OMUL

MÂNDRIA

7. Umilinţa, sfinţenia şi eroismul

Ar fi o tragică greşeală a considera că, o dată descoperit nimicul din tine, eşti îndreptăţit să-ţi iroseşti timpul şi viaţa cu nimicuri. Ar fi o tragică greşeală ca, sub pretextul umilinţei - că nu vrei să atragi atenţia şi laudele oamenilor - să te târăşti în viaţă, să te scalzi într-o jalnică mediocritate. Umilinţa nu înseamnă o automutilare, o distrugere a personalităţii umane, o înăbuşire a aspiraţiilor spre lucrurile măreţe, sublime, ci dimpotrivă, e o eliberare, înseamnă aripi cu care te înalţi spre cel care este totul, spre Dumnezeu, izvorul a toată măreţia. Sfânta Tereza de Avila ne oferă o imagine foarte grăitoare:

Uitaţi-vă la albină. Sufletul angajat în cunoaşterea de sine va face la fel... din când în când îşi va lua zborul, va ieşi din stupul său interior, spre a contempla măreţia şi maiestatea Dumnezeului său. Acolo el va descoperi mult mai bine decât în el însuşi propria sa nimicnicie. Credeţi-mă, noi am practica mult mai bine virtuţile alipindu-ne de virtuţile lui Dumnezeu decât rămânând lipiţi de ţărâna noastră, de puţinul nostru noroi personal. Nu ştiu dacă m-am explicat suficient; atâta timp cât suntem pe acest pământ, nimic nu ne este mai folositor decât umilinţa. Dar contemplând măreţiile lui Dumnezeu, noi vom descoperi micimea noastră; privind puritatea lui, considerând umilinţa lui, noi vom vedea murdăriile noastre, ne vom da seama cât de departe suntem de a fi umili.

Umilinţa nu este virtutea sufletelor meschine, mediocre. Dimpotrivă, e virtutea sufletelor mari şi nobile care aspiră cu adevărat spre lucruri măreţe. Exemplul cel mai frapant îl găsim la sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ascultaţi ce scrie Tereza, acest "petit rien":

M-am născut pentru glorie şi mi se pare că Dumnezeu m-a chemat la lucruri mari. Întotdeauna am iubit ceea ce este mare, frumos... În copilărie am visat să lupt pe câmpul de bătălie. Când am început să învăţ istoria Franţei, povestirea faptelor de vitejie ale Ioanei d'Arc mă fascina; simţeam în inima mea dorinţa de a o imita.

O inimă de foc, un suflet de războinic, voia să fie Ioana d'Arc şi, în acelaşi timp, Iudita din Vechiul Testament. Era cuprinsă, după propria expresie, "de o ambiţie nebună", voia să fie cea dintâi; ambiţie în înţelesul bun al cuvântului, cea dintâi în înţelesul evanghelic al cuvântului, adică alegând ultimul loc.

Cu umilinţa ei, Tereza ne arată că a fi nimic nu înseamnă a fi o nulitate. De altfel e un lucru pe care îl constatăm în viaţa tuturor sfinţilor. Sfinţii sunt persoanele umane cele mai perfect realizate; adevăraţi titani care au înfăptuit lucruri măreţe şi durabile în lume. Umilinţa la ei este singura explicaţie a rodniciei şi realizărilor lor extraordinare.

Lucrurile se explică foarte uşor. Cel stăpânit de mândrie trăieşte în iluzie. El îşi cultivă propriul eu, adică propriul nimic, micul idol din el însuşi. E preocupat de propria mască, de propria imagine. Dacă a spus o minciună pentru a nu-şi strica imaginea în ochii altora, e nevoit să mai inventeze o sută de minciuni ca să o acopere pe cea dintâi. Îşi consumă, îşi epuizează toate forţele în a-şi face şi a-şi menţine imaginea falsă. E veşnic neliniştit, tulburat, obsedat de gândul, de teama de a nu fi demascat, de a nu i se smulge masca de pe chip şi a apărea aşa cum este în realitate. Iar această teamă, această obsesie, o proiectează şi asupra celor din jur. În ce fel? Prin critici, bârfe, calomnii; încearcă să abată atenţia de la el, îndreptând-o spre greşelile, adevărate sau inventate, ale altora. Tactica diversiunii nu este practicată numai în politică.

În schimb, cine are umilinţa e un om liber: cel umil se recunoaşte aşa cum este, cere iertare cu sinceritate când greşeşte, acceptă cu dragă inimă observaţiile şi chiar îi roagă pe alţii să-i atragă atenţia când greşeşte, nu încearcă să-l înşele nici pe Dumnezeu, nici pe oameni; nu-l interesează defectele şi păcatele altora: e senin, e calm, e liniştit, e fericit, e mulţumit, nu se teme că i se smulge masca fiindcă nu are mască. Ce să i se smulgă? Mărturiseşte sfântul Ioan Vianney:

Într-o zi am primit două scrisori la fel de teribile: în una mi se spunea că sunt un mare sfânt, în cealaltă că sunt un ipocrit şi un şarlatan. Prima nu mi-a dat nimic, a doua nu mi-a luat nimic: în faţa lui Dumnezeu eşti ceea ce eşti şi nimic mai mult.

Şi apoi, cine se goleşte pe sine de orgoliu, de egoism, face loc harului ca să lucreze în el, să înfăptuiască lucruri mari. În schimb, mândria obturează, închide harului toate orificiile, toate intrările. Prin masca mândriei şi a ipocriziei nu poate pătrunde harul. "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă harul său". Aceasta e lecţia cea mare pe care ne-o dau sfinţii. Ne îndeamnă sfânta Tereza de Avila:

Iată ce vă spun: trebuie să ne fixăm privirea asupra lui Isus Cristos, comoara noastră, şi asupra sfinţilor. De la ei vom învăţa umilinţa adevărată. Pe această cale inteligenţa noastră se va înnobila, iar cunoaşterea de noi înşine, cunoaşterea mizeriei noastre va izgoni teama şi vom înceta să ne târâm pe pământ.

Sfânta Tereza de Avila, mare expertă în discernerea duhurilor, ca şi sfântul Ignaţiu de Loyola, adică expertă în arta de a deosebi ceea ce vine de la Duhul lui Dumnezeu de ceea ce vine de la duhul cel rău, ne atrage atenţia că Satana se poate folosi de aspiraţiile şi dorinţele noastre legitime de a realiza lucruri măreţe, pentru a ne smulge dintr-un realism sănătos şi a ne face să trăim în iluzii şi visuri sterile. Mai exact, ne poate împinge la un pesimism paralizant, la imobilism, la mediocritate absolută, inspirându-ne idealuri înalte, dar realizabile într-o altă lume, o lume imaginară, alta decât cea în care trăim: cum m-aş realiza, la ce piscuri de sfinţenie m-aş ridica, ce lucruri măreţe aş înfăptui, dacă aş trăi în alte timpuri, nu în timpurile acestea mizerabile, dacă aş trăi într-o altă societate, nu în societatea aceasta nenorocită, dacă aş avea în jurul meu alţi oameni, altă lume, nu aceasta în care sunt condamnat să trăiesc şi unde nu e nimic de făcut!

Satana, spune sfânta Tereza, ne inspiră uneori dorinţe sublime pentru ca, lăsând la o parte lucrurile posibile în care îi putem sluji Domnului, să ne mulţumim cu faptul că am aspirat la lucruri imposibile!... Îţi spun: nu aspira să fii binefăcătorul întregii omeniri, ci mulţumeşte-te să faci bine persoanelor în mijlocul cărora trăieşti.

Visezi să transformi omenirea şi nu eşti în stare să-ţi stăpâneşti limba un sfert de ceas!

Între cele patru ziduri ale mănăstirii, într-o comunitate cu destulă lume meschină a realizat sfânta Tereza de Lisieux, sufletul acesta de războinic, însetat de fapte de vitejie, idealurile cele mai înalte şi mai eroice la care a aspirat. Acest eroism al faptelor mici, de fiecare zi, acest realism sănătos l-a scos bine în evidenţă papa Paul al VI-lea la sfânta Tereza a Pruncului Isus într-un discurs în care spunea aceste cuvinte:

Măreţia sfintei Tereza a fost integrarea ei în comunitatea creştină în care a fost chemată să trăiască în momentul de faţă. Această integrare pe care a trăit-o Tereza ne apare ca un har excepţional pe care îl dorim pentru timpul nostru. Mulţi creştini nu înţeleg cum se poate împăca, concret, realizarea persoanei cu exigenţele ascultării religioase sau ale vieţii comunitare, libertatea cu autoritatea, sfinţenia cu instituţia..., diversitatea carismelor cu unitatea, realismul de fiecare zi cu contestarea "profetică" a prezentului. Sfânta Tereza s-a confruntat permanent cu asemenea probleme. Desigur, ar fi zadarnic să căutăm la ea o formulare modernă a acestor probleme şi, cu atât mai puţin, soluţii sistematice. Dar nu se pot nega intuiţiile luminoase care au călăuzit-o în raporturile zilnice cu surorile sale şi în integrarea ei în cadrul îngust al vieţii de mănăstire...

Pentru a începe să lucreze, ea nu a aşteptat câtuşi de puţin un mod de viaţă ideal, un anturaj mai perfect, ci mai curând trebuie să spunem că ea a contribuit din interior la schimbarea anturajului. Umilinţa e spaţiul în care lucrează iubirea.

Umilinţa este spaţiul în care lucrează iubirea, după cum mândria e spaţiul în care lucrează egoismul.