OMUL

MÂNIA

3. Mânia păcătoasă

După ce am tratat despre primul tip de mânie: mânia dreaptă, mânia sfântă, mânia ca virtute, trecem la al doilea tip de mânie: mânia păcătoasă, nedreaptă, mânia viciu, mânia soră cu nebunia.

Avem destule exemple de mânie de acest tip în Sfânta Scriptură. De pildă, mânia care l-a orbit, i-a luat minţile lui Cain şi l-a împins la crimă: "Şi Domnul i-a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?»" (Gen 4,6). Sau accesele de mânie care îi luau minţile lui Saul. În aceste momente de mânie încerca să-l omoare nu numai pe David, considerat rival, dar pe însuşi fiul său, Ionatan, din cauza prieteniei acestuia cu David. "Atunci Saul s-a aprins de mânie împotriva lui Ionatan (...) Şi Saul şi-a îndreptat suliţa spre el, ca să-l lovească" (1Sam 20,30.35).

Literatura sapienţială, în special Cartea Proverbelor, a reflectat mult asupra mâniei sub aspectul ei de viciu şi e plină de învăţăminte: "Cine este iute la mânie face prostii (...) Nu te împrieteni cu omul mânios şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet" (Prov 14,17; 22,24).

În Noul Testament, mânia, de regulă, este considerată viciu şi, ca atare, trebuie izgonită din viaţa creştinilor. Cristos e radical în această privinţă: mânia e păcat grav ca şi crima:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: "Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii". Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii. Şi oricine [la mânie] va zice fratelui său: "Prostule!", va cădea sub pedeapsa Sinedriului. Şi oricine îi va zice: "Nebunule!", va cădea sub pedeapsa focului gheenei (Mt 5,21-22).

Apostolul Paul le interzice să se roage celor care au inima stăpânită de mânie. "Vreau ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie" (1Tim 2,8).

În cele trei liste cu vicii pe care ni le dă Apostolul (2Cor 12,20; Ef 4,31; Col 3,8) în toate figurează şi mânia. În ultima listă figurează pe primul loc: "Acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de duşmănie, de răutate, de bârfă, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură".

Cartea Proverbelor ne sfătuieşte să-i ocolim pe cei mânioşi. La ce distanţă să stăm de ei? Depinde. Nu toţi mânioşii prezintă acelaşi grad de periculozitate.

Filozoful Aristotel şi, după Aristotel, sfântul Toma de Aquino găseşte trei categorii de mânioşi. Prima categorie e cea a mânioşilor superficiali, a supărăcioşilor care se mânie imediat, din te miri ce. Sunt ca focul de paie care imediat se aprinde şi imediat se stinge sau ca un balon care se dezumflă imediat după ce s-a umflat. Le sare ţandăra pe loc. După felul cum ameninţă, cum se agită, cum strigă, ai crede că sunt gata să-i sfâşie pe toţi din jur, dar e numai gura de ei. Sunt ca nişte copii care se ceartă toată ziua, dar a doua zi sunt din nou împreună la joacă. Ei, inconştient, urmează îndemnul apostolului Paul: soarele nu apune niciodată peste mânia lor. Nu sunt periculoşi şi, în general, sunt chiar simpatici. Motiv de distracţie pentru cei din jur care îi provoacă, îi zgândăresc, ştiind că se enervează uşor şi le trece şi mai uşor.

A doua categorie este a mânioşilor profunzi, asupra cărora Aristotel şi sfântul Toma de Aquino ne pun în gardă: sunt capabili de surprize când nu te aştepţi. Sunt periculoşi. Nu-şi strigă mânia ca cei din prima categorie. Ci o ţin ascunsă, o mocnesc în inima lor. Scot din ea o plăcere perversă. E ca un drog sau, mai exact, ca o otravă plăcută care le provoacă mari daune pentru suflet şi chiar pentru sănătatea lor fizică. Au o faţă, în general, desfigurată, palidă sau vânătă; mânia pe care o rumegă în inimă e ca un şarpe ce le suge parcă sângele din obraji. Coc răzbunarea, aşteaptă momentul prielnic, nu uită, aşteaptă ani şi ani de zile, uneori o viaţă întreagă şi, când le vine bine, lovesc.

În sfârşit, a treia categorie: sunt mânioşii dezlănţuiţi sau turbaţi. Sunt cei mai răi şi cei mai periculoşi. Aceştia mănâncă jăratic, nu iartă, nu cruţă, se răzbună fără milă pentru orice rău care li se face, adevărat sau imaginar. În general, sunt orgolioşi, paranoici, megalomani, tirani, şi la mânie fac scene de isterie: trântesc, izbesc, sfărâmă, distrug, dau în cap.

Găsim destule exemple de asemenea paranoici cuprinşi la tot pasul de accese de furie isterică: un Hitler, un Ceauşescu. E viciul celor ce se cred eroi. Nu e întâmplător faptul că Iliada, cel mai frumos poem al tuturor timpurilor, începe cu aceste versuri: "Cântă-mi, zeiţă, mânia funestă a neînduplecatului Ahile care a adus aheilor nesfârşite suferinţe".

Mânia orbeşte mintea, întunecă judecata. Iată pentru ce poetul Dante Alighieri în călătoria sa imaginară pe celălalt tărâm îi găseşte pe mânioşi în locul de ispăşire rătăcind în întuneric, fum şi beznă ca în infern.

Nici în infernul cel cu bezne grele
Sub cerul mohorât pe care-l are,
Pustiu în veci de soare şi de stele,

Pe când umblam prin el, atât de mare,
Şi aspră beznă nu am întâlnit,
Ca acel fum năbuşitor şi tare
Ce-atât de-n grabă-n ochi mi-a năvălit...
       (Purgatoriul, XIV, 1-7)

Mânioşii, suflete agitate, bântuite de furtună interioară, în timp ce rătăcesc în întuneric, îşi înalţă glasurile tânguitoare şi imploră pace şi iertare cu cuvintele de la Liturghie: "Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem". La ieşirea din fum şi întuneric, poetul vede faptele pentru care mânioşii au ajuns în acest loc de ispăşire. Vede, de pildă, o femeie care din răzbunare îi dă bărbatului să mănânce friptură din carnea propriului lor copil; vede o mamă, o regină, care s-a sinucis pentru că fiica ei a fost dată în căsătorie ucigaşului logodnicului acesteia.

Îmi apăru plângând, şi-n gura mare
Strigând, o fată: "Mamă şi regină,
De ce te-a dus mânia la pierzare?

Pe fiica ta, Lavinia, virgină
Vrând celui drag s-o dai, acum, o, mamă,
Pe leşul tău, nu pe al lui suspină".
       (Purgatoriul, XIV, 34-39)

Fără a ajunge la aceste situaţii limită, dacă ne facem seara examenul de conştiinţă, constatăm că nu o dată, ci de mai multe ori în decursul zilei, ne-am lăsat cuprinşi de sentimente de mânie, ne-am pierdut controlul nervilor, am acţionat şi am vorbit sub imperiul nervozităţii. Dar lucru mai grav decât toate acestea e altul. E faptul că ne justificăm. Găsim motivul mâniei întotdeauna în afara noastră, în jurul nostru. E mediul în care trăim, zicem noi. De vină sunt oamenii cu care venim în contact şi care ne enervează cu felul lor de a se comporta, de a vorbi, de a trata problemele. Când de fapt, chiar dacă ocaziile sunt în afara noastră, cauza mâniei, a nervozităţii e întotdeauna înăuntrul nostru.

Citim în literatura monastică despre un călugăr care ajunsese cu nervii la pământ. Viaţa lui în mănăstire devenise atât de grea din cauza confraţilor săi care erau absolut insuportabili, încât s-a hotărât să se facă pustnic, să trăiască de unul singur. Într-o bună zi, ia câteva lucruri, printre care şi o oală de lut pentru apă, lasă mănăstirea şi se afundă în pustiu. Ajuns la un izvor, dă să scoată apă cu urciorul. Dar scapă urciorul în apă. Îl scapă şi a doua oară, îl scapă şi a treia oară. Atunci, cuprins de mânie, izbeşte urciorul de pământ şi îl face ţăndări. În acel moment şi-a dat seama că nu confraţii erau cauza furiilor sale. Cauza era în el însuşi şi o ducea cu el în pustiu. Se întoarce acasă hotărât să lupte cu el însuşi, să-şi stăpânească patima care îl domina.

Această patimă nestăpânită face din orice om o fiinţă dezagreabilă, insuportabilă, de care toată lumea fuge, stă departe. Dar mai ales, mânia face o impresie extrem de proastă la un ucenic al lui Isus care îl personifică, îl face prezent pe Cristos cel blând şi smerit cu inima.

Regele Friedrich Wilhem al IV-lea al Prusiei era un om evlavios, dar foarte irascibil. Odată, pe când făcea o criză de furie, intră în cameră regina şi începe să caute ceva de zor din colţ în colţ.
- Ce cauţi?, o întreabă.
- Îl caut pe rege. Unde o fi regele?

"Sacerdos, alter Christus". Pe un preot nervos, nestăpânit, isteric, care face scene de mânie - evident nu e vorba de mânia sfântă care uneori e obligatorie - cei care îl văd sunt îndreptăţiţi să-l întrebe: "Unde e preotul? Unde e alter Christus? Unde e Cristos cel blând şi smerit cu inima?" Scrie apostolul Iacob: "Ştiţi bine lucrul acesta, prea iubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare dar lent la vorbire şi zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu (Iac 1,19-20).