OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LENEA

5. Lenea spirituală

Continuând să tratăm despre lene, ne concentrăm acum atenția asupra celei mai funeste forme pe care o cunoaște acest viciu capital: este vorba de lenea spirituală.

Întrucât munca cunoaște trei forme, trei forme cunoaște și lenea. Avem mai întâi, munca fizică, munca manuală, cea pe care o fac agricultorii, muncitorii, meseriașii. Deși această muncă provoacă transpirație și bătături la mâini, în realitate ea este cea mai puțin dură.

Este apoi munca intelectuală a cărturarului, a omului de știință, a cercetătorului, a profesorului, a scriitorului; muncă mult mai grea decât cea dintâi.

În sfârșit, avem munca pe care o reclamă viața interioară, spirituală, de pe șantierul unde se construiește însuși omul. Aceasta este munca cea mai necesară dar și cea mai dificilă dintre toate. Efortul, munca de a te domina pe tine însuți și lucrurile exterioare, de a-ți controla inteligența, voința, memoria, fantezia, emoțiile, pasiunile, simțurile și a le pune pe toate în serviciul virtuții și al lui Dumnezeu, cere o muncă cu adevărat eroică.

"Maior labor est resistere vitiis et passionibus, quam corporalibus insudare laboribus" (E o muncă mai grea a rezista viciilor și patimilor, decât a asuda muncind cu mâinile), spunea sfântul Grigore cel Mare, papă.

Nu e greu să construiești o biserică, greu este să stai în biserică și să faci în fiecare zi o jumătate de oră de meditație. Nu e greu să faci un doctorat sau să scrii un articol sau o carte. Greu este să te rogi cu atenție și pietate breviarul, să stai în confesional și să asculți cu răbdare păcatele penitenților, să faci un sfert de oră de pregătire la sfânta Liturghie și un sfert de oră de mulțumire.

Munca fizică, de pildă, construcțiile de biserici, și chiar munca intelectuală, se poate transforma într-un fel de drog de care nu te poți despărți, dar nu e niciodată pericolul ca munca spirituală, de desăvârșire a vieții interioare, să se transforme în drog.

Lenea în viața spirituală o numim și lâncezeală sau mediocritate. Dar termenul cel mai potrivit pe care îl găsim în tratatele de spiritualitate este "acedia". Cuvântul latin "acedia" spune mult mai mult decât cuvântul românesc lene. El indică o stare generală de plictiseală, de lehamite, de dezgust, de oboseală pe nemuncite, de dezinteres.

În asceza monahală, acedia are ca responsabil un diavol numit Diavolul de la amiază, de care psalmistul se roagă să fie apărat (Ps 90,6) și pe care sfântul Evagriu Ponticul îl consideră extrem de periculos. Acesta este Diavolul care îl ispitește pe călugărul care de-abia a servit micul dejun și s-a așezat la rugăciune, provocându-i o stare de toropeală, de plictiseală care îi taie pofta de rugăciune și îl face să se uite mereu pe fereastră să vadă unde a ajuns soarele pe cer și cât mai este până la masa de amiază.

Diavolul de la amiază. Dar el este luat și în sens alegoric și se referă la cei care, fiind în zorile vieții, au ajuns deja la amiaza vieții, adică îmbătrâniți sufletește înainte de vreme: plictisiți, blazați, fără tragere de inimă, fără vlagă, fără interes în cele spirituale, fără elanul și entuziasmul tinereții.

E neîndoielnic faptul că pericolul numărul unu la cei care își închină viața lui Dumnezeu: călugări, seminariști, preoți este lenea spirituală, lâncezeala, acedia. E boala profesională a clerului după cum silicoza este boala profesională a minerilor.

Același Evagriu Ponticul enumeră simptomele lenei spirituale. Sunt nouă la număr: 1) o frică exagerată de obstacolele pe care le poți întâlni în cale; 2) aversiune față de tot ce cere efort; 3) neglijență în respectarea poruncilor, ordinelor, regulilor; 4) nestatornicie în bine, în respectarea hotărârilor luate; 5) incapacitate de a rezista tentațiilor; 6) antipatie, aversiune față de cei care sunt zeloși, aceștia devenind odioși în ochii lor din cauza străduinței lor și a respectării disciplinei; 7) pierderea timpului prețios; 8) libertatea care se acordă simțurilor, curiozității, distracțiilor, plăcerii de a profita de toate; 9) neglijarea principalelor datorii ale propriei stări, uitarea scopului ultim al vieții și lipsa oricărei motivații religioase în tot ce faci.

Dar dacă aceste manifestări ale lenei spirituale pot fi descoperite la orice creștin, în general, sfântul Alfons de Liguori ne dă portretul exact al preotului lânced, mediocru, care se naște întotdeauna din seminaristul lânced, mediocru. Lânced, adică nici rece, nici fierbinte, cum îl descrie sfântul Ioan în Apocalips.

