OMUL

LENEA

2. Lenea, mama imoralităţii

Să mai aruncăm o privire asupra tabloului lui Hieronymus Bosch, reprezentând cele şapte vicii capitale. Cum reprezintă pictorul lenea? Nu ne vine a crede ce ne este dat să vedem. Spaţiul rezervat acestui viciu este ocupat de un preot care doarme liniştit în faţa focului ce arde în şemineu. Iar în somn visează o călugăriţă care se roagă Rozariul.

Ne place, nu ne place, asta vedem în tablou. Pictorul nu este un anticlerical şi nu intenţionează să-şi bată joc de slujitorii altarelor. Dar are o intuiţie bazată pe realitate. Viciul care ameninţă în primul rând persoanele care se consacră lui Dumnezeu este lenea; după el vin şi celelalte. Părinţii deşertului şi întemeietorii vieţii monahale nu erau anticlericali. Dar şi-au dat seama şi ei că lenea este primul duşman al monahului. De aceea, munca, munca fizică: împletirea de rogojini, cultivarea pământului, e obligatorie pentru monah.

Lenea e uşa prin care intră în mănăstiri corupţia, imoralitatea. Luther a justificat ieşirea din viaţa călugărească spunând că e scârbit de trândăvia călugărilor din mănăstiri. Pretext: dacă el însuşi ar fi muncit mai mult în mănăstire, cu siguranţă că nu ar fi alunecat în desfrâu.

Ştim cât era de necruţător sfântul Francisc de Assisi cu cei care căutau în călugărie o viaţă de trândăvie. Povesteşte Toma de Celano în biografia pe care i-a scris-o:

Era într-un loc un frate care nu se obosea să meargă la cerşit, dar la masă mânca cât patru. Văzând sfântul că e robul pântecului, că se repezeşte la mâncare, dar nu la muncă, într-o zi l-a certat astfel: "Vezi-ţi de drumul tău, frate muscă, fiindcă vrei să te hrăneşti cu sudoarea fraţilor tăi şi să trândăveşti în lucrarea lui Dumnezeu. Te asemeni cu fratele trântor, care lasă munca pe seama albinelor, dar vrea să fie cel dintâi la mâncat miere". Acel om trupesc, văzându-se descoperit în lăcomia sa, s-a reîntors în lumea pe care nici n-o părăsise de fapt.

Nu numai călugării, dar şi noi, cei chemaţi la sfânta preoţie putem cădea victime ale acestui viciu dacă nu ne impunem un control sever şi o disciplină serioasă. Ce poate fi mai absurd decât să fii chemat de Cristos să renunţi la toate, la familie, la copii, pentru a te consacra în întregime, fără piedici, slavei lui Dumnezeu şi mântuirii sufletelor, şi în realitate să cultivi trândăvia şi comoditatea liber, nestingherit de obligaţiile şi responsabilităţile celor căsătoriţi? Cu siguranţă că acei părinţi care muncesc din greu de dimineaţă până seara, se scoală din noapte şi se întorc seara târziu, făcând naveta la mari distanţe, care muncesc pe la străini fără să se întoarcă cu anii la familie ca să câştige o bucată de pâine, ca să-şi crească copiii, vor auzi la judecată sentinţa: "Vino, slugă bună şi credincioasă... Intră în bucuria stăpânului tău!" Şi cu siguranţă că un păstor care n-a căutat decât lâna şi laptele oilor, ducând o viaţă parazitară, nu va putea auzi decât sentinţa contrară: "Slugă vicleană şi leneşă! Aruncaţi-l în întunericul de afară unde e plâns şi scrâşnire a dinţilor!"

Sfântul Augustin le spunea preoţilor săi: "Si vis perfectus esse, fuge otiositatem, quia in servis Dei nihil peius reperitur" (Dacă vrei să fii desăvârşit, fugi de trândăvie, căci nimic mai rău decât trândăvia nu poţi găsi la slujitorii lui Dumnezeu). Când dădea clericilor acest sfat, sfântul Augustin se gândea la experienţa amară a propriei sale vieţi. Prăbuşirea sa morală, necurăţia în care şi-a trăit anii cei mai frumoşi ai vieţii şi din care s-a ridicat atât de greu, a pornit de la trândăvie. În cartea a doua a Confesiunilor, capitolul al III-lea, sfântul Augustin ne descrie cum s-au petrecut lucrurile. La vârsta de 16 ani, părinţii l-au adus din oraşul Madaura unde învăţase şcoală. Până când părinţii au procurat bani ca să-l trimită mai departe la studii, la Cartagina, adolescentul a trăit un an în trândăvie în casa părintească. Acest an i-a fost fatal. Scrie Augustin:

Aveam 16 ani, posibilităţile modeste ale familiei m-au obligat să-mi întrerup munca şi, nemaiumblând la şcoală, trăiam cu părinţii mei. Şi în acest timp bălăriile patimilor s-au ridicat până deasupra capului meu, şi n-a fost nici o mână care să le smulgă.

Cu o sinceritate şocantă Augustin recunoaşte că primul păcat la care l-a împins lenea a fost masturbaţia. Mama sa, Monica, şi-a dat seama de deprinderea ruşinoasă pe care şi-o luase, a încercat să-l corijeze cu delicateţe şi înţelepciune, dar el a dispreţuit toate sfaturile înţelepte ale mamei sale.

Eu o nesocoteam şi mă îndreptam spre prăpastie orbit până într-atât că în anturajul tinerilor de vârsta mea mă ruşinam să le fiu inferior în murdărie... mă tăvăleam în noroi de parcă ar fi fost scorţişoară cu parfumuri preţioase.

E o lege cunoscută de când lumea: trândăvia e mama necurăţiei. Nu există nimic în natură, zicea sfântul Ioan Gură de Aur, care din cauza inactivităţii, a inerţiei să nu se degradeze, să nu se strice: apa care nu se mişcă se transformă în mocirlă, fierul care nu e folosit rugineşte, pământul care nu e lucrat se acoperă de spini şi bălării.

Celebrul rabin Hillel avea printre discipolii săi pe unul cu numele Sabat, care avea alergie la orice efort, îşi petrecea zilele în trândăvie şi veşnic se plângea că este istovit de atâta muncă. Rabi Hillel era foarte îngrijorat pentru el şi se gândea cum să-l ajute. Într-o zi l-a luat cu el, l-a scos afară din Ierusalim şi l-a dus în Valea Hinomului sau Valea Gheenei, acolo unde dintotdeauna se aruncă murdăriile, gunoaiele, hoiturile din oraş şi unde şi azi se simt toate mirosurile insuportabile de pe lume. Acolo este o mlaştină puturoasă cu tot felul de vietăţi scârboase şi insecte, acoperită cu mătreaţă şi vegetaţie care acoperă orice mlaştină. Aici se îndreaptă bătrânul rabin cu ucenicul său. Când ajunge la mlaştină îşi pune toiagul jos şi zice:

- Să ne odihnim căci drumul a fost greu şi am obosit.

Tânărul îl priveşte mirat şi îi zice:

- Cum, chiar lângă balta asta puturoasă vrei să ne odihnim? Nu simţi ce duhoare insuportabilă iese din mocirla asta?

Răspunde rabi:

- Ai dreptate, fiule. Mocirla aceasta este ca sufletul unui trândav. Cine poate sta în apropierea ei?

Pleacă mai departe şi Hillel îl conduce pe tânăr la un ogor pustiu, unde creşteau numai spini şi pălămidă. Rabi se opreşte, se sprijină în toiagul său şi zice:

- Priveşte ogorul acesta! E un pământ bun, dar care nu produce nimic folositor, fiindcă a fost abandonat şi nu se face nimic pentru el. Şi ce altceva mişună printre bălării decât şopârle şi şerpi? Nu acest lucru se întâmplă şi în viaţa celor trândavi?

Nemulţumit, tânărul zice:

- Învăţătorule, de ce mă porţi în astfel de locuri pustii şi triste?

Răspunde rabi Hillel:

- Până acum, ori de câte ori ţi-am reproşat trândăvia, nu m-ai ascultat. Trebuia să înveţi de la natură. Mocirla respingătoare ţi-a arătat cum arată sufletul leneşului, iar ogorul acoperit de bălării ţi-a arătat ce produce o viaţă de trândăvie.

Spune Cristos în Evanghelia după sfântul Matei: "Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia cu asalt şi numai cei care pornesc la asalt o cuceresc" (Mt 11,12).

Leneşii nu sunt capabili de efort, de eroism, nu încearcă să cucerească împărăţia cerurilor, chiar dacă o predică altora. Iată pentru ce Dante Alighieri, în călătoria sa pe celălalt tărâm, nu-i găseşte pe leneşi nici în paradis, nici în purgatoriu, ci în infern. Îi descrie în cântul al VII-lea al Infernului. Sufletele lor goale se mişcă triste pe fundul mocirlei Stixului din mitologie, reduse fiind la starea de larve, la o viaţă pur vegetativă, inconştientă. Rămân şi după moarte aşa cum îi descrie cartea Proverbelor: "Lenea te scufundă într-o letargie profundă şi sufletul molatic suferă de foame" (Prov 19,15).

"Fugit irreparabile tempus", spunea cu tristeţe poetul latin Vergiliu. Timpul pierdut, pierdut e pentru totdeauna; nu mai poate fi recuperat.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu propune trei lucruri imposibile: "Mergi şi cântăreşte greutatea focului, măsoară suflarea vântului şi adu înapoi ziua care a trecut".

Cei leneşi, de regulă, sunt melancolici, trişti. E tristeţea provocată de timpul ucis, de viaţa care se scurge inutil.

Blestemul aruncat de Isus asupra smochinului care trei ani a făcut de pomană umbră pământului, nu a făcut roade, nu ne poate lăsa indiferenţi. Ne obligă să dăm răspuns la întrebarea: ce facem cu timpul nostru, cu viaţa noastră?