OMUL

MÂNDRIA

1. Un soi de nebunie colectivă

Primul şi cel mai grav dintre păcatele capitale este mândria. E primul şi cel mai grav deoarece lezează direct maiestatea lui Dumnezeu. Scrie Cartea lui Ben Sirah: "Începutul trufiei omului este a-l părăsi pe Dumnezeu şi a-şi întoarce inima sa de la cel care l-a făcut. Începutul păcatului este trufia" (10, 12-13). Foarte frumos explică sfântul Augustin aceste cuvinte ale Scripturii:

Humilitas homines angelis similes facit, et superbia ex angelis daemones facit; et ut evidenter ostendam, ipsa est peccatorum omnium initium, et finis et causa, quia non solum peccatum est superbia, sed etiam nullum peccatum potuit aut potest, aut poterit esse sine superbia (Umilinţa îi face pe oameni asemănători îngerilor, iar mândria îi transformă pe îngeri în diavoli; şi ca să vorbesc clar, ea este începutul, sfârşitul şi cauza tuturor păcatelor, deoarece mândria nu numai că este păcat, dar nici un păcat nu a existat, nu există şi nu va exista fără mândrie).

Conchide sfântul Augustin: "Dumnezeu s-a umilit; să-i fie ruşine omului să se mândrească".

Nici o religie a lumii nu a considerat că mândria ar fi vreun păcat şi că umilinţa ar fi vreo virtute. Remarcă pe bună dreptate B. Pascal: "Nici o altă religie în afară de cea creştină nu ne-a atras atenţia că mândria e păcat, sau că ne-am născut în ea, sau că am fi obligaţi să ne împotrivim ei, nici nu s-a gândit să ne dea remedii împotriva ei".

La ce categorie de persoane găsim păcatul mândriei?

În general, circulă opinia că e păcatul celor ignoranţi, inculţi, lipsiţi de valoare, care simt nevoia de a etala şi de a trâmbiţa nişte calităţi, nişte valori pe care nu le au, de unde şi vorba românească: "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul". Iar pentru a ilustra acest lucru, găsim o mulţime de asemănări şi imagini în înţelepciunea şi literatura popoarelor. Iată câteva. Micii negustori care îşi vând nimicurile lor pe tarabă sau pe trotuar strigă fac o reclamă asurzitoare, lucrurile preţioase din magazine îşi fac singure reclamă. Viespile care nu produc miere bâzâie, fac mai mult zgomot decât albinele. Broasca inutilă din heleşteu te asurzeşte cu zgomotul ei, peştele bun de mâncare e mut. Nu este imagine mai dezagreabilă decât a păunului când se umflă în pene arătând ce are mai urât. Când este rostogolit, polobocul gol hodorogeşte, cel plin cu vin e tăcut etc.

În schimb, mândria i-ar ocoli pe cei învăţaţi, culţi, educaţi, care au calităţi reale. Greşit, complet greşit. Lucifer, îngerul pe care mândria l-a transformat în diavol, nu era nici prost, nici urât. Dimpotrivă, era cel mai frumos şi cel mai inteligent dintre toţi îngerii. Şi a căzut în păcatul mândriei. Acelaşi lucru se poate spune despre ceilalţi îngeri rebeli. Strămoşii noştri, Adam şi Eva, erau înzestraţi cu daruri supranaturale, preternaturale şi naturale excepţionale. Şi au căzut în păcatul mândriei voind şi ei să fie ca Dumnezeu.

Cei care în timpurile moderne au elaborat şi răspândit filozofiile luciferiene ale supraomului, încercând să-l detroneze pe Dumnezeu, nu au fost oameni ignoranţi, ci intelectuali, filozofi, scriitori, unii dintre ei chiar geniali.

Oamenii de ştiinţă care prin realizările ştiinţei şi tehnicii consideră că au devenit atotştiutori şi atotputernici, ca şi Dumnezeu, nu sunt oameni proşti. Iar mândria intelectualilor şi a oamenilor de ştiinţă, a artiştilor, e infinit mai gravă decât a ţăranului ignorant, care se împopoţonează cu o pană de păun pusă la pălărie. În acest sens e foarte grăitoare anecdota pusă pe seama a doi celebri dirijori din zilele noastre: Leonard Bernstein şi Herbert von Karajan. Bernstein îi mărturisea odată colegului său Karajan că s-a întâlnit cu Dumnezeu şi a avut cu el un schimb de păreri referitor la arta de a dirija o orchestră. La sfârşitul discuţiei, zice Bernstein, când ne-am luat rămas bun, Domnul mi-a spus textual:

- Mergi liniştit pe drumul tău, dragă Leonard; în această artă sublimă tu eşti cel mai bun din câţi există astăzi în lume.

Herbert von Karajan stă, se gândeşte, îşi freacă fruntea cu mâna şi zice:

- Curios, nu-mi amintesc când am spus eu lucrul acesta! Se credea Dumnezeu.

Cine e înclinat mai mult spre mândrie: bărbatul sau femeia? Şi bărbatul şi femeia. E vorba de nuanţe diferite. Femeia e mai înclinată spre vanitate, spre cochetărie. Bărbatul e stăpânit de o formă mai profundă de mândrie: are conştiinţa superiorităţii sale faţă de femeie dat fiind faptul că femeia a fost făcută din coasta bărbatului şi nu invers.

Ascultaţi cum a fost vindecat sfântul Efrem Sirul de acest complex de superioritate. După ce trăise mulţi ani de viaţă în pustiu, s-a gândit într-o zi să meargă în oraşul său natal, Edesa. Înainte de a intra în oraş, s-a aşezat în genunchi şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i trimită în cale pe cineva care să-i dea o învăţătură de trebuinţă pentru sufletul său. Prima persoană pe care a întâlnit-o a fost o femeie de moravuri uşoare asupra căreia omul lui Dumnezeu a aruncat o privire compătimitoare. Femeia îl priveşte cu obrăznicie.

- De ce mă priveşti aşa?, o întrebă sfântul.

- Nu ştii că femeia a fost scoasă din bărbat? Bărbatul a fost scos din ţărână şi trebuie să privească spre ţărâna din care a fost scos.

Din ziua aceea sfântul Efrem a privit în jos ca să nu uite de ţărâna din care a ieşit şi în care se va întoarce, făcând astfel mari progrese pe calea umilinţei.

Tentaţia mândriei o cunosc absolut toţi oamenii, toate categoriile, toate vârstele, bărbaţi şi femei, laici şi clerici, culţi şi inculţi, bogaţi şi săraci. Mândria este aceea care, mai mult sau mai puţin, ne otrăveşte gândurile, sentimentele, intenţiile şi faptele noastre, inclusiv faptele bune.

Episcopul Bossuet explică în cuvinte simple şi pe înţelesul tuturor fenomenul din care se naşte mândria:

Toţi oamenii se nasc pentru măreţie, pentru că toţi se nasc pentru a-l poseda pe Dumnezeu. Dumnezeu este mare pentru că el nu are nevoie decât de el însuşi. Omul, de asemenea, este mare când este atât de drept încât nu are nevoie decât de Dumnezeu. Aşa a fost omul în starea de nevinovăţie; pierzându-l pe Dumnezeu, el a pierdut adevărata sa măreţie, şi nu i-a mai rămas altceva decât propriul său neant. Îi rămâne totuşi o impresie a măreţiei sale de la început şi caută să o amplifice cum poate, căutând-o în afara lui. Vanitatea din afară este semnul cel mai evident al sărăciei dinăuntru.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a dovedit a fi un bun psihanalist când a descris mândria ca pe un fenomen ce ţine de domeniul patologicului, mai exact al iluziei, al delirului, al nebuniei. Căci cine e taxat de nebun? Omul care nu mai este capabil să perceapă şi să analizeze obiectiv realitatea; nici pe el însuşi, nici realităţile din afara lui. Se crede împăratul Napoleon sau Franz Joseph sau cine ştie ce personaj sau erou. Confundă realitatea obiectivă cu produsele propriei sale imaginaţii. Or, se întreabă sfântul Ioan Gură de Aur, cel care se umflă de mândrie, care caută să creeze o imagine falsă în ochii altora prin discuţiile sale vanitoase, prin gesturile sale afectate, prin atitudinea sa pedantă, artificială, prin mersul său ţanţoş, prin glasul şi râsul său fals, prin impresia pe care vrea să o lase că e atotştiutor, prin dimensiunile pe care şi le dă în ochii şi în imaginaţia sa, nu prezintă oare simptomele nebuniei? Dacă aţi vedea un om înalt de trei picioare care şi-ar imagina că este mai înalt decât un munte fiindcă are muntele sub picioarele lui, n-aţi râde de el ca de un nebun?

Există totuşi o deosebire între un nebun şi un om stăpânit de delirul, de demenţa mândriei. Cel dintâi e considerat bolnav şi îţi provoacă compătimirea; al doilea e considerat sănătos şi simte el compătimire pentru toată lumea faţă de care se simte net superior. Un mare profesor de psihiatrie ieşean, profesorul Brânzei, completează învăţătura sfântului Ioan Gură de Aur. El le repeta mereu studenţilor săi la cursuri: "Nebunii nu sunt aici, în Spitalul numărul 7 de la Socola. Aici sunt pacienţii. Nebunii sunt în afara spitalului".

Nebun înseamnă unul care nu e bun. Un pacient internat la psihiatrie, care nu e vinovat de boala lui, de fapt e bun în faţa lui Dumnezeu. Un om sănătos care în mod voit se lasă pradă delirului mândriei nu e bun în faţa lui Dumnezeu, adică e nebun. Da, avea dreptate profesorul Brânzei: nu trebuie confundaţi pacienţii internaţi în spital, cu nebunii din afara spitalului.

Criticul italian de teatru Giuseppe Grieco afirmă că cei mai orgolioşi oameni din lume sunt actorii. Aceştia, îmbrăcând pe scenă haine de regi şi regine, de eroi şi eroine, ajung până la urmă să se identifice cu masca pe care o poartă, cu personajul pe care îl interpretează şi se comportă ca atare şi în afara teatrului.

Apostolul Paul în repetate rânduri ne invită să ne îmbrăcăm cu Cristos, pentru a ne însuşi sentimentele inimii sale: "Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Col 3, 12).