OMUL

DESFRÂUL

1. Temple pustiite

Deoarece un pictor şi un poet ne-au însoţit permanent în cursul acestor meditaţii, e vorba de Hieronymus Bosch şi de Dante, să vedem cum reprezintă ei şi ultimul viciu capital care este desfrâul sau luxuria.

În celebrul său tablou reprezentând cele şapte vicii capitale, Bosch reprezintă luxuria prin două perechi de amanţi care se privesc insistent şi se amuză la glumele a doi bufoni. Sunt îmbrăcaţi cuviincios iar cei care privesc tabloul se întreabă: de fapt unde e viciul? Unde e desfrâul? Răspunsul îl dă un obiect pictat în prim plan, aproape în centrul scenei. E vorba de o harpă pe care pictorul în mod voit o reprezintă ca fiind abandonată, nu serveşte nimănui, nici amanţilor, nici bufonilor. Personajele din tablou nu au timp să-şi mai îndrepte ochii spre cer, spre acea iubire divină, care are drept instrument, spre a-i cânta laude, tocmai harpa.

Desfrâul, luxuria, este viciul omului care, renegându-l pe Dumnezeu, îşi face din propriul trup un idol căruia îi aduce cult exclusiv.

Dante îi găseşte pe desfrânaţi în cercul al doilea al infernului, unde la intrare stă Minos, legendarul rege al Cretei, cu chip monstruos şi grotesc, cel care îi judecă pe păcătoşi, le stabileşte pedeapsa şi le fixează locul în infern. Aşa cum în viaţă s-au lăsat târâţi de furia patimii, tot astfel în infern sufletele desfrânaţilor sunt permanent purtate de ici, colo de o vijelie de vânt puternică.

Personajele prezentate în acest loc de supliciu, ilustrează ceea ce s-a ştiut din cele mai vechi timpuri, anume că Eros şi Tanatos (moartea) sunt fraţi gemeni, nedespărţiţi, că iubirea umană destinată de Dumnezeu să aprindă scânteia vieţii şi să conducă la Dumnezeu care este iubire, atunci când degenerează, se transformă în viciu, ucide. E ca o muzică fascinantă, atrăgătoare care ascunde tragedia şi moartea.

Trupul idolatrizat, plăcerea căutată în ea însăşi, neţinând seama de planurile Creatorului, este anticamera infernului. Are dreptate Julien Green când scrie: "Dacă vrei să te converteşti nu este nevoie să mergi în biserici. E de ajuns să mergi în aşa-zisele locuri de plăcere. Eu nu le cunosc decât pe cele din Paris. Vă spun: nu e nimic mai trist pe lume".

Dar să revenim la Dante Alighieri. În locul de suferinţă destinat în infern luxurioşilor, poetul găseşte doi celebri desfrânaţi, adulteri şi incestuoşi: pe Francesca de Ravenna şi pe cumnatul ei, Paolo de Rimini. Surprinşi de soţul Francescăi, sunt ucişi amândoi, şi soţie şi frate. Dante o mai găseşte aici pe marea desfrânată Semiramida, regina Asiriei, ucisă de fiul ei de care se îndrăgostise; pe nu mai puţin celebra Cleopatra, regina Egiptului, amanta lui Cezar şi a lui Antoniu care s-a sinucis ca să nu cadă în mâinile lui Octavian; pe Paris, care a răpit-o pe Elena din Troia, pe Ahile, pe Elena, toţi ucişi, victime ale dezmăţului lor; pe Didona care şi-a părăsit bărbatul pentru Enea şi care s-a sinucis când Enea a abandonat-o.

Eros şi Tanatos. Desfrâul care de când lumea duce la crime şi sinucideri.

Desfrâul este un păcat condamnat categoric de Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Să ascultăm ce ne spune apostolul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni, capitolul al IX-lea:

Nu vă faceţi socoteli greşite; nici desfrânaţii, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici moleşiţii [afemeiaţii şi cei care săvârşesc păcate solitare], nici sodomiţii [homosexualii], nici tâlharii, nici avarii, nici beţivii, nici vorbitorii de rău, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Aşa eraţi unii dintre voi, dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat în numele Domnului nostru Isus Cristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru... Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. Deoarece Dumnezeu l-a înviat pe Domnul, şi pe noi ne va învia prin puterea sa. Oare nu ştiţi că trupurile noastre sunt mădularele lui Cristos? Voi lua, aşadar, mădularele lui Cristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate? Ferească Domnul! Nu ştiţi că cel ce-şi dă trupul său unei desfrânate este un singur trup cu ea? Căci, spune Scriptura, cei doi vor fi un singur trup. Pe când cel ce se uneşte cu Domnul este un singur suflet cu el. Fugiţi de desfrânare. Orice alt păcat pe care îl săvârşeşte omul este în afară de trup; cine se dă desfrânării păcătuieşte în trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru e templul Sfântului Duh care locuieşte în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că nu mai sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu mare preţ. Preamăriţi-l deci pe Dumnezeu în trupul vostru.

Găsim în acest text o expunere completă a învăţăturii creştine cu privire la castitate. Sunt enumerate toate păcatele împotriva curăţiei: desfrânarea (relaţiile sexuale între persoane necăsătorite), adulterul (relaţiile sexuale între o persoană necăsătorită şi una căsătorită sau între doi căsătoriţi care nu sunt soţ şi soţie), moliciunea (satisfacerea solitară a plăcerii sexuale, masturbaţia sau onanismul în cazul celor căsătoriţi), sodomia (perversităţi sexuale între persoane de acelaşi sex) şi apoi condamnă, în general, orice poftă necurată. Nu vorbeşte Apostolul în mod explicit despre gândurile şi dorinţele murdare, întrucât acestea fuseseră condamnate în chip lămurit de porunca lui Dumnezeu "Să nu pofteşti femeia aproapelui tău" şi de cuvintele lui Isus: "Oricine priveşte o femeie pentru a o dori, a şi săvârşit adulter în inima sa" (Mt 5,28).

În al doilea rând, apostolul Paul ne învaţă că aceste fapte sunt păcate grave, păcate de moarte, de vreme ce ele îl exclud de la împărăţia cerului pe cel care le săvârşeşte.

În al treilea rând, învăţătura pe care o găsim în aceste cuvinte nu este o părere personală, o opinie teologică a sfântului Paul. Ceea ce ne învaţă el depăşeşte autoritatea unui sfânt Augustin sau Toma de Aquino sau a oricărui teolog, oricât ar fi el de mare şi de sfânt. E în joc autoritatea lui Dumnezeu: e cuvântul lui Dumnezeu, e cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care nu se pune în discuţie.

E un lucru ştiut: drumul cel mai sigur şi cel mai bătut al necredinţei e drumul desfrâului. Necurăţia aşterne patul necredinţei. Ne-a spus-o sfântul Augustin: "Nemo incredulus, nisi impurus". Nu întâmplător, când în 135 împăratul Adrian a distrus complet Ierusalimul, păgânii, pe locul unde Cristos şi-a vărsat sângele, deasupra Calvarului, au pus o statuie de marmoră a zeiţei Venus, zeiţa desfrâului, care a rămas acolo timp de 180 de ani.

Găsim scris în literatura arabă că Mahomed a mers şi la animalele pământului ca să le predice învăţătura lui Alah. A convins şi a convertit toate animalele, afară de două: bivolul şi porcul. Bivolul, din cauza prostiei şi a mândriei lui. E animal puternic, prea încrezut în forţele lui. La celălalt animal, cauza eşecului predicilor lui Mahomed e uşor de ghicit.

Desfrâul este arma cea mai puternică pe care au folosit-o şi o folosesc în continuare în mod sistematic şi organizat duşmanii lui Dumnezeu împotriva Bisericii şi împotriva credinţei. Într-un consemn al lojei masonice Haute Vente către toate lojele din lume din mai 1928, se spunea:

Religia nu se teme de pumnal, dar poate să se prăbuşească sub povara corupţiei. Să nu obosim în a corupe: să ne folosim de pretextul sportului, al igienei, al curei climaterice. E necesar, pentru a produce corupţie, ca băieţii şi fetele să practice nudismul etc.

Microbii corupţiei se pot infiltra foarte subtil chiar şi în minţile seminariştilor, ale preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, prin cărţi ale unor moralişti laşi, ale unor falşi maeştri de viaţă spirituală, care propun metode de realizare armonioasă a persoanei umane inspirându-se, nu din cuvântul lui Dumnezeu şi din tradiţia sănătoasă a Bisericii, ci din teoriile pansexuale ale psihanalizei lui Freud. Nu romanele murdare, pornografice sunt cele mai periculoase, ci aceste cărţi ale unor lupi îmbrăcaţi în piei de oaie care propagă otrava în numele celei mai avansate psihologii şi antropologii.

În sfârşit, apostolul Paul ne arată în textul de mai sus în ce constă necuviinţa şi gravitatea deosebită a păcatului de necurăţie la un creştin: cel ce săvârşeşte păcatul desfrânării, profanează, murdăreşte, înjoseşte demnitatea unui trup care prin botez este destinat învierii glorioase; face din mădularele lui Cristos mădularele unei prostituate; profanează templul viu al Duhului Sfânt; îl izgoneşte pe Dumnezeu din templul său.

Când fostul superior general al iezuiţilor, P. Roothan, celebru predicator, ţinea misiuni într-o biserică, făcea întotdeauna o predică împotriva desfrâului. Dar înainte de a ţine această predică făcea un lucru care îi impresiona profund pe ascultători. Scotea din biserică florile şi tot ce înfrumuseţa biserica, îndepărta feţele de altar, lumânările, lăsa tabernacolul gol, stingea lampa veşnică, ca şi cum biserica ar fi fost profanată, devastată, părăsită. Şi în această atmosferă tristă şi apăsătoare le predica ascultătorilor: iată ce face din noi păcatul necurăţiei: temple, biserici, pustii, devastate, abandonate.

Sfântul Ieronim ne prezintă tabloul dezolant al unui suflet care se lasă stăpânit de viciul necurăţiei:

O, cât de urâte sunt roadele necurăţiei; e mai amară decât fierea, mai crudă decât sabia. O, necurăţie, foc infernal, materia ta primă e necumpătarea în mâncare şi băutură, flacăra ta e mândria, scânteia ta sunt discuţiile murdare, fumul tău e ruşinea, cenuşa ta e murdăria, sfârşitul tău este iadul!