OMUL

DESFRÂUL

2. Idealul castităţii

Într-un celebru discurs ţinut în catedrala "Notre Dame" din Paris, marele predicator Lacordaire rostea aceste cuvinte memorabile:

Biserica e castă, ea naşte castitatea, nu există moravuri fără castitate, castitatea produce familiile, rasele regale, geniul, popoarele mari şi puternice. Acolo unde nu există această virtute, nu există decât noroi într-un mormânt. Ah, dacă sunt aici oameni care nu sunt fraţi cu mine prin credinţă, nu vreau să fac altceva decât să apelez la conştiinţa lor şi să-i întreb: sunteţi curaţi? Cum aţi putea să credeţi, dacă nu sunteţi curaţi? Castitatea e sora mai mare a adevărului. Fiţi curaţi timp de un an şi eu răspund pentru voi în faţa lui Dumnezeu. Noi suntem puternici fiindcă posedăm această virtute, iar cei care atacă celibatul bisericesc, această aureolă a preoţiei creştine, ştiu bine ce fac. Sectele eretice au abolit celibatul preoţesc; celibatul e termometrul ereziei. Fiecărui grad de eroare îi corespunde un grad, dacă nu de dispreţ, cel puţin de diminuare a acestei virtuţi cereşti.

Biserica e castă. Ea naşte castitatea. La drept vorbind, virtutea castităţii s-a născut în lume o dată cu Biserica. Având în vedere efectele dezastruoase pe care le are desfrâul în viaţa popoarelor, a societăţilor, desigur, desfrâul a fost interzis uneori prin legi foarte severe şi sancţionat prin pedepse foarte drastice, dar nu pentru că el ar fi un viciu care strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu, ci din motive dictate de morala socială, dacă morală se poate numi aceasta.

Cunoaştem, de pildă, legile drastice pe care le-a dat August pentru a pune frâu dezmăţului care se propaga devastator în Roma imperială. Însăşi fiica lui August, Iulia şi nepoata sa, cu acelaşi nume, Iulia, au simţit rigorile acestor legi: au fost trimise în exil fiindcă îşi înşelaseră bărbaţii. Aceeaşi condamnare pentru poetul Ovidiu, exilat la Tomis, în Dobrogea, pentru faptul că a contribuit la propagarea imoralităţii cu cartea sa Ars amandi, primul mare manual de erotism din literatura universală.

Desigur, cu legile sale represive, August nu a mai putut pune stavilă puhoiului de desfrâu care avea în cele din urmă să ducă Imperiul Roman la prăbuşirea totală.

La vechii saxoni, pedepsele erau şi mai cumplite. Dacă o fată îşi dezonora familia sau o femeie era prinsă în adulter, erau obligate să se ştranguleze cu mâinile lor, apoi cadavrele erau arse, în timp ce desfrânaţii cu care greşiseră erau spânzuraţi lângă rugul care le ardea cadavrele. În unele cazuri vinovata era târâtă pe drum de alte femei care o loveau cu vergi ori o împungeau cu vârfuri de cuţite până murea.

Împăraţii Constantin şi fiii săi Constant şi Constanţiu, convertiţi mai mult sau mai puţin de la păgânism, au dat împotriva adulterilor un edict prin care le aplicau aceleaşi pedepse pe care le aplicau şi ucigaşilor de tată, adică erau cusuţi într-un sac şi aruncaţi în mare sau arşi de vii.

Dar nici o lege nu a condamnat ceea ce se petrecea între pereţii casei, în intimitate, păcatele solitare, gândurile şi dorinţele murdare. Greşeală era numai ceea ce devenea public cunoscut. De aceea, nu se poate vorbi de virtutea castităţii în afara creştinismului. Iar ceea ce se impune cu forţa, de frica pedepsei, nici nu se poate numi virtute.

Castitatea este un ideal sublim pe care creştinismul îl propune nu unei elite de eroi, ci tuturor, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, toţi pot să devină eroi. Uitaţi-vă ce se întâmplă când izbucneşte un război: nu e încorporată sau mobilizată o elită de eroi, ci o masă de oameni în stare să ţină o armă în mână: în marea lor majoritate oameni mediocri. Ei bine, dacă li se inoculează în suflet idealul măreţ al salvării patriei, dacă sunt convinşi că ei vor câştiga războiul, idealul acesta îi transformă într-o masă de eroi pe aceşti oameni din fire mediocri.

Dacă suntem însufleţiţi de idealul frumos al castităţii, din iubire faţă de Cristos, cu toţii putem şi trebuie să fim eroi, putem şi trebuie să ne cucerim pe noi înşine. Dar pentru aceasta trebuie să credem în victorie. Cine porneşte la război fără a crede că sigur îl câştigă, sigur îl pierde.

Cunoscutul scriitor american Gerald Kelly, iezuit, într-o frumoasă carte dedicată tineretului, arată că neîncrederea în victorie, descurajarea, îi face, într-adevăr, pe mulţi să capituleze în faţa dificultăţilor, să eşueze în viaţa de castitate. Mai întâi, descurajarea vine din numeroasele statistici şi sondaje care se fac în rândul tinerilor şi al celor căsătoriţi. Rezultatul e deprimant: se pare că toţi sunt stăpâniţi de viciul necurăţiei. Aceste sondaje dovedesc că în lume e multă decădere, imoralitate, şi aceasta o ştim şi fără statistici. Dar aceste investigaţii sumbre nu trebuie să slăbească idealul curăţiei. Orice preot care stă la scaunul de spovadă poate să spună, fără a viola secretul spovezii, că există un mare număr de persoane care duc o viaţă castă în mijlocul unor tentaţii violente. Numai că această legiune de suflete curate nu fac publicitate şi nu sunt întrebate la sondaje.

Şi al doilea mare pericol este propaganda modernă trâmbiţată pe toate căile care susţine că e imposibil să fii cast. E propaganda celor care îl consideră pe om un simplu animal şi repetă mereu: "castitatea e un mit".

De multe ori se spune în numele ştiinţei: "castitatea e împotriva naturii, instinctul sexual este glasul naturii, trebuie să i te supui, altfel crăpi". Care natură? Glasul cărei naturi? Glasul naturii pentru om e glasul naturii pe care i-a dat-o Dumnezeu, iar natura omului e cu totul diferită de a lui Grivei din curte. Specificul naturii umane este de a şti să-şi stăpânească instinctele şi de a nu se lăsa condusă orbeşte de ele. Şi dacă totuşi cineva se îmbolnăveşte psihic, acest lucru nu se datorează disciplinei pe care şi-a impus-o, ci altor cauze, în special frământărilor şi tensiunilor interioare provenind din faptul că nu s-a hotărât cu toată inima să practice castitatea, umblă cu jumătăţi de măsură, de pildă, caută să evite faptele de necurăţie, dar nu şi gândurile şi dorinţele ruşinoase, sau se expune voit impulsurilor erotice din afară prin întâlniri, prietenii, priviri imprudente. Aici este explicaţia dezechilibrului psihic ce poate surveni.

Pr. Kelly aduce, în cartea amintită, numeroase mărturii ale adevăraţilor oameni de ştiinţă care demonstrează ceea ce demonstrează experienţa şi bunul simţ: anume, că viciul necurăţiei, nu castitatea duce la îmbolnăvire. Printre altele aminteşte un document semnat de 370 de medici în care se spune:

Nu există nici o dovadă că înfrânarea, castitatea, ar fi incompatibilă cu o deplină sănătate fizică, mintală şi morală; castitatea este unica siguranţă a unei depline sănătăţi în afară de căsătorie.

Dar dacă cineva a căzut, se mai poate reabilita? Mai poate recupera virtutea castităţii? Da. O luptă pierdută sau chiar mai multe, nu înseamnă un război pierdut. Trebuie să vrei. Citiţi capitolul al XI-lea din Confesiunile sfântului Augustin. Spicuiesc din el:

Ceea ce mă reţinea erau nimicurile nimicurilor, deşertăciunile deşertăciunilor, vechile mele prietene [vechile obişnuinţe]: mă trăgeau de veşmântul cărnii şoptindu-mi: "Ne părăseşti? Din momentul acesta nu vom mai fi niciodată cu tine? Din acest moment nu vei mai putea să faci cutare şi cutare lucru, niciodată?" Ce murdării! Ce ruşini, ce insinuări!... Obişnuinţa tiranică îmi zicea: "Crezi că vei putea trăi fără ele?" Dar alături... mi se înfăţişa demnitatea castă a înfrânării: senină, veselă, ordonată... îşi întindea, spre a mă primi şi a mă îmbrăţişa, mâinile sale milostive, pline cu o mulţime de exemple bune. Atâţia copii, tinere fete, o mulţime de tineret, toate vârstele, văduve respectabile, fecioare rămase astfel până la bătrâneţe. Şi în toate aceste suflete înfrânarea nu era sterilă: era ca o mamă rodnică în bucurii... care mi se părea că îmi spune: "Oare nu vei putea să faci şi tu ce au făcut aceşti tineri şi aceste femei?"

Practicarea castităţii, cultivarea ei, cere efort, dar nu un efort disperat, obsesiv, ci un efort plin de voie bună, de seninătate. Şi cere multă înţelepciune, multă prudenţă în evitarea ocaziilor şi pericolelor. Florile preţioase nu se plantează la marginea drumurilor unde trecătorii le pot călca în picioare, ci la o bună distanţă de drum, şi sunt îngrădite. O mamă nu-şi lasă copilul pe marginea unei prăpăstii, chiar dacă e un copil cuminte, ci îl pune în pătuc. La fel, floarea preţioasă a castităţii se cultivă departe de pericole: de filme, cărţi, imagini murdare, se împrejmuieşte cu un gard de rugăciune, mortificaţie, viaţă sacramentală intensă, iar pământul în care creşte e o viaţă activă, harnică, unde lenea nu-şi găseşte locul.

Şi încă un lucru pe care nu trebuie să-l neglijăm: o puternică evlavie către Maria, Fecioara fără pată, pe care să o chemăm în ajutor mai ales în momentele de ispită.