OMUL

MÂNDRIA

3. Alte forme de manifestare a mândriei

Încep această meditaţie tot cu un cuvânt al sfântului Augustin:

Dacă mă întrebi care este drumul cel mai scurt pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului, dacă mă întrebi care este lucrul cel mai esenţial în religia şi în şcoala lui Cristos, îţi răspund: în primul rând e umilinţa, în al doilea rând umilinţa, în al treilea rând umilinţa, şi dacă de o sută de ori mă vei întreba, de o sută de ori îţi voi da acelaşi răspuns. Căci nimeni nu se apropie de măreţia lui Dumnezeu pe altă cale, decât pe calea umilinţei; cel umil se apropie de Dumnezeu, cel mândru se îndepărtează de el (Sent. 88).

Vorbeam în meditaţia precedentă despre libido dominandi, impulsul fundamental, instinctul înnăscut omului de a domina, de a fi deasupra, instinct care, scăpat de sub control, se transformă în goană după funcţii şi poziţii dătătoare de putere. Dar şi în preoţie poate intra cineva împins de instinctul puterii. Preoţia înseamnă putere. Într-o parohie cine este mai puternic, cine e mai presus de preot? El are o poziţie socială privilegiată: numai lui i se sărută mâna, pe el îl salută toată lumea descoperindu-şi capul. El deţine puterea cheilor, puterea de a lega şi a dezlega păcatele, puterea de a spune lumii ce e bine şi ce e rău, puterea de a intra şi a decide în familiile şi în conştiinţele oamenilor, puterea de a excomunica şi de a readmite la sacramente, puterea de a accepta sau a refuza înmormântarea etc. Nu este preotul un "alter Christus"? Nu-l reprezintă el pe Cristos, preot, profet şi rege? Nu este el omul cu puteri pe care nu le au nici regii pământului, nici îngerii şi nici măcar sfânta Fecioară Maria, cum ne spun predicatorii la primiţii? Şi iată că, dacă intră în preoţie împins de orgoliu, de instinctul puterii, preotul, micul rege, se poate comporta ca un despot care taie şi spânzură şi nimeni nu are dreptul nici măcar să-l critice în micul său regat care este parohia.

De fapt, toate păcatele de mândrie se trag, ca dintr-o rădăcină otrăvită, din libido dominandi, din dorinţa de a te ridica deasupra celorlalţi, din instinctul de a-i domina într-un fel sau altul, de a fi cel dintâi.

Din libido dominandi se naşte vanitatea, mărirea deşartă, dorinţa de a fi văzut, de a impresiona, de a te impune, de a-ţi afişa personalitatea, de a-ţi face publicitate, de a fi luat în consideraţie şi apreciat. E încercarea de a fi deasupra altora cu frumuseţea, cochetăria, îmbrăcămintea, calităţile reale sau închipuite.

Din libido dominandi se naşte pofta de bani, de avere, luxul, grandomania, huzurul, căci banul înseamnă putere. Ai bani, eşti cineva. Nu ai bani, nu eşti nimic. Ai o casă cum nu mai are nimeni, ai maşină cum nu mai are nimeni, ai lux pe tine şi în casă cum nu mai are nimeni, eşti deasupra tuturor, îi domini pe toţi. Poţi să te uiţi de sus la toţi.

Sfântul Clement de Alexandria îi ridiculiza astfel pe bogaţii care se lefăiau în lux pe vremea lui:

Când folosiţi un plug pentru a ara, araţi mai bine cu un plug de aur decât cu unul de fier? Şi când vă spălaţi picioarele într-un vas de aur, vă sunt mai curate picioarele decât dacă le-aţi spăla într-un vas de lut? Spuneţi-mi, opaiţul acesta pe care îl cumpăraţi de la bijutier, dă mai multă lumină decât opaiţul din argilă? Şi în acest pat fastuos din aur şi purpură, dormiţi mai bine decât într-un pat simplu şi modest? E mândria care vă stăpâneşte.

Din libido dominandi se naşte încercarea de a te impune în faţa altora, de a-i domina prin reputaţia de sfinţenie, de om virtuos câştigată prin faptele bune făcute în acest scop. E atitudinea fariseilor de pe vremea lui Isus, care posteau, dădeau zeciuială la templu mai mult decât cerea Legea, se rugau în pieţele publice ca să le vadă oamenii evlavia, trâmbiţau când dădeau de pomană, adică izbeau monedele de metal ca să facă zgomot şi să atragă atenţia atunci când le aruncau în cele treisprezece vase de lut de la templu care se numeau trâmbiţe, fiindcă aveau formă de trâmbiţă. Fariseii erau liderii, conducătorii spirituali ai poporului evreu, îl dominau datorită poziţiei câştigate prin reputaţia lor de sfinţenie. Dar în afară de admiraţia şi aplauzele oamenilor, ne spune Isus, nu mai aveau de aşteptat o altă răsplată.

Virtutea, sfinţenia practicată chiar în mod eroic, nu e sfinţenie şi nu valorează nimic în ochii lui Dumnezeu, dacă porneşte din mândrie, din dorinţa de a fi văzut şi admirat. Ascultaţi cu atenţie cuvintele papei Grigore cel Mare:

Vrednică de laudă e fecioria, dar mai necesară e umilinţa. Fecioria e sfătuită, dar umilinţa e poruncită. La feciorie te cheamă o invitaţie, la umilinţă te cheamă o obligaţie. Te poţi mântui fără cea dintâi, dar e imposibil să te mântuieşti fără cea de a doua. Poate să-i placă lui Dumnezeu cel care regretă şi plânge fecioria pierdută, dar fără umilinţă, îndrăznesc să spun că nici fecioria Mariei nu i-ar fi plăcut Fiului lui Dumnezeu (Hom 1 super Missus).

Cei care săvârşesc faptele de sfinţenie ca să câştige reputaţie şi să domine prin reputaţia lor, la judecata lui Dumnezeu vor auzi cuvintele profetului Aggeu: "Aţi semănat mult şi aţi cules puţin, aţi mâncat şi nu v-aţi săturat, aţi băut şi nu v-aţi potolit setea, v-aţi îmbrăcat şi nu vă este cald, aţi câştigat o leafă şi aţi pus-o într-un sac fără fund" (Ag 1, 6).

Literatura monastică ne povesteşte cum a înţeles sfântul Macariu că niciodată un ascet lipsit de umilinţă nu poate să ajungă la perfecţiunea ascezei pe care o practică Satana.

Într-o zi i-a apărut Diavolul cu un bici în mână gata să-l pocnească şi i-a zis: "Tot ce faci tu, fac şi eu, ba fac mai mult decât tine. Tu posteşti, eu postesc şi mai mult, nu pun niciodată nimic în gură; tu veghezi petrecând nopţile în rugăciune, eu veghez mai mult decât tine căci nu închid un ochi nici ziua, nici noaptea. Tu te biciuieşti, îţi torturezi trupul, eu suport torturi şi mai cumplite. E un singur lucru pe care îl faci tu şi eu nu-l pot face?" "Care anume?" "Să mă umilesc", a răspuns Diavolul şi a dispărut.

Satana îl întrece în sfinţenie pe ascetul stăpânit de mândrie.

Noi, cei chemaţi la sfânta Preoţie suntem expuşi unui mare pericol: putem cădea în păcatul fariseilor şi păcătuim mai greu decât ei atunci când facem din celebrările liturgice ocazie de spectacol, de fanfaronadă, când punem Liturghia în slujba megalomaniei noastre, participăm sau celebrăm tainele dumnezeieşti ca să fim văzuţi, cântăm ca să provocăm admiraţie cu vocile şi cântările noastre, ne etalăm talentele noastre oratorice la predică. Astfel, ne celebrăm pe noi înşine, nu pe Dumnezeu; ne predicăm pe noi înşine, nu pe Cristos. În acest caz, de vreme ce lucrurile cele mai sfinte sunt utilizate în scopuri păcătoase, ne putem gândi la păcatul blasfemiei, al sacrilegiului.

Sfântul Vincenţiu de Paul îi îndemna pe preoţii congregaţiei sale, lazariştii, să se pună în slujba cuvântului lui Cristos şi să nu pună cuvântul lui Cristos în slujba vanităţii lor.

Altminteri, le spunea el, ar însemna să te predici pe tine însuţi, nu pe Isus Cristos. O persoană care predică pentru a se face aplaudată, lăudată, stimată, pentru a face să se vorbească despre ea, ce face o asemenea persoană? Un sacrilegiu; da, un sacrilegiu. Căci a te servi de cuvântul lui Dumnezeu şi de lucrurile divine pentru a obţine onoare şi reputaţie, da, e un sacrilegiu.

Dacă citim Evangheliile şi ne întrebăm care este cazul cel mai frapant de mândrie, de mărire deşartă povestit de evanghelişti, desigur, ne gândim imediat la fariseul din parabola lui Isus. Fariseul care în rugăciune - dacă rugăciune era ce făcea el - se lăuda cu faptele lui bune, putea merge mai departe cu rugăciunea şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru umilinţa lui. Culmea fariseismului ar fi fost ca fariseul să se dea drept vameş, să stea la intrarea în templu, să-şi bată pieptul cu putere şi să spună cu glas tare astfel încât să-l audă toată lumea şi să-i admire umilinţa:

Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul. E drept că sunt cam hoţ, bag mâna în buzunarul altora, dar nu-mi lipseşte umilinţa. Îţi mulţumesc că nu sunt ca toţi oamenii: vanitoşi, orgolioşi, îngâmfaţi, mândri sau chiar ca fariseul acela care s-a dus în faţă ca să-l vadă toată lumea că se roagă!

Aceasta este cea mai subtilă şi cea mai respingătoare formă de mândrie: prin atitudinea ta, prin modul de a te îmbrăca, prin alegerea ostentativă a ultimului loc, prin cuvintele tale, să-ţi etalezi umilinţa şi să încerci să câştigi admiraţia altora. De pildă, unul care spune la tot pasul: "Eu nu valorez nimic. Eu nu cunosc nimic. Eu n-am făcut nimic în viaţă. Eu n-am talente, calităţi ca alţii, nu sunt capabil de nimic", aşteptând ca cei care îl ascultă să-i spună: "Ei, lasă, nu te mai umili atâta că ştim noi că nu-i chiar aşa!" Acesta e ultimul grad la care poate ajunge mândria.

Dar nu sunt pline vieţile sfinţilor cu exemple de umilinţă? Nu căutau sfinţii pe toate căile să fie dispreţuiţi şi înjosiţi de lume? Sfântul Alexiu a trăit necunoscut zeci de ani sub scările casei tatălui său ca cerşetor. Se considera binecuvântat de Dumnezeu când servitorii îi aruncau în cap găleata cu zoi. Sfântul Iosif Labre a trăit din cerşit. Sfânta Roza de Lima o ruga pe servitoarea sa să o scuipe şi să o batjocorască în fel şi chip.

Răspunsul ni-l dă sfântul Francisc de Sales:

Au fost slujitori ai lui Dumnezeu care s-au prefăcut nebuni ca să se înjosească şi mai mult în ochii lumii. Au avut motive cu totul speciale şi extraordinare pentru atari excese. Ei trebuie admiraţi, dar nu imitaţi.