OMUL

MÂNDRIA

5. Antidotul mândriei

Dacă orice păcat capital se combate prin virtutea contrară, evident că nu este alt leac împotriva mândriei decât umilinţa.

Umilinţa: cuvântul provine din două cuvinte latineşti: humi şi halitus şi tradus exact îl indică pe omul care stă cu gura în ţărână, care respiră ţărână. Unul poate să fie cu faţa în ţărână fiindcă îl pune altul cu forţa să stea în această poziţie; în acest caz umilinţa e o pedeapsă. Altul poate să stea din proprie iniţiativă în această poziţie, precum Abraham care s-a aruncat cu faţa la pământ zicând: "Iată, îndrăznesc să vorbesc Domnului meu eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă" (Gen 18, 27); în acest caz umilinţa e virtute.

După învăţătura sfântului Toma de Aquino, umilinţa are o dublă temelie: adevărul şi dreptatea.

Adevărul ne obligă să ne analizăm, să ne cunoaştem bine, să vedem ce aparţine lui Dumnezeu în noi şi ce ne aparţine nouă. Dreptatea ne obligă să dăm fiecăruia ce este al său: să atribuim numai lui Dumnezeu toată cinstea şi mărirea, după cuvântul sfântului Pavel: "Regelui veacurilor nemuritor, nevăzut, singurului Dumnezeu, cinste şi mărire" (1Tim 1, 17). Când ne atribuim nouă înşine chiar şi numai un dram de cinste şi mărire, comitem un furt, o nedreptate; îi furăm lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine numai lui.

Analizându-ne cu atenţie, care-i adevărul pe care îl descoperim cu privire la noi înşine? Adevărul este acesta: de la noi înşine suntem neant, mizerie şi păcat. Condiţia noastră de creaturi ne obligă să recunoaştem acest adevăr şi să spunem cu dreptul Iob: "Eu spun mormântului: «Tu eşti tatăl meu». Şi viermilor: «Voi sunteţi mama mea şi sora mea»" (Iob 17, 14-15).

Comentând Evanghelia după sfântul Matei, sfântul Ieronim zice:

Cine e adânc convins că nu e altceva decât ţărână şi că în curând se va preface în cenuşă, nu va fi niciodată mândru. Şi cine se gândeşte cât de scurt este timpul vieţii şi cât de lungă este veşnicia, şi cine are mereu în faţa ochilor gândul la moarte şi la neantul său, va fi smerit.

Într-o zi, în pădure, s-a afundat mai mult decât de obicei şi a ajuns la o peşteră la intrarea căreia un bătrân eremit ţinea în mână un craniu de om pe care îl contempla îndelung. Principele opreşte calul şi îl întreabă pe un ton arogant:

- Om bun, ce priveşti cu atâta atenţie la craniul acela? Ce vrei să descoperi?

- Aş vrea să ştiu, răspunde bătrânul, dacă e craniul unui principe sau al unui cerşetor.

A murit acum câtva timp în urmă (1998) una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale Iaşului, profesorul Marţian Cotrău. Acum vreo 15-20 de ani în urmă, pe când predam anatomia, l-am rugat să-mi procure de la Facultatea de Medicină un schelet uman ca să explic mai bine elevilor în clasă sistemul osos. M-a servit. Când m-am dus la el, grămada de oase era pe pervazul geamului în cabinetul său de la U.M.F. A luat un sac de nailon şi a început să pună în el oasele unul câte unul, începând cu craniul. Şi la fiecare os aruncat, făcea un mic comentariu: "Iată o fiinţă umană ca şi noi. Cum s-o fi chemat? Unde o fi trăit? Era bărbat sau femeie? Cât o fi trăit? O fi fost fericit sau nefericit? Ce-o fi fost în viaţă? A fost bogat sau sărac? O fi fost frumos sau urât? Dumnezeu ştie" etc. A fost cea mai impresionantă şi mai convingătoare predică despre umilinţă pe care am ascultat-o în viaţă. Venind acasă cu sacul cu oase în spinare, m-am lecuit, cel puţin pentru un timp, de orice ispită de mândrie.

Dragostea de adevăr ne obligă să stăm cu fruntea în ţărână şi pentru un alt motiv: sunt propriile noastre păcate. Pe bună dreptate înţeleptul se întreabă în Cartea Proverbelor: "Unde e omul care să poată zice: «Mi-e inima curată? Sunt fără vină?»... Sunt o scârbă înaintea Domnului" (19, 9-10).

