signent se omnes signo crucis, intrent omnes ecclesiam, content omnes Alleluia, non discernuntur filii Dei et filii diaboli, nisi charitate". (Numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului. N-au decât să se boteze toţi, n-au decât să facă toţi semnul crucii, n-au decât să intre toţi în biserică, să cânte Aleluia, dar numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului). Exprimându-se puţin diferit, acelaşi lucru îl spune Sfântul Grigore cel Mare: "Si Dei vocantur filii qui pacem faciunt, procul dubio Satanae sunt filii qui facem confundunt". (Dacă făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema, fără îndoială, cei care distrug pacea fiii Satanei se vor chema).

"Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău". Dar eu vă spun: Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său şi peste cei răi şi peste cei buni şi face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5, 43-45).

"Eu vă spun: Iubiţi pe duşmanii voştri".

Iubirea aceasta pe care o cere Isus nu ţine de sentiment, ci de voinţă. Sentimentele nu depind de noi. Când treci pe lângă o murdărie, nu eşti tu vinovat de mirosul urât care îţi loveşte nările. Şi nu poţi face ca murdăria să miroase a parfum. Singurul lucru pe care îl poţi face este să nu stai cu nasul deasupra murdăriei, ci să te îndepărtezi, să o ocoleşti. La fel, când cineva te-a insultat, te-a brutalizat, te-a calomniat, ţi-a făcut un rău, o nedreptate, nu eşti responsabil şi nici vinovat de sentimentele care se nasc spontan în inima ta: durere, mâhnire, umilire, indispoziţie. Acestea, fără voia ta, le poţi simţi zile, luni, ani, fără să le poţi uita. Şi sunt răni săpate în inimă care nu se închid decât în mormânt. A iubi înseamnă a nu mocni în inimă, a nu nutri în mod voit asemenea sentimente, a nu le lăsa să degenereze în sentimente de ură, de răzbunare. Legea naturii e aceasta: reacţia la insultă este mânia, ura, răzbunarea, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Împărăţia cerurilor se cucereşte prin violenţă. Isus ne cere violenţă asupra firii noastre omeneşti decăzute şi rebele: să nu urmăm pornirile naturale care cer răzbunare, ci să mergem împotriva lor; nu numai să nu ne răzbunăm, dar să facem bine celor care ne urăsc. E greu, e imposibil, e peste puterile omeneşti. Dar e posibil când intervine harul lui Dumnezeu. Împreună cu harul lui Dumnezeu sunt necesare însă eforturi îndelungate şi uneori eroice de stăpânire de sine: de stăpânire a nervozităţii, a mâniei, a dorinţei de răzbunare.

Cunoaştem cazul Sfântului Francisc de Sales, coleric temperamental, care prin luptă cu el însuşi, a ajuns la o stăpânire de sine totală: prin blândeţea şi bunătatea sa a convertit o regiune întreagă de calvinişti. Dar cunoaştem mai puţin cazul Monseniorului von Ketteler, celebrul episcop de Mainz, din secolul trecut. Când era student era din fire extrem de nervos şi violent. Într-o zi, fiind la vânătoare a împuşcat o raţă sălbatică într-o mlaştină. A trimis câinele să o aducă. Câinele a apucat-o cu dinţii şi i-a sfărâmat capul. Furios, tânărul loveşte cât poate în animal. Împuşcă a doua raţă; aceeaşi poveste. Împuşcă a treia raţă, la fel. Atunci ţinteşte şi împuşcă câinele. Merge acasă furios. Îşi aruncă arma şi cartuşiera. Încearcă să scoată cizmele: nu ieşeau, se umflaseră de apă. Ia un cuţit, le taie de sus până jos şi le izbeşte de pereţi. Intrând în seminar, ajungând preot, duce o luptă eroică cu el însuşi şi ajunge de nerecunoscut. Ca episcop de Mainz, ieşea într-o zi din catedrală, era în anul 1848, vremuri de revoluţie şi anticlericalism. Un copil se apropie de el şi vrea să-i sărute mâna. În loc să i-o sărute o scuipă şi încearcă s-o ia la fugă. Episcopul îl reţine şi îi zice cu bunătate: "Dragul meu, cât ţi-au dat ca să faci lucrul acesta?" "Doi pfenigi". "Uite, eu îţi dau zece, dar altă dată să nu mai faci aşa ceva".

"Faceţi bine celor care vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc". Ei caută să vă distrugă, voi în schimb, doriţi-le binele. Judecătorii Sfântului Tomas Morus au venit în celula închisorii în care acesta zăcea, ca să-i comunice condamnarea la moarte. L-au întrebat dacă mai are vreo dorinţă înainte de a muri. Răspunsul: "Nu mai am nimic de spus decât un singur lucru: aşa cum sfântul apostol Pavel care şi-a dat consimţământul la moartea lui Ştefan, acum se află împreună cu el printre sfinţii lui Dumnezeu şi trăieşte în viaţa veşnică, la fel şi eu doresc să mă întâlnesc cu înălţimile voastre care acum mă condamnaţi la moarte, acolo, în cer în fericirea fără de sfârşit".

Cel care se lasă stăpânit de ură, de mânie, de răzbunare, nu-i face atât rău celui pe care îl urăşte, cât mai ales sieşi îşi face rău. Scrie Sfântul Augustin: "Nici un duşman, oricât ar fi el de turbat, nu-ţi poate dăuna atât cât îţi dăunezi tu singur, dacă îl urăşti. El îţi poate distruge gospodăria de la ţară sau casa, îţi poate omorâ vitele, servitorul, servitoarea, fiica sau soţia, sau, cel mult, dacă poate, îţi ucide trupul, dar nu poate provoca sufletului tău paguba pe care i-o poţi provoca tu singur". Continuă Sfântul Augustin: "Dacă ai şti că în casa ta se află un şarpe sau o insectă otrăvitoare, oare nu ai depune toate strădaniile ca să izgoneşti din casa ta o asemenea insectă? Ura şi duşmănia nu sunt altceva decât şerpi şi scorpioni otrăvitori. Şi nu vrei să faci curat în inima ta, care este templul lui Dumnezeu?"

Ura, răzbunarea îmbracă uneori forme absurde, iraţionale. Patima aceasta îi fură omului minţile, îl orbeşte şi omul e în stare să sacrifice orice ca să-şi satisfacă apetitul de răzbunare. E o realitate pe care antichitatea greacă o ilustra prin această anecdotă: Doi vecini trăiau în cea mai cruntă duşmănie. Dar s-a întâmplat ca într-o zi un zeu să coboare din Olimp şi să meargă în vizită la unul din ei. La despărţire îi zice: "Dacă doreşti ceva, spune-mi, şi îţi împlinesc dorinţa. Dar am să trec şi pe la vecinul tău şi lui o să-i dau dublu ce ceri tu pentru tine". "Bine, zice omul, doresc să rămân orb de un ochi, pentru ca vecinul meu să orbească de amândoi ochii".

Două lucruri mai trebuie precizate. Primul: forma cea mai absurdă, cea mai sălbatică, cea mai oarbă de ură este aceea care se naşte din invidie. E o formă satanică, fiindcă nu are nici o justificare, nu se obţine din ea nici un folos: e ură pură. De aceea e satanică, fiindcă satana urăşte fără nici un motiv şi fără nici un profit. Diavolul e ucigaş de la început. Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume.

Şi al doilea lucru: cele mai cumplite şi mai distrugătoare forme de ură se înregistrează în lumea clericală, atunci când inimile apostolilor, în loc să fie focare de iubire, se transformă în focare de ură, de invidie, de răzbunare. E o lege a firii: Corruptio optimi, pessima. Cel mai mare istoric al Bisericii din zilele noastre, Daniel Rops, descrie într-unul din volumele sale drama vieţii părintelui Félicité de Lamennais, preotul francez din secolul trecut, personalitate excepţională, ireproşabil din punct de vedere moral, genial scriitor. Operele sale, îşi dă cu părerea Daniel Rops, ar putea sta alături de ale Sfinţilor Părinţi. Nimeni nu se îndoia că într-o zi va fi ridicat la cinstea altarelor. Atâta l-au invidiat confraţii, atâta l-au mâncat, l-au asuprit, atâta l-au bârfit, l-au calomniat şi l-au călcat în picioare, încât i-au distrus sistemul nervos: Pr. De Lamennais iese din preoţie, părăseşte Biserica, refuză să primească la urmă sacramentele, nu vrea înmormântare religioasă, cere să nu i se pună cruce pe mormânt. Istoricul încheie descrierea cu această deprimantă şi tulburătoare concluzie: duşmăniile clericale au în ele ceva inexpiabil, ceva ce nu mai poate fi ispăşit, nu mai poate fi reparat.

Citiţi şi meditaţi profund cap. al XIII-lea din Prima Scrisoare a Sfântului Pavel către Corinteni. De ai cunoaşte toate limbile pământului, dacă nu ai dragoste, nu eşti nimic. De ai avea toată ştiinţa şi toate doctoratele, şi toate gradele academice, şi toate titlurile bisericeşti şi lumeşti, dacă nu ai dragoste nu eşti nimic. Dar cum? Poţi să faci fapte de iubire, să dai pomană, şi să nu ai iubire? Da. E ceea ce explică genial în timpurile moderne teologul rus V. Soloviov, vorbind de Anticristul caritativ care face faptele carităţii, ale iubirii, dar nu are substanţa iubirii, adică pe Dumnezeu, care este iubire.

Şi dacă ai merge cu asceza până acolo încât ţi-ai arde trupul de viu, dacă nu ai dragoste, nu eşti nimic. Fără dragoste eşti doar o aramă sunătoare, un chimval zăngănitor.