OMUL

MÂNIA

5. Învăţaţi de la mine

Nenumărate sunt exemplele şi învăţăturile cu privire la blândeţe pe care le găseşte cel care caută învăţătură. Literatura monastică, de pildă, este o mină nesecată de înţelepciune. "Un om mânios, zicea ava Agaton, nu-i este plăcut lui Dumnezeu chiar dacă ar învia morţi". Despre ava Isidor se spune că era capabil să înmoaie inima fratelui celui mai îndărătnic. Secretul? În 40 de ani nu se lăsase niciodată stăpânit de mânie, în ciuda caracterului său focos şi a nenumăratelor ocazii de a se mânia pe care le avusese.

Dar oamenii, oricât ar fi ei de virtuoşi şi de înţelepţi, nu sunt vrednici de încredere totală. De pildă, ava Poemen care zice: "Dacă văd un frate care doarme [la slujbă sau la rugăciune] îi pun capul pe genunchii mei şi îl las să se odihnească". E prea mult spus. E cam exagerată blândeţea aceasta.

Ne dăm seama câtă dreptate avea Mântuitorul când spunea: "Învăţător să nu numiţi pe nimeni pe pământ căci unul este Învăţătorul vostru, Cristos". Şi în privinţa blândeţii unul este Învăţătorul vostru, Cristos. "Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima". Comentează sfântul Augustin: "Ce să învăţaţi de la mine? Învăţaţi să înviaţi un mort care zace în mormânt de patru zile? Sau să faceţi alte minuni de felul acesta? Nu, ci învăţaţi de la mine blândeţea şi smerenia inimii".

Aşa îl prevestiseră profeţii pe Cristos: blând şi smerit. "El nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă nu o va zdrobi şi mucul care fumegă nu-l va stinge" (Is 42,2-3). Şi acelaşi profet Isaia, în descrierea servitorului lui Iahve: "Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund: n-a deschis gura" (Is 53,7).

Ioan Botezătorul îl arată mulţimii cu cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Mielul, simbolul blândeţii.

Când intra în Ierusalim, nu intra ca un mesia revoluţionar, decis să pună mâna pe putere prin violenţă, aşa cum aşteptau contemporanii săi. Scrie evanghelistul Matei: "Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată, împăratul tău vine la tine blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe»" (Mt 21,4-5).

E blând Isus cu Iuda în momentul când acesta îl trădează: "Prietene, cu un sărut îl vinzi pe Fiul Omului?" Îl somează pe Petru când vrea să-l apere prin violenţă: "Bagă-ţi sabia în teacă!" Se apără când este nedreptăţit, dar cu câtă blândeţe, cu cât calm! Evreilor care voiau să-l ucidă cu pietre: "Pentru care fapte bune vreţi să mă ucideţi cu pietre?" Nemernicului care l-a pălmuit în timpul procesului: "Dacă am spus ceva rău, arată-mi unde este răul. Şi dacă n-am spus nimic rău, de ce mă loveşti?"

Blândeţea lui Isus apărea în toată fiinţa sa: pe chipul său, în mersul său, în comportamentul său, în mişcările şi gesturile sale, în modul de a trata persoanele, în intonaţia vocii. Ne putem imagina intonaţia vocii sale când îi spunea femeii adultere: "Femeie, nimeni nu te-a condamnat?" "Nimeni, Doamne!" "Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui." Sau când spunea mulţimilor: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară" (Mt 11,28-30).

Fineţea, delicateţea, atenţia, manierele desăvârşite, totul răspândea în jur blândeţea şi smerenia inimii sale. Blândeţea şi smerenia: două lucruri care nu se pot separa, căci în cele mai multe cazuri mânia nu este altceva decât orgoliul, amorul propriu lezat care se revoltă.

E adevărat că Isus cel blând şi smerit cu inima ştia ce este mânia sfântă când în joc erau interesele Tatălui şi mântuirea sufletelor. Ne amintim de scena descrisă în capitolul al VI-lea din Apocalips, unde Mielul se transformă în Leu. Lui Ioan care plânsese mult, unul dintre bătrâni i-a zis:

Iată că Leul din seminţia lui Iuda... a izbutit să deschidă cartea... Când a rupt Mielul pecetea a şaptea m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ... stelele au căzut din cer pe pământ... Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s-au ascuns în peşterile şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa celui care şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei lui şi cine poate sta în picioare?

În schimb, e blând atunci când interesele şi persoana sa sunt în joc şi preferă să sufere şi să moară decât să recurgă la violenţă.

"Învăţaţi de la mine". Într-adevăr, avem ce învăţa noi, cei care facem exact contrariul. Adică dăm dovadă de o blândeţe păcătoasă, de nepăsare când e vorba de drepturile lui Dumnezeu şi ale aproapelui: nu văd, nu aud, nu mă interesează; şi ne aprindem de mânie când sunt în joc interesele şi orgoliul nostru.

Avem de învăţat de la Cristos blândeţea ca stil de viaţă, blândeţea totală, care ne cere să evităm orice formă de brutalitate, de agresivitate, de violenţă în cuvinte, în gesturi, în mişcări, în felul de a trata oamenii şi lucrurile: scaunele, mesele, uşile, tacâmurile la masă etc. Bunele maniere ţin de virtutea blândeţii.

"Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul", adică ei vor cuceri inimile tuturor. Cât sunt de adevărate cuvintele sfântului Francisc de Sales: cu o lingură de miere prinzi mai multe muşte decât cu un butoi de oţet!

În Confesiunile sfântului Augustin, capitolul al II-lea este dintre cele mai frumoase. Sfântul Augustin vorbeşte despre blândeţea mamei sale, Monica, cu care l-a cucerit şi l-a adus la credinţă pe soţul ei, Corneliu, un păgân desfrânat şi irascibil din cale-afară. Vecinele, cu bărbaţi mult mai liniştiţi, erau văzute desfigurate de bătaie şi cu vânătăi pe faţă şi nu-şi explicau cum Monica, cu un bărbat atât de furios, nu numai că nu avea vânătăi, dar nu exista niciodată ceartă în casa ei. Monica nu scotea niciodată un cuvânt când bărbatul ei era furios. Cu câteva zile înainte de a muri, Corneliu a cerut botezul. Tot prin blândeţe, Monica a adus-o la credinţa creştină pe soacra ei.

Virtutea blândeţii se cucereşte printr-o luptă eroică cu noi înşine. Odată, sfântului Francisc de Sales, după ce acesta a fost insultat şi înjurat în modul cel mai urât, fără ca el să scoată un cuvânt, un prieten i-a reproşat că este prea insensibil. "Sunt insensibil? Pune mâna aici pe inima mea şi vezi cum bate. Nu vreau să pierd într-o singură clipă puţina blândeţe pe care am dobândit-o prin eforturi în 24 de ani".

Dar dacă considerăm că blândeţea e numai rezultatul eforturilor omeneşti, am căzut în erezia pelagiană. Ea este în primul rând darul lui Dumnezeu şi trebuie cerută prin rugăciune insistentă. Apostolul Paul o enumeră printre roadele Duhului Sfânt: "Roadele Duhului sunt: iubirea, pacea, bunătatea, blândeţea" (Gal 5,22-23).

Blândeţea se naşte întotdeauna din iubire; iubirea, inclusiv a duşmanilor, pe care o cere Cristos. Fără iubire, blândeţea dobândită prin eforturi eroice poate fi stoicism, dar nu virtute creştină.

Câteva consideraţii practice pentru a dobândi şi a păstra virtutea blândeţii. Mai întâi, nu poate fi vorba de blândeţe la cel care poartă în inima lui război cu Dumnezeu şi cu propria lui conştiinţă, adică are conştiinţa răvăşită şi sfâşiată de păcat. El va găsi la tot pasul ocazii, supape, prin care războiul, nemulţumirea, tensiunea din el însuşi să răbufnească în afară.

În al doilea rând, nu poate fi vorba de blândeţe la cel care îşi distruge nervii printr-o viaţă dezordonată, de pildă prin nopţi nedormite care duc la epuizare nervoasă sau prin droguri, iar în categoria drogurilor intră ţigara şi alcoolul, când se face abuz. Ţigara, atacând şi distrugând celulele nervoase ale creierului, provoacă la cel devenit dependent de nicotină o stare permanentă de excitare, de tensiune, de iritare, de nervozitate. Cu toţii am văzut cum arată un fumător împătimit când nu are ţigări: e nervos, tremură, nu poate sta nimeni în preajma lui. E legea drogului: omul îşi distruge sistemul nervos cu nicotină, apoi e nevoit să recurgă la nicotină pentru a-şi calma nervii. E un cerc vicios.

Sau abuzul de alcool. Cele mai multe certuri, bătăi, scandaluri, crime se întâmplă la beţie, când omul îşi pierde controlul nervilor şi judecata. Atunci se dezlănţuie bestia din el. Când Noe a plantat prima vie de pe pământ, spune o legendă iudaică, s-a apropiat Satana şi a intrat în discuţie cu el.

- Ce faci, Noe?

- Plantez o vie.

- Dar la ce e bună?

- Strugurii ei sunt dulci, iar vinul stors din ei înveseleşte inima omului.

- Merg şi eu să te ajut.

- Bine.

Şi au ieşit în ţarină. Înainte de a se apuca de treabă, Satana a adus un somn adânc asupra lui Noe. Şi în timp ce acesta dormea, Satana a adus trei animale: un leu, o maimuţă şi un porc. Le-a tăiat şi cu sângele lor a stropit ogorul. Viţa plantată a sorbit sângele animalelor şi de aici cele trei păcate pe care le face omul la beţie, simbolizate prin cele trei animale: leul simbolizează mânia; maimuţa simbolizează dansul, exhibiţionismul; porcul nu mai are nevoie de explicaţii.

Apostolul Paul îi îndeamnă pe toţi creştinii să fie blânzi. Le scrie colosenilor: "Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Col 3,12).

Dar în mod cu totul deosebit, în scrisorile sale pastorale, vrea să fie blânzi slujitorii altarelor pe care Cristos îi trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, nu ca pe nişte lupi în mijlocul mieilor. "Un slujitor al lui Dumnezeu nu trebuie să fie certăreţ, ci trebuie să fie blând cu toţi" (2Tim 2,24).