OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LĂCOMIA

1. Viciul degradării omului

După învățătura apostolului Paul, lăcomia face din omul care nu știe măsura la mâncare și băutură un idolatru. Idolul la care se închină gurmandul și bețivul este propriul stomac. Cu accente de adâncă mâhnire apostolul Paul le scrie filipenilor:

Fraților, urmați-mă pe mine și uitați-vă bine la cei care se poartă după exemplul pe care îl aveți în noi. Căci v-am spus de mai multe ori și vă mai spun și acum, cu lacrimi în ochi: sunt mulți care se poartă ca dușmani ai crucii lui Cristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și se laudă cu ceea ce este spre rușinea lor (Fil 3,17-19).

Nu mâncarea și băutura în sine îl duc pe om la pierzare. Isus stătea cu plăcere la masă și nu refuza chiar un ospăț mai copios atunci când era invitat sau când ospățul era organizat în onoarea lui. Gusta și aprecia chiar un pahar cu vin. Nu e întâmplător faptul că prima minune a făcut-o la rugămintea Mamei sale tocmai la o nuntă, schimbând apa în vin pentru ca petrecerea să poată continua.

Ceea ce face din necumpătare un viciu și îl duce pe necumpătat la pierzare este idolatrizarea stomacului, absolutizarea trupului, urmarea instinctului animalic, a plăcerii de a mânca și de a bea ca scop suprem al vieții, eliminând orice orizont care trece dincolo de stomac.

De aceea, apostolul Paul adaugă imediat că cei al căror Dumnezeu este pântecele se gândesc numai la lucrurile de pe pământ, uitând că patria noastră este în ceruri, de unde îl așteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos (cf. Fil 3,19-20).

Pe fațada unei cârciumi din Pompeiul antic, scoasă de sub lava Vezuviului, pot fi citite aceste cuvinte: "Prieteni, să mâncăm și să bem, cât timp mai este untdelemn în candelă. Cine știe dacă ne vedem pe lumea cealaltă. Cine știe dacă pe lumea cealaltă există vreo cârciumă". Aceeași filozofie a vieții o practica Agrigentul antic a cărui deviză era; "Să mâncăm ca și cum mâine va trebui să murim".

Lăcomia este viciul care îl degradează pe om coborându-l în rândul animalelor. Iată pentru ce poetul Dante Alighieri găsește această categorie de vicioși nu în purgatoriu, ci în iad, dat fiind că ei au renunțat la orice paradis pe lumea cealaltă, paradisul lor fiind plăcerea stomacului în viața aceasta, și sunt singurii vicioși chinuiți pe lumea cealaltă de un animal pentru plăcerile lor animalice.

În călătoria sa imaginară pe celălalt tărâm, poetul găsește umbrele acestor vicioși în cercul al treilea, scufundate în mocirlă, sub o ploaie veșnică de apă puturoasă amestecată cu grindină și zăpadă. Stăpân în acest ținut mocirlos este Cerberul, câinele cu trei capete din mitologie, care îi latră tot timpul cu cele trei guri, îi sfâșie cu colții, îi zgârie cu ghearele și îi jupoaie de piele. Pe chipurile acestor ființe reduse la condiția de animal, ca și pe chipul Cerberului, nu apare nici o scânteie de inteligență, nici un semn care să arate că au fost oameni. Printre vicioși poetul îl descoperă pe Ciacco, un concetățean al său din Florența, personaj istoric, real, un parazit care și-a petrecut toată viața pe la ospețele bogaților, distrându-i pe meseni cu bufoneriile și cu glumele sale.

Cumpătarea în mâncare și băutură e necesară nu numai pentru a avea un trup sănătos, ci și pentru a avea un suflet sănătos și o viață spirituală normală. În această privință, în egală măsură dăunează și posturile exagerate și mesele exagerate în mâncare și băutură.

Să ascultăm ce ne spun câțiva dintre maeștrii vieții spirituale în această privință. Într-o scrisoare din 1536, sfântul Ignațiu de Loyola spunea:

Cu un trup sănătos noi putem realiza într-adevăr mult. Dar ce să faci cu un trup bolnav? Un corp solid înseamnă un ajutor solid în a înfăptui lucruri mari, bune sau rele; rele la omul care are un caracter rău, bune la omul care are un caracter bun, care îmbrățișează în toate voința lui Dumnezeu, Domnul nostru.

Sfântului Francisc Borgia îi scria: "Noi trebuie să ne străduim să avem un trup sănătos, pentru ca el să fie supus și să slujească sufletului. În felul acesta sufletul dobândește forță ca să-i slujim Creatorului și să-l preamărim pe el".

Sfânta Tereza cea Mare le explica foarte clar călugărițelor sale cât de dăunătoare pot fi pentru viața spirituală, fie postul exagerat, fie abuzul în mâncare și băutură. E una dintre condițiile recerute pentru a te ruga și a medita bine.

Desigur că vorbind de necumpătare ne gândim, în primul rând, la abuzul de alcool care ruinează sănătatea, distrugând centrala de comandă, creierul, de care depinde toată activitatea fizică, psihică și spirituală a omului. Am avut odată ocazia să privesc pe ecranul unui tomograf creierul unui alcoolic: un creier degenerat, degradat, cu găuri, distrus de alcool.

