OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INVIDIA

3. Roadele invidiei: crima și calomnia

Invidia ia uneori aspecte comice la cei care se lasă stăpâniți de ea. Un celebru actor italian din zilele noastre, Memo Benossi, nu suporta sub nici un chip ca la sfârșitul spectacolului să primească vreun actor de pe scenă flori mai multe și mai frumoase decât el. Nici măcar actrițele care jucau în rolurile principale; femei fiind, era normal ca lor să li se acorde atenții speciale. Și ce făcea ca să aibă întotdeauna primatul, să primească după fiecare spectacol titlul de "rege al florilor"? Căuta dinainte spectatori cărora le dădea bani ca să cumpere cele mai frumoase și mai scumpe coșuri cu flori pe care să i le ofere la sfârșitul spectacolului. A cheltuit sume incredibile ca să-și procure aceste semne de prețuire. Pentru a-și umili și mai mult rivalele, după spectacol dădea florile primite la femeile de serviciu de la teatru.

Dar cu toată latura această bufă, invidia nu se plasează în sfera comediei, ci a tragediei. Mamă a nenumărate rele și suferințe, invidia e ciuma care bântuie "cetatea oamenilor" pe care Cain a întemeiat-o pe pământ. În De civitate Dei, sfântul Augustin găsește în întemeierea Romei exemplul cel mai grăitor: uciderea lui Remus de către fratele său Romulus, replica, într-un fel, a asasinării lui Abel de către fratele său Cain. Scrie sfântul Augustin:

Și acolo [la Roma] s-a comis aceeași crimă, pe care unul dintre poeții lor au amintit-o astfel: "Au fost stropite cu sânge de frate primele noastre ziduri". Acesta este, așadar, începutul Romei, când, după cum atestă istoria romană, Remus a fost ucis de fratele său Romulus, cu deosebirea doar că ei făceau parte amândoi din cetatea pământească; amândoi aspirau la gloria întemeierii Romei, dar nu puteau să aibă amândoi ce putea să aibă doar unul singur, pentru că cel care aspira la gloria puterii ar fi întâlnit o limită dacă ar fi trebuit să împartă acea putere cu tovarășul său în viață. Astfel, pentru ca unul singur să aibă în mână întreaga putere, a fost eliminat tovarășul său.

În tipologia creștină, Abel cel nevinovat, ucis de fratele său invidios, este simbolul, prefigurarea lui Cristos, veșnic amenințat cu moartea, prigonit, calomniat și în cele din urmă eliminat de către invidioși. A cunoscut și el invidia celor din familie: cea mai necruțătoare și cea mai criminală formă de invidie. Când vorbesc despre familia lui Isus, nu mă gândesc, evident, la Maria și Iosif, ci la familia așa cum funcționa ea la vremea aceea: familia patriarhală, clanul, care se întindea de la străbunic până la strănepot și în interiorul căreia toți se numeau frați și surori. Nazaretul, un sătuc minuscul, probabil că nu era format decât dintr-o singură familie patriarhală, un singur clan de invidioși pe care invidia i-a împins la cele mai abjecte calomnii și la tentativa de omor.

Ne amintim de momentul când Isus a predicat prima dată la ai săi la Nazaret. Șarpele invidiei și-a înfipt imediat colții în inima lor. Ziceau:

"De unde deține el aceste lucruri? Și de unde la el știința acesta și arta lui oratorică și puterea de a face minuni? Drept cine se crede? Vrea să fie mai grozav decât noi? A uitat de unde a plecat? Nu-l cunoaștem noi? Nu este el tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt surorile lui aici între noi? Vrea s-o facă pe grozavul?" Dar Isus le-a zis: "Un profet nu este disprețuit decât în patria lui, între rudele lui și în casa lui". Și se mira de necredința lor (cf. Mc 6,1-6).

Și s-au sculat, l-au scos afară din cetate și l-au dus până la un povârniș al colinei sau pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor și a plecat de acolo (cf. Lc 4,29-30).

Dacă n-au putut să-l omoare ei direct, au încercat să-l omoare indirect, prin alții. Scrie evanghelistul Ioan:

Isus străbătea Galileea. Nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare. Sărbătoarea iudeilor, sărbătoarea zisă a Corturilor, era aproape. Frații lui i-au zis: "Pleacă de aici și du-te în Iudeea, ca să vadă și ucenicii tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut. Dacă faci aceste lucruri, arată-te lumii". Căci nici frații lui nu credeau în el (cf. In 7,1-5).

La invidie, rudele lui Isus adaugă ipocrizia. Chipurile, voiau să-l lanseze pe Isus, îl trimiteau să culeagă aplauze, să aibă succese, popularitate și în Iudeea. Vorbeau în numele carității: de ce n-ar fi beneficiat și iudeii de predicile și minunile lui? În fond, voiau să scape de el: "Pleacă de aici! Nu te mai putem suporta. N-am putut să te omorâm noi, poate vor reuși iudeii". Și au reușit.

Durerea cea mai mare pe care o provoacă frații invidioși e tocmai aceasta: atitudinea ipocrită. În timp ce fac declarații de simpatie, te laudă, te felicită, te încurajează, ei te lovesc sub centură.

Scriitorul spaniol Carlos Valles, iezuit, în cartea sa La comunit?, croce e delizia, ne povestește un caz tipic de invidie mascată de ipocrizie.

Când făceam specializarea în teologie, un coleg de-al meu a fost picat la un examen important. Era un student eminent și tocmai erudiția sa îi deranjase pe mulți făcând din el mai curând un personaj impopular la universitate. Nu și-ar fi permis niciodată slăbiciunea să cadă la un examen, dar în cazul acela nu a înțeles subiectul și a căzut. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în toată universitatea și, mi-e rușine să o spun, ziua aceea a fost o zi de bucurie generală în institutul nostru teologic. Băteam la uși și ne comunicam unii altora vestea cu o vădită veselie: "Ai auzit bomba? Cutare a fost picat! E măreț, nu-i așa? Îl aranjează. Asta îl va învăța să lase pliscul în jos. Sperăm că de acum măcar pentru un timp i s-a închis gura". Și așa, de la o ușă la alta. Bineînțeles că lui nu-i arătam decât compătimire și simpatie și îl condamnam deschis pe profesorul care avusese nerușinarea de a-l pica: "Imaginează-ți, să te pice tocmai pe tine! E căzut în cap! Profesorul știe că tu știi mai mult decât el, a voit să se răzbune. E o nedreptate strigătoare la cer!" Dar nu era prost și își dădea seama cât de false erau compătimirile noastre. Îl durea enorm căderea la examen, dar cu mult mai mult îl durea sentimentul general de dușmănie pe care acel episod i l-a dezvăluit. În acea seară l-am auzit spunând cu tristețe: "Nu știam că sunt atât de antipatic". Ceea ce s-a întâmplat i-a lăsat în inimă o rană adâncă.

Cred că nu mai e nevoie de nici un comentariu. Dar să revenim la Isus. Dacă ai săi nu au putut să-l elimine fizic, au încercat să-l distrugă psihic, discreditându-l. Și cum poate fi omul mai distrus psihic, mai discreditat decât taxându-l și tratându-l de nebun și făcând pe toată lumea să creadă că e stricat la cap? Notează sfântul Marcu: "Au venit în casă și s-a adunat din nou mulțimea astfel încât nici măcar nu puteau să stea la masă. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe el căci ziceau: «Și-a ieșit din minți»" (Mc 3,20-21).

Ce intenționau rudele lui Isus? Să-l discrediteze, să-l lege, să-l bage în cămașă de forță, să-l încuie într-o casă de nebuni și apoi să zică mulțimilor: "După ăsta vă luați? Nu vedeți că e nebun de legat?" Isus n-a ieșit din casă. Rudele lui au recurs la o stratagemă. Au mers și au adus-o cu ei pe Maria crezând că Isus va ieși din casă dacă e chemat de mama sa. Continuă evanghelistul Marcu: "Atunci au venit mama și frații lui și, stând afară, au trimis să-l cheme". Dar Isus nu s-a lăsat nici de această dată prins în cursă. "El a răspuns: «Cine este mama mea și cine sunt frații mei?»" (Mc 3,31-35).

Tactica compromiterii, încercată de rudele lui Isus, a practicat-o cu un profesionalism desăvârșit securitatea comunistă. Disidenții, scriitorii, cei care vorbeau împotriva puterii erau internați în clinici de psihiatrie, unde ori înnebuneau printre nebuni, ori ieșeau discreditați, rămânând toată viața marcați cu stigmatul de nebuni. Era ușor de spus apoi: nu credeți ce spun și ce scriu aceștia. Nu știți că au fost internați la spitalul de nebuni?

Aceasta e soarta dureroasă pe care o au de cele mai multe ori în lume și chiar în Biserică cei înzestrați de Dumnezeu cu anumite daruri și talente, cei care prin harul lui Dumnezeu și prin munca lor realizează lucruri frumoase, iau inițiative curajoase. Invidia confraților nu-i iartă: sunt izolați, marginalizați, calomniați. Câți dintre sfinți au rămas netaxați de nebuni, excentrici, anormali, inadaptabili, psihopați, incapabili de a fi în rând cu lumea?

Câtă grijă a avut Isus să combată acest viciu acolo unde îl întâlnea! De pildă, la ucenicii care, roși de invidie, au sărit în sus când au auzit că Iacob și Ioan cer locurile de onoare în viitoarea împărăție. Sau în casa din Betania, când Marta a făcut o criză de invidie. Marta nu avea nevoie numaidecât de ajutorul Mariei când se plângea că Maria n-o ajută, că lenevește. Vorbea invidia din ea. I se părea că Isus ține mai mult la sora ei care stătea și-i sorbea cuvintele așezată la picioarele lui.

Sentimentul invidiei nu depinde de noi: să-l avem sau să nu-l avem. Important este să nu-l nutrim, să nu acționăm după cum ne dictează el, ci să acționăm împotriva lui, să ne bucurăm de succesele altora ca de propriile noastre succese; să nu ne întristăm de binele altuia și să nu ne bucurăm de răul altuia, ci, cum ne învață apostolul Paul, să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei care plâng.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire