OMUL

LENEA

4. Bucuria şi munca

Când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare (Qoh 2,11).
Ce folos are cel ce munceşte din truda lui? (Qoh 3,9).
Am văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în invidia unuia asupra altuia. Şi aceasta este deşertăciune şi goană după vânt (Qoh 4,4).
Omul cum a ieşit gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui. Şi acesta este un mare rău, anume că se duce cum a venit; şi ce folos are el că s-a trudit în vânt? (Qoh 5,15-16).
Am găsit că morţii, care au murit mai înainte sunt mai fericiţi decât cei vii care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi l-am găsit pe cel care nu s-a născut încă (Qoh 4,2-3).

Cuvinte mai pesimiste, mai deprimante decât acestea pe care le-a scris Ecleziastul nu puteau să scrie nici Eminescu, nici J.-P. Sartre, nici vreun alt filozof existenţialist din zilele noastre scârbit în ultimul grad de inutilitatea şi zădărnicia vieţii şi de tot ce agoniseşte omul în viaţă prin munca sa.

Desigur, nu aceasta este concepţia Bibliei despre muncă. Am dat aceste citate din cartea Ecleziastului pentru a semnala o altă urmare gravă a lenei: plictiseala, melancolia, pesimismul. Chiar în primul verset al cărţii sale, autorul, Ecleziastul, se prezintă ca fiind împăratul Solomon: "Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului". "Când m-am uitat cu băgare de seamă, zice el, la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem".

Nu putem crede că împăratul Solomon avea bătături la mâini. Nu era salahor. Era împărat. De când e lumea nu s-a pomenit ca regii şi împăraţii să muncească cu mâinile lor şi să trudească. Având de toate pe nemuncite, trăind în trândăvie, melancolia, depresia nervoasă, e boala care îi ameninţă frecvent pe regi. De aceea, cel puţin în trecut, era nelipsit de la curtea regală un personaj extrem de important: bufonul, măscăriciul, care avea misiunea de a-l distra pe rege cu glumele sale, de a-i însenina faţa, de a-i izgoni gândurile negre, melancolia. Era normal ca şi împăratul Solomon, cu viaţa lui de trândăvie şi lux, să cunoască cele două urmări ale lenei: desfrâul şi pesimismul. E ceea ce exprimă foarte bine o zicală italiană: "l'ozio ha per moglie la noia e per figli i vizi" (lenea are de nevastă plictiseala, iar drept copii viciile).

Că lenea îl face pe om să-şi piardă gustul, plăcerea, bucuria de a trăi, că îl împinge la melancolie, la tristeţe, la depresie nervoasă şi chiar la sinucidere, ne-o arată clar statisticile.

Statisticile spun că foarte mulţi muncitori sau salariaţi mor în primul an de după pensionare, adică atunci când încetează de a munci, când se simt inutili, când din punct de vedere social se simt deja înmormântaţi. Şi tot statisticile arată că cele mai multe sinucideri se înregistrează în ţările nordice, în special în Suedia, unde asigurările sociale au atins perfecţiunea: statul asigură omului totul: de la leagăn, până la mormânt.

"O viaţă trândavă e o moarte anticipată", spunea Goethe.

Munca este izvor de bucurie, de optimism, de satisfacţie. E satisfacţia că viaţa ta are un sens, că prin muncă realizezi un scop, atingi un ideal, şi astfel, prin muncă şi numai prin muncă, te realizezi ca persoană umană. "Numai munca şi beţia creatoare dau gust vieţii", obişnuia să spună Michelangelo. Deosebit de frumoase sunt versurile poetului Rabindranath Tagore:

Dormeam, şi am visat că viaţa este bucurie.
M-am trezit şi am văzut că viaţa e muncă.
Am pornit cu toate forţele la muncă
şi am văzut că munca este bucurie.

Unul dintre cele mai neînţelese texte din Evanghelie este cel cu viticultorul care angajează muncitori în via sa la diferite ore ale zilei şi seara le dă la toţi aceeaşi plată. Unde este dreptatea lui Dumnezeu dacă şi cel care munceşte de dimineaţă şi cel care începe munca în ceasul al unsprezecelea primeşte aceeaşi răsplată?

Răspunsul îl dă scriitorul Bruce Marshal în romanul său Fiecărui om un bănuţ. Părintele Gaston, eroul principal al cărţii, e un om care munceşte foarte mult. La sfârşitul vieţii este străfulgerat de o intuiţie. Îşi dă seama că viaţa sa laborioasă, plină de iniţiative şi de preocupări apostolice, departe de a fi fost nefericită, dimpotrivă, a fost o viaţă împlinită şi fericită. Şi în acelaşi moment înţelege de ce lucrătorii din parabola evanghelică, atât cei de la prima oră, cât şi cei de la ora a unsprezecea, au primit cu toţii aceeaşi plată: cei dintâi au fost răsplătiţi cu bucuria izvorâtă din propria lor muncă, astfel încât nu au fost nedreptăţiţi.

Concluzia: doreşti fericirea? Iubeşte viaţa şi bătăliile sale şi vei primi drept răsplată o bucurie fără margini. Indiferent cum este vremea afară, indiferent ce se întâmplă în jurul tău, dacă munceşti cu toată dăruirea, în inima ta va fi veşnic sărbătoare: vei cunoaşte ce este euforia, entuziasmul, îţi vei trăi cu adevărat viaţa, nu vei vegeta într-o stare permanentă de letargie sau semiletargie.

Desigur, nu aduce nici o bucurie munca de sclav, impusă cu biciul, de ochii şefilor, de frica examenelor, ci numai aceea care porneşte din convingerea interioară, conştientă, că o viaţă fără muncă e o viaţă ratată. De aici, nevoia de autodisciplină, punctualitatea, programul, tăcerea, formarea unor reflexe, a unor deprinderi de muncă ce cunosc un ritm regulat, preţuirea timpului, disponibilitatea la efort, curajul de a înfrunta lucruri care în primul moment ţi se par imposibil de realizat. Ne îndeamnă un înţelept: "Când gândeşti că un lucru este imposibil de făcut, fă-l imediat căci s-ar putea să te trezeşti a doua zi dimineaţa şi să constaţi că l-au făcut deja alţii înaintea ta". Şi mai presus de toate se cere statornicie şi răbdare în muncă; nu să te apuci în fiecare zi de o sută de lucruri şi să nu duce nimic la capăt.

Marile personalităţi ale omenirii nu sunt rodul geniului, ci rodul unei munci perseverente. Goethe a muncit şaizeci de ani ca să ducă la desăvârşire capodopera sa, Faust. Într-o seară, după un concert, Beethoven era copleşit de aplauze şi felicitări. O doamnă, mai entuziasmată decât toţi, îi zice:

- Ah, dacă Dumnezeu mi-ar fi dat şi mie geniul dumneavoastră şi magia dumneavoastră muzicală!

- Nu e nici un geniu, doamnă, şi nici o magie muzicală, îi răspunde Beethoven, e doar rodul a opt ore de muncă zilnică, timp de patruzeci de ani, şi de exersare constantă şi răbdătoare la pian.

Cum ar arăta faţa lumii şi a Bisericii dacă toţi oamenii ar munci atât cât muncesc sportivii, artiştii, actorii de circ, care nu apar pe stadion, pe scenă, în arenă decât după antrenamente îndelungate şi istovitoare pentru a putea smulge aplauzele spectatorilor! Dar e o lege: cine nu s-a obişnuit cu munca intensă în tinereţe, în anii de şcoală, va fi mai târziu un parazit preocupat doar de ce să facă, cum să facă, spre a-şi omorî timpul şi plictiseala.

Scriitorul Carlos Valles, iezuit, profesor la Universitatea iezuiţilor din Sunday Gujarati (India), avea printre studenţii săi pe unul foarte dotat, inteligent, dar leneş. Nu că acest student rămânea corigent sau repetent, dar toţi profesorii îşi dădeau seama că notele la examene nu erau pe măsura capacităţii sale. Într-o zi îl întreabă profesorul:

- Cât munceşti?

Studentul răspunse cu toată sinceritatea:

- Ca să fiu cinstit, nu muncesc nici jumătate din cât aş putea.

- Câţi ani ai?, îl întreabă profesorul.

- Douăzeci.

- Ceea ce înseamnă că nu ai decât zece, având în vedere că nu foloseşti decât jumătate din viaţa ta. Ai doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, dar în realitate eşti olog, handicapat, orb de un ochi, de vreme ce foloseşti numai jumătate din capacităţile tale.

Cuvintele profesorului au provocat o adevărată criză personală la studentul care în acel moment şi-a dat seama că îşi iroseşte anii cei mai frumoşi ai vieţii şi a luat munca în serios.

"Aş avea senzaţia că săvârşesc un furt, dacă aş petrece o zi fără să muncesc", spunea Louis Pasteur. Ce bucurie, ce mulţumire sufletească putem simţi noi seara, la examinarea conştiinţei, constatând că, dacă am pierdut timpul, nu am muncit, în ziua aceea am trăit din munca şi sudoarea altora, a părinţilor, a binefăcătorilor, adică din furt?

În antichitate, cel care cerea cetăţenie romană, trebuia să arate consulilor palmele. Numai cine avea bătături în palmă primea cetăţenia; trândavii erau excluşi. În clipa morţii, acelaşi lucru se întâmplă cu fiecare om. Scrie Renzo Pezzani:

Zice Domnul celui care bate
la porţile împărăţiei sale:
"Arată-mi mâinile
ca să ştiu dacă eşti vrednic să intri!"
Muncitorul îi arată
mâinile sale dure, pline de bătături;
care toată viaţa au atins fierul, focul, metalele.
Sunt lipsite de orice bogăţie,
sunt negre, obosite, grele.
Zice Domnul: "Ce frumuseţe!
Aşa sunt mâinile sfinţilor".