Nu mândria, ci scârba trebuie să ne stăpânească şi aceasta nu numai pentru păcatele pe care le-am făcut, ci şi pentru cele pe care nu le-am făcut. Scrie sfântul Augustin în tratatul său De caritate: "Nu există nelegiuire, oricât ar fi ea de mare, comisă de un om, pe care să nu o poată comite un alt om, dacă i-ar lipsi sprijinul din partea celui care l-a creat". Tot sfântul Augustin, în cartea sa Confessiones, îi înalţă lui Dumnezeu această admirabilă rugăciune:

Îţi voi aduce mulţumiri, Doamne, şi voi mărturisi numele tău pentru că mi-ai iertat atâtea fapte rele şi nelegiuite. Dacă păcatele mele s-au topit ca gheaţa, o datorez harului şi îndurării tale. Tot harului tău îi datorez tot răul pe care nu l-am făcut. Ce n-aş fi putut face eu care iubeam păcatul pentru el însuşi? Mărturisesc că mi-ai iertat toate păcatele: cele pe care le-am comis din vina mea şi cele pe care nu le-am comis datorită harului tău.

Scrie Oscar Wilde, poetul păcătos, homosexual, dar care se recunoştea păcătos, în De profundis: "Momentul suprem pentru un om, nu mă voi putea îndoi niciodată de acest lucru, e acela în care îngenunchează în praf, îşi bate pieptul şi îşi mărturiseşte toate păcatele vieţii sale".

Dar dacă cunoaşterea de noi înşine se opreşte aici, adică la recunoaşterea nimicului, a mizeriei şi a păcătoşeniei noastre, încă nu putem vorbi de umilinţă. Această umilinţă ar fi tot mândrie. E falsa umilinţă a unor persoane care au impresia că sunt mistici, confundând umilinţa creştină cu nimicirea de sine budistă, cu Nirvana, cu prăbuşirea în nefiinţă predicată de Buddha. Aceştia nu sunt mistici, ci narcisişti, care se văd numai pe ei înşişi, care îşi admiră propriul neant şi îl fac să crească în ochii lor. Sunt îndrăgostiţi şi ataşaţi de propriul neant. Rămân blocaţi în egoismul lor, în amorul lor propriu, adică în mândria lor. Umilinţa începe în momentul în care, după ce am descoperit nimicul din noi, fără a ne opri la el, trecem mai departe şi îl descoperim pe Dumnezeu, recunoscând că el este totul.

Omul este cu adevărat umil atunci când se poate ruga cu sfântul Augustin: "Isuse al meu, ceea ce mă umple de bucurie este faptul că tu eşti totul, iar eu nu sunt nimic, fiindcă, dacă eu nu aş fi nimic, cum ai putea să fii tu totul?"

Avea dreptate Blaise Pascal când spunea în Cugetările sale:

E la fel de periculos pentru om să-l cunoască pe Dumnezeu, fără să-şi cunoască propria mizerie, şi să-şi cunoască propria mizerie, fără să-l cunoască pe Mântuitorul care îl poate vindeca. Una singură dintre aceste cunoaşteri produce sau orgoliul filozofilor - care l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu propria mizerie -, sau disperarea ateilor care îşi cunosc mizeria, dar nu pe Mântuitorul lor.

Când Maria spune în casa Elisabetei: "Căci a privit la umilinţa slujitoarei sale", accentul nu cade pe "umilinţă", ci pe "a privit". Fără acel "a privit", fără preamărirea adusă lui Dumnezeu, care a privit spre ea şi a făcut lucruri mari într-însa, umilinţa Mariei ar fi fost narcisism, adică mândrie, amor propriu.

Desigur, nu tot ce este în noi e rău; avem în noi daruri naturale şi mai ales daruri supranaturale: harul, chipul lui Dumnezeu, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu etc. Adevărul ne obligă să-i descoperim în noi pe cei doi oameni, cum se exprimă episcopul Bossuet: omul păcatului şi omul harului, să descoperim în noi ce este de la noi şi ce este de la Dumnezeu. Iar dreptatea ne obligă să dăm fiecăruia ce i se cuvine: nouă dispreţ, lui Dumnezeu laudă şi preamărire, asemenea Mariei, pentru tot ce a pus frumos în noi, în jurul nostru, în semenii noştri.

Umilinţa nu ne împiedică să privim şi să admirăm lucrurile frumoase pe care Dumnezeu le-a pus în noi, dar să le privim şi să le admirăm aşa cum privim şi admirăm un tablou, aducând elogii nu pânzei pictate, ci artistului care a pictat tabloul.

Din cunoaşterea de sine şi din cunoaşterea de Dumnezeu se naşte aşadar umilinţa. Cu sfântul Francisc de Assisi să punem mereu întrebarea: "Dumnezeul meu, cine eşti tu? Cine sunt eu?" Iar cu sfântul Augustin să ne rugăm: "Doamne, fă să te cunosc pe tine, fă să mă cunosc pe mine!"