La un bețiv sau la un popor de bețivi, cum a ajuns poporul nostru, nu mai poate fi vorba de vreo moralitate. Statisticile arată că între 50 și 80 % dintre delicte: crime, bătăi, certuri, sinucideri, violuri, fapte de desfrâu, hoții, spargeri, accidente de muncă, divorțuri etc., se datorează beției.

Se întreabă înțeleptul Solomon în cartea Proverbelor:

Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt certurile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină? Ai cui sunt ochii roșii? Sunt ale celor care întârzie la vin și se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin când curge roșu și face mărgăritare în pahar. El alunecă ușor, dar pe urmă ca un șarpe mușcă și înțeapă ca o viperă. Ochii ți se vor uita după femeile altora și inima îți va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg. "M-a lovit... dar nu mă doare! M-a bătut... dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!" (Prov 23,29-35).

Ultimele cuvinte ale portretului bețivului nu mai lasă loc speranței. Viciul beției nu are cale de întoarcere, afară de cazul că Dumnezeu face o minune. Și minuni Dumnezeu încă mai face. O dată trezit din beție, bețivul o ia de la capăt: "Mai vreau vin!" Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cine are cât de cât de-a face cu bețivii își dă seama că de trei mii de ani încoace, adică de pe vremea lui Solomon, viciul beției n-a cunoscut nici o schimbare la față.

Unul dintre marii luptători împotriva beției a fost sfântul Augustin. În Confesiunile sale, sfântul Augustin ne povestește cum însăși mama sa, Monica, era să alunece pe panta beției, fără să-și dea seama. Când era copilă o trimiteau părinții să scoată din beci vin pentru masă. Cu ocazia aceasta se obișnuise să tragă de fiecare dată din furtun câteva înghițituri de vin. Până într-o zi când servitoarea, la o ceartă, supărată, i-a zis în față: "Bețivanco!" Monica s-a lecuit de băutură pentru toată viața.

Scrie sfântul Augustin: "Plus occidit gula quam gladius" (Lăcomia ucide mai mulți oameni decât sabia). "Ebriosi peiores iudicandi sunt animalibus" (Bețivii trebuie considerați mai prejos decât animalele). Cine a văzut vreodată un animal beat? Afară de cazul că i se toarnă cu forța alcool pe gât. În continuare, sfântul Augustin ne prezintă cel mai complet tablou al urmărilor beției pe care ni-l oferă literatura patristică.

Beția este mama tuturor nelegiuirilor, rădăcina crimelor, izvorul viciilor, tulburarea capului, răvășirea simțurilor, furtuna limbii și a trupului, naufragiul castității, pierderea timpului, nebunie de bunăvoie, o viață parazitară rușinoasă, depravarea moravurilor, pierderea onoarei, rușinea, infamia vieții.

Epitetul de bețiv aplicat cuiva este poate cel mai rușinos și mai infamant dintre toate, tocmai pentru că în el se ascund toate viciile posibile. Ne putem imagina cum ar suna acest epitet adresat unui ucenic al lui Isus, unui slujitor al altarului, chemat să lupte din răsputeri împotriva acestui viciu care amenință poporul nostru nu numai cu degradarea morală totală, dar, pe termen lung, cu dispariția lui biologică?

Referitor la viciul lăcomiei, propun spre reflecție în mod deosebit atitudinea pe care o avem la masă. Cum ne comportăm la masă? Comportamentul nostru e dictat de rațiune, de bunul simț, de caritatea fraternă, sau de instinctul animalic al foamei? A nu te controla, a te repezi la mâncare spre a o lua înaintea altora, a nu fi atent la cei din jur, a te întinde peste alții, a alege ce-i mai bun, a-i lăsa pe alții flămânzi, a-ți manifesta în mod zgomotos plăcerea mâncând cu gura deschisă, plescăind, ca la troacă, nu înseamnă numai lipsă de maniere, lipsa celor șapte ani de acasă, dar înseamnă renunțare la demnitatea ta de om, incapacitatea de a-ți domina instinctele.

Ca model de comportare la masă ne sunt primii creștini. Ascultați cum îi descrie Tertulian pe primii creștini luând masa:

La mesele noastre nu se admite nimic josnic, nimic lipsit de modestie. Nu ne așezăm la masă fără să fie adresată mai întâi lui Dumnezeu o rugăciune. Mâncăm atât cât e necesar ca să ne potolim foamea. Bem atât cât se cuvine să o faci când trăiești în castitate. Ne săturăm ca unii care trebuie să se scoale noaptea pentru a se ruga lui Dumnezeu. Discutăm știind că Dumnezeu ascultă. După ce ne-am spălat pe mâini și s-au aprins luminile, fiecare este invitat să cânte laude lui Dumnezeu pe care le scoate din sfintele Scripturi sau pe care le compune el însuși; prin aceasta se cunoaște cât a băut. Masa se termină cu o rugăciune. Ieșim de acolo la fel cum am intrat, cu modestie, cuviincios; mai mult decât de la o masă, ieșim de acolo ca de la o școală.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire