OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

8. "Învățați de la mine"

Parcurgând Evangheliile descoperim o galerie de personaje vrednice de toată simpatia și admirația. Desigur, nu sunt sfinții ipocriți, fariseii, ci păcătoșii smeriți și căiți. E vameșul de la ușa templului care își bate pieptul neîndrăznind să-și ridice ochii din pământ. E cananeanca ce se mulțumește cu firimiturile ce le primesc cățeii de la masa stăpânului. E centurionul care se declară nevrednic ca Isus să-i intre în casă. E Maria Magdalena care spală picioarele Mântuitorului cu lacrimi și i le șterge cu părul capului. E Zaheu care se recunoaște hoț și promite să dea înapoi mai mult decât a furat. E Petru care își plânge căderea și îl imploră pe Mântuitorul: "Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" E Ioan Botezătorul, care se declară nevrednic să-i dezlege sandalele. E Maria la umilința căreia a privit Dumnezeu. Atâtea modele de umilință! Dar modelul modelelor rămâne cel pe care sfântul Augustin îl numește "doctor humilitatis Christus".

O, suflete pioase și caste, scrie sfântul Augustin, eu nu vă trimit să învățați umilința la școala vameșilor, a păcătoșilor, a femeilor desfrânate care vor intra, ce-i drept, înaintea orgolioșilor în împărăția cerurilor, ci vă trimit la Regele cerului, la Stăpânul îngerilor nemuritori care a binevoit să vină ca servitor al oamenilor muritori.

Explicând în același tratat De sancta virginitate îndemnul lui Isus "învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima", sfântul Augustin scrie aceste cuvinte de o extraordinară frumusețe:

Cristos nu a spus: învățați de la mine să zidiți lumea sau să înviați morții, ci învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima. O, învățătură salvatoare! O, Învățător și Domn al muritorilor, cărora moartea le-a fost oferită și turnată în cupa mândriei! Nu a voit Maestrul să ne învețe ceea ce el nu era, nici nu a voit Stăpânul să ne poruncească ceea ce el nu făcea. Te văd, o, bune Isuse, cu acei ochi ai credinței pe care tu însuți mi i-ai deschis, strigând către neamul omenesc, întrunit într-o mare adunare: "Veniți și învățați de la mine!" O, tu, Fiu al lui Dumnezeu, prin care s-a făcut tot ce a fost făcut și care te-ai făcut totodată Fiul omului ca toți ceilalți oameni, te întreb: de ce să venim? Ce să învățăm de la tine? Iar tu răspunzi: "că sunt blând și smerit cu inima". Așadar, la asta se reduc toate comorile înțelepciunii și ale științei care sunt în tine? Și lucrul cel mai sublim pe care îl avem de învățat e că tu ești blând și smerit cu inima? E un lucru atât de mare să fii mic, încât nu poate fi absolut învățat, fără să-l fi înfăptuit în tine însuți tu, care ești atât de mare? Da, așa este. Sufletul nu-și poate găsi liniștea altfel decât distrugând acea umflătură [acea tumoare] a mândriei datorită căreia el se credea mare, când în ochii tăi era doar bolnav.

"Cristos, le scrise sfântul Paul filipenilor, s-a despuiat pe sine și a luat chip de sclav, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om. S-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce" (Fil 2, 7-8).

S-a smerit și s-a făcut ascultător. La Cristos ascultarea nu se separă de umilință. Ascultarea se naște din umilință, după cum neascultarea, orice fel de neascultare, se naște din mândrie. Ascultarea e celălalt nume al umilinței; neascultarea este celălalt nume al mândriei. "Isuse cu inima blândă și smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!"

Isus ne invită să învățăm de la el smerenia și blândețea. Dar el nu este numai un model pe care trebuie să-l imităm ca să fim cât mai asemenea cu el. El ne-a făcut deja inima noastră asemenea cu inima lui blândă și smerită. De fapt, sunt trei asemănări întipărite în inima noastră, care operează trei transformări ontologice, ființiale. Mai întâi, când am fost chemați la existență am primit chipul și asemănarea lui Dumnezeu în noi, asemănare prin care ne deosebim de animale; și în asta stă demnitatea noastră umană. În al doilea rând, am primit în noi la botez chipul și asemănarea lui Cristos cel blând și smerit; și în asta stă demnitatea noastră creștină.

În capitolul al V-lea al Scrisorii către Romani, sfântul Paul ne arată cum primul Adam i-a atras pe toți oamenii în sfera mândriei și a neascultării sale și cum Cristos, al doilea Adam, i-a atras pe toți cei botezați în sfera umilinței și ascultării sale. Cristos a înfăptuit mântuirea lumii prin umilința și ascultarea sa. Această lucrare de mântuire, înfăptuită mai ales pe Calvar, o putem compara cu un baraj, cu o uriașă cădere de apă, care pune în mișcare o uriașă centrală electrică de la care pornește un cablu ce străbate istoria și Biserica. Dar nu e de ajuns ca linia electrică să treacă pe lângă case pentru ca acestea să primească energie și lumină. E necesar ca fiecare casă să fie conectată la rețea printr-un fir. Botezul e firul ce ne conectează la energia, la curentul de har ce vine de la centrala Calvarului. Botezul ne face un mădular al acelui trup care îl are drept cap pe Cristos cel blând și smerit. Or, cum arată un trup cu un cap umil și ascultător având un mădular orgolios și anarhic? Iată pentru ce lepădarea de mândrie e o condiție indispensabilă pentru primirea botezului. "Te lepezi de Satana?" "Mă lepăd.""Și de toată mândria lui?" "Mă lepăd."

Dar este și o a treia asemănare întipărită în sufletul omului. Cea înfăptuită prin sacramentul Preoției, de unde rezultă demnitatea preoțească. Prin hirotonire chipul lui Cristos e imprimat și mai profund în sufletul celui hirotonit. Preotul îl personifică pe Cristos; el e transformat ființial într-un "alter Christus", într-un alt Cristos blând, smerit și ascultător.

Aceasta este umilința și ascultarea misterică sau sacramentală, adică umilința și ascultarea dobândită prin sacramente, mai exact prin Botez și Preoție: e lucrarea harului, e darul gratuit, despre care vorbește apostolul Paul în prima parte a Scrisorii către Romani. În a doua parte a scrisorii, Apostolul vorbește despre umilință, despre ascultare, ca virtute ascetică, adică rod al muncii, al efortului omului, avându-l în fața ochilor ca model pe Cristos cel blând și smerit cu inima.

Pentru a înțelege raportul dintre cele două dimensiuni ale umilinței, cea misterică-sacramentală și cea ascetică, iată o asemănare. În prima celulă a corpului uman, numită zigot, deși invizibilă cu ochiul liber, se află deja omul în întregime, tot codul genetic, toată programarea, până și culoarea ochilor și numărul firelor de păr de pe cap. Ea nu are nevoie decât de oxigen și hrană ca pe parcursul a 70-80 de ani cât este programat omului să trăiască, să devină ceea ce este deja din prima clipă a vieții. La fel în sămânța de viață supranaturală pe care o primim la botez și la preoție, noi purtăm deja chipul lui Cristos cel blând și smerit cu inima. Prin efort, prin luptă, prin asceză, trebuie să devenim ceea ce suntem deja. Aici se adeverește cel mai bine cunoscutul adagiu: "Străduiește-te să devii ceea ce ești deja" la botez, la preoție.

Iată motivul pentru care sfinții se cutremurau, se ascundeau prin peșteri când li se propunea preoția și mai ales episcopatul care este plinătatea preoției: teama de a se lăsa prinși în mrejele mândriei, ale măririi deșarte, ale cultului personalității, ei care îl poartă într-înșii, îl personifică pe Cristos și trebuie să ofere lumii chipul lui Cristos cel blând și smerit cu inima.

Când i s-a oferit episcopatul, sfântul Ioan Gură de Aur a zis: "A primi această demnitate înseamnă a-mi lega mâinile la spate și a mă expune acelor fiare care stau pe stânca despre care vorbește mitologia și care îi sfâșie pe călătorii care trec pe lângă ea". Și, ca un bun psiholog ce era, sfântul Ioan Gură de Aur descrie toate tentacolele otrăvite pe care le întinde această caracatiță care este mărirea deșartă:

Violența, lașitatea, invidia, certurile, calomniile, acuzele, minciunile, ipocrizia, intrigile, deciziile luate împotriva celor nevinovați, satisfacția pentru insuccesele colegilor, întristarea pentru succesele lor, dorința de a fi lăudat, goana după onoruri [lucru care mai mult ca oricare altul îi aduce omului ruina sufletului], discursuri ținute pentru a te umfla în pene, lingușiri servile, slugărnicii nedemne, dispreț față de săraci, temeneli în fața bogaților, onoruri acordate fără justificare și favoruri reprobabile, periculoase și pentru cine le dă și pentru cine le primește, frică servilă, demnă doar de cei mai nevrednici sclavi, cutezanță dezlănțuită, mare modestie în afară fără ca ea să existe înăuntru, acuze la adresa celor absenți și pedepse fără măsură aplicate în special celor slabi, neavând curajul nici măcar să deschidă gura în fața celor puternici.

Sfântul Augustin vărsa în rugăciune "râuri de lacrimi", cum se exprimă el, ca să nu cedeze în fața tentației laudelor. Iar la predică le spunea credincioșilor cuvinte ca acestea:

Astăzi primul meu gând este acela de a vă aminti pericolul în care mă aflu. Pericolul în care mă aflu e să țin cont de laudele voastre și să închid ochii la comportarea voastră... Laudele poporului, nu numai că nu îmi fac plăcere, dar sunt pentru mine motiv de neliniște și suferință, gândindu-mă cum trăiesc cei care mă laudă. Nu vreau să fiu lăudat de cei care duc o viață rea, mi-e scârbă, detest lucrul acesta, îmi provoacă suferință, nu plăcere.

Sfântul Grigore cel Mare reamintește avertismentul sfântului Paul: păstorul, lăsându-se stăpânit de mândrie pentru succesul predicilor sale și ale apostolatului său, în timp ce predică altora și îi mântuiește pe alții, el se poate îndrepta spre osândă. Pentru pelerinul rus, rugăciunea inimii era: "Doamne Isuse Cristoase, ai milă de mine păcătosul!" Pentru noi rugăciunea inimii, adică rugăciunea care să devină una cu bătăile inimii și cu respirația să fie: "Isuse cu inima blândă și smerită, fă inima mea asemenea cu inima ta!"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire