OMUL

MÂNDRIA

2. Libido dominandi

Cea mai cunoscută definiţie a omului este aceea de "animal raţional". Dar omul se poate defini şi în alte feluri. Aristotel îl definea pe om "animal politic". La fel de bine ar putea fi definit "animal orgolios".

S-a spus pe bună dreptate că mândria trăieşte mai mult decât omul: se naşte înaintea lui şi moare la trei zile după el, adică o dată cu înmormântarea. Dacă spune cineva că n-a cedat niciodată în viaţă ispitei de mândrie, că nu s-a complăcut nici o clipă în gânduri şi sentimente de vanitate, minte şi dă dovadă de mare mândrie. Dintre toate creaturile, singură preacurata Fecioară Maria a avut dreptul să spună cuvintele pe care le-a rostit în casa Elisabetei: "Căci Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale".

Mândria nu-i ocoleşte nici pe cei care sunt obligaţi, din oficiu, să vorbească, să predice împotriva mândriei. Şi în acest caz, preoţii sunt scutiţi de a mai trata acest subiect? De a mai predica despre mândrie? Nu, dimpotrivă, învăţându-i pe alţii, au ocazia să înveţe ei înşişi umilinţa. Sfântul Ioan Climac sau Ioan Scărarul, care a trăit timp de patruzeci de ani ca monah la Muntele Sinai, în celebrul său tratat, Scara spirituală sau a urcării la Dumnezeu, la treapta a douăzeci şi şasea a Scării notează:

Dacă sunt unii dominaţi încă de obişnuinţe rele din trecut şi pot totuşi să-i înveţe pe alţii despre ele numai prin cuvinte, lăsaţi-i să-i înveţe... Fiindcă, ruşinându-se poate de propriile lor cuvinte, vor începe, în sfârşit, să pună şi ei în practică ce îi învaţă pe alţii.

Sfântul Augustin ne spune clar care sunt hotarele mândriei şi care sunt hotarele umilinţei:

Mândria este iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu; umilinţa este iubirea de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine. Umilinţa ucide mândria, aşa cum David l-a ucis pe Goliat, aşa cum Cristos l-a învins pe Satana.

Între aceşti parametri, mândria cunoaşte o mulţime de nuanţe, de grade, de moduri de manifestare: de la vanitatea femeii care se dă în spectacol cu gătelile şi machiajele sale, până la orgoliul luciferic al omului modern care încearcă să-l dea jos de pe tron pe Dumnezeu spre a se aşeza în locul lui.

Mă opresc în această meditaţie asupra unei forme de mândrie care se face resimţită în mod cu totul special în lumea clericală: călugări, călugăriţe, preoţi, viitori preoţi. E vorba de ceea ce sfântul Augustin numeşte libido dominandi, adică dorinţa de a fi deasupra altora, de a domina; e setea de putere, goana după funcţii înalte, titluri, posturi de conducere, avansări, onoruri, poziţii privilegiate de unde poţi comanda, poţi hotărî soarta altora sau măcar îi poţi privi de sus pe alţii. E ambiţia de a fi cei dintâi de care erau obsedaţi ucenicii lui Isus şi pentru care Mântuitorul nu o dată i-a certat. Practic însă, ucenicii, până la coborârea Duhului Sfânt, s-au dovedit a fi incorigibili. Toţi evangheliştii scot în evidenţă această patimă dominantă la grupul de ucenici, patimă la care n-au fost în stare să renunţe, ei care renunţaseră la tot ce aveau, inclusiv la familiile şi la femeile lor. Evanghelistul Matei scrie:

Atunci ucenicii s-au apropiat de Isus şi l-au întrebat: "Cine este mai mare în împărăţia cerurilor?" Isus a chemat la el un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: "Adevăr vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, în nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor" (Mt 18, 1-4).

Evanghelistul Marcu, la rândul său, relatează:

Apoi au venit la Cafarnaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: "Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?" Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare. Atunci Isus a şezut jos, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: "Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor!" (Mc 9, 33-35).

Evanghelistul Luca:

Între apostoli s-a iscat o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare. Isus le-a zis: "Împăraţii neamurilor domnesc peste ele şi celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic şi cel care cârmuieşte ca cel care slujeşte" (Lc 22, 24-26).

După trei ani de învăţătură, apostolii tot nu învăţaseră nimic. La cina cea de taină încă se mai certau pentru şefie. Isus le dă o ultimă lecţie înainte de a muri, o lecţie practică: le spală picioarele. Este evanghelistul Ioan cel care relatează faptul.

După ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: "Înţelegeţi ce v-am făcut eu? Voi mă numiţi «Domnul şi Învăţătorul», şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi cum am făcut eu" (In 13, 12-15).

Cum se explică ambiţia de a fi deasupra altora, pofta, apetitul de putere, de dominaţie la ucenicii lui Isus şi la urmaşii lor? Psihanaliştii moderni observă şi scot în evidenţă trei impulsuri fundamentale cărora le este supus omul: banul, sexul şi puterea. Trei droguri, am zice. Între aceste trei impulsuri este o conexiune, o lege a compensaţiei organice, o interacţiune naturală: când unul este diminuat, celălalt creşte. Exact ce se întâmplă în creierul omului când este distrus un organ de simţ: zona din creier care controlează acel simţ este preluată de zonele celorlalte simţuri şi o folosesc în avantajul lor. Aşa se explică faptul că orbii au foarte dezvoltat simţul tactil sau simţul auzului.

În cazul ucenicilor lui Isus, celibatul ţine în frâu sexualitatea şi o dată cu ea afectivitatea, intimitatea, emotivitatea, ceea ce produce o creştere bruscă a impulsului, a poftei de putere drept compensaţie. Acest impuls spre putere sfântul Augustin îl numeşte libido dominandi. Când cele două impulsuri: banul şi sexualitatea scapă de sub control, efectele lor sunt uşor observate de toată lumea. În schimb, impulsul puterii poate fi ascuns cu grijă în inimă şi trece neobservat în ochii oamenilor.

Sfântul Ignaţiu de Loyola, supranumit "regele psihologilor", cunoştea foarte bine aceste lucruri despre care ne vorbeşte psihanaliza modernă. El ştia că impulsul banului e ţinut în frâu de votul sărăciei, impulsul sexualităţii de votul castităţii, dar conştient că fiii săi, călugării iezuiţi, vor fi prin aceasta şi mai încercaţi de impulsul puterii şi că Satana îi poate duce la pieire "printr-un orgoliu nemăsurat", cum se exprimă el, pentru a ţine în frâu acest impuls, prevede în Constituţiile sale, nu unul, ci trei voturi.

În primul vot, iezuitul promite să nu caute niciodată, nici în mod indirect, vreo funcţie de conducere în cadrul Companiei lui Isus. Prin al doilea vot, se obligă să nu caute şi să nu accepte o funcţie de conducere, cum ar fi aceea de episcop, în afară de cazul că îi porunceşte papa. Prin al treilea vot, iezuitul se obligă să-l denunţe pe confratele despre care află că râvneşte la vreo funcţie de conducere. În plus, a stabilit ca superiorul general să fie numit de papă pe viaţă, pentru ca cei care ar fi râvnit la funcţia supremă să-şi ia de-o grijă.

Revenind la cuvintele de la început, ne dăm seama câtă dreptate are sfântul Augustin când spune: mândria se naşte din iubirea de sine, din egoism; umilinţa se naşte din iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Mândria, egoismul, ucide iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Orgoliosul, ambiţiosul care a râvnit o funcţie şi a pus mâna pe putere, devine un satrap, un despot: el taie legăturile de comunicare cu alţii, nu are prieteni, are numai slugarnici, linguşitori interesaţi, profitori; se izolează, se închide în cazemata egoismului său. Împăratul Napoleon îi spunea secretarului său Bourrienne: "Prietenia nu-i decât o vorbă. Eu nu iubesc pe nimeni". Se iubea numai pe el însuşi. Să ne gândim la istoria mai recentă "a celui mai iubit fiu al poporului" trădat de cei care au profitat de el.

În efortul de a ţine sub control libido dominandi să avem permanent în faţa ochilor învăţătura şi exemplul lui Cristos: "V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi cum am făcut eu".