Un preot lânced nu este încă în mod vădit rece, fiindcă nu comite păcate de moarte cu ochii deschiși, dar, neglijând să tindă la o viață desăvârșită, așa cum îl obligă starea sa, el nu-și mai dă seama de păcatele veniale pe care le comite zilnic, fără nici un fel de scrupule. Minciuni, necumpătări în băutură și mâncare, ocări, breviarul rău spus, Liturghia dată peste cap, critici, lipsă de control în vorbe, glume deplasate, iată fondul comportamentului său. Își risipește viața în mijlocul ocupațiilor și plăcerilor lumii. Nutrește în inima sa dorințe și afecțiuni periculoase. Îl puteți vedea plin de vanitate, sclavul respectului omenesc, plin de resentimente, preocupat de propria mărire, alergic la orice observație, fără meditație, fără modestie, fără pietate.

Cu alte cuvinte, o viață sterilă, pustie, inutilă, fără ideal, fără sens, fără demnitate, fără onoare. Exact cum o descrie apostolul Iuda: "Niște nori fără apă mânați încolo și încoace de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați, niște valuri înfuriate ale mării care își spumegă rușinile lor, niște stele rătăcitoare" (Iud 12,13).

Noi ne unim zilnic cu Cristos în sfânta Împărtășanie. Prin hirotonirea preoțească devenim un alt Cristos, îl personificăm pe Cristos, îl facem prezent, îl facem vizibil pe Cristos. Pe care Cristos? Pe Cristos cel care din momentul învierii nu mai îmbătrânește, rămâne veșnic tânăr.

Un seminarist, un preot lânced, îmbătrânit sufletește, lipsit de elanul și entuziasmul tinereții, pune o mască de om bătrân pe fața tânără a lui Cristos. Și o mască de femeie bătrână pe fața Bisericii care este veșnic tânără. Ascultați admirabilele cuvinte ale episcopului Bossuet:

Noi îmbătrânim în fiecare zi când prima noastră fervoare se pierde, în loc să devenim mereu mai tineri, căci caracterul pe care îl purtăm în noi ne obligă să fim mereu membrele cele mai fervente ale trupului Bisericii care este mereu tânără și care, pentru acest motiv, se oglindește în tinerețea sfintei Fecioare.

Același episcop arată în cuvinte dure că un preot lânced, fie că a intrat în preoție îmbătrânit, fără entuziasm și convingere, fie că s-a rutinat pe parcurs, este cea mai mare pedeapsă pentru poporul creștin. Nepăsător față de propria sfințenie și propriul suflet, nu-i va păsa de sufletele și sfințenia altora; nu e păstor, ci e idol, spune Massillon, făcând aluzie la cuvintele profetului Zaharia (11,17): are ochi și nu vede, are urechi și nu aude, are inimă și nu simte. Stând 10, 20, 30 de ani într-o parohie, el poate transforma o comunitate creștină într-un pustiu, într-un cimitir.

La începutul acestui secol, cardinalul Sevin le spunea seminariștilor de la seminarul francez din Roma: "Dacă nu veți fi sfinți, voi veți fi groparii Bisericii din Franța. Pentru a o duce la mormânt este suficient un cler onest. Pentru a o salva, e nevoie de sfinți". După vreo 50 de ani de la rostirea acestor cuvine, scriitorul francez Bernanos scria: "De mai mulți ani se caută ici și colo vinovații de prăbușirea creștinătății, când ei sunt înăuntru. Sunt creștinii mediocri, sunt preoții mediocri care duc lumea la pierzare".

De la evenimentele din '89, de când cortina de fier nu ne mai desparte de Occident, suntem parcă amenințați de o fatalitate inevitabilă. Ne întrebăm: Biserica la noi oare va mai rezista mult? Nu vom ajunge ca în Occident? Cât vor mai fi bisericile noastre pline? Nu e nici o fatalitate. Depinde de preoți, depinde de cei care se pregătesc să intre în preoție dacă va ajunge sau nu Biserica de la noi ca în Occident. La noi numărul preoților e mai mare ca oricând. În câțiva ani va fi o adevărată inflație de preoți. Nu în număr stă forța. Nu contează numărul celor mulți, spune papa Ioan al XXIII-lea, ci calitatea celor puțini. Dacă veți fi preoți sfinți, veți salva Biserica; dacă veți fi preoți mediocri, veți fi groparii ei.

"Fiți sfinți, precum eu, Iahve, sunt sfânt". "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit". Sfințenia nu este facultativă, nu e un îndemn, un sfat evanghelic: este un imperativ categoric. Cine nu ia în serios aceste cuvinte, nu are ce căuta în preoție.

Să ne întrebăm, fiecare personal, dacă nu cumva nouă ne adresează Dumnezeu cuvintele din Apocalips:

Ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece ori fierbinte! Dar fiindcă ești căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea (...) Fii plin de râvnă, așadar, și pocăiește-te (Ap 2,4; 3,15-16; 3,19